Inexistență

Ca natură non dialectică  a dicţionarului clasic „inexistență” este,

„INEXISTÉNȚĂ s. f. Faptul de a nu exista; lipsă de existență; neexistență. – Din fr. inexistence.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink“.

Nu este un lucru îmbucurător să constatăm că dicționarele anterioare şi prezente confundă inexistența cu o „lipsă de existență” sau o „neexistență”, fără a specifica  a cui este inexistența, sau neexistența respectivă. Asta deoarece pentru noi conținutul este o entitate/univers, unde și când existența aparține entității sau existenței/formă/spirit, ca dimensiune unică a ei și a conținutului respectiv. În aceiași clipă/moment în care  neexistența este doar neconvenționalul existenței și nu negativul, opusul sau contrarul ei, ca simultaneitate/dialectică și neconvențională, respectiv ca altă sau alt fel de existență, în nici un caz inexistență cu sau fără natură. Din acest motiv nu putem limita inexistența doar la lipsa vieții în sens clasic sau lipsa existenţei entității ca lipsă a substanței, existenţei, oferitului, atribuitului și datului, etc. Inexistența trebuie generalizată la orice unicitate, corp, conținut, cuprins, umplut sau inclus, etc. Inexistența nu poate şi nu este o simultaneitate/dialectică în sens de opus sau contrar al existenței, în nici un caz, deoarece nu poate fi o alt sau alt fel de existență în sens clasic sau dialectic ca neexistență. Alt fel spus inexistența nu are aceiași natură cu existența ca să poată fi un opus sau contrar al ei. Antiexistența ca și neexistența sunt întotdeauna de aceiași natură cu existența, tot o existență, chiar dacă alt sau altfel de existenţă, la fel ca materia şi antimateria sau extramateria ei care sunt elemente ale substanței ca unicitate în general sau doar masă/energie în particularul ei. În nici un caz inexistență, cu sau fără natură, ca echivalent al ei uman sau științific. 

Prin convenţie, lipsa datului unicității sau situaţiei/stare a ei ca lipsă a oferitului/atribuitului, lipsa atribuitului ca stare sau realitate, lipsa oferitului ca situaţie sau natură, inexistență sau lipsa existenței oferitului naturii, inexistență sistem specificată prin prefixul „in”, lipsa existenței, umană sau ştiinţifică, ca nihilism, moarte, zero sau nimic, cu sau fără natură, etc.

Ca natură nedialectică  a dicţionarului neconvențional „inexistență” este,

„virtualul lipsei datului”,

ca expresie sau termen generic al devenirii unicităţii inclusiv orice particular al ei, printre care:

-  unicitate,

„virtualul lipsei datului ca unicitate”,

ca natură/realitate, convenţie ca metaforă a situaţiei/stare sau naturii/realitate a ei sau,

„inexistență.unicitate”,

ca natură/realitate, convenţie ca percepţie a virtualului lipsei datului unicității respective, comparat/extracomparat cu repere sau situaţii. Unde şi când orice inexistenţă a unicităţii este un virtual al lipsei datului perceput al ei iar orice virtual al lipsei datului o inexistență.unicitate dincolo de percepţie, inexistenţa.unicitate o simultaneitate/dialectică sau inexistenţă/extrainexistenţă (neinexistenţă) ca situaţie/stare al unicităţii,  

-  situaţie,

„extrainexistenţă”,

ca natură, convenţie ca metaforă a situației sau naturii ei sau,

„inexistenţă”, 

ca natură, convenţie ca percepţie a extrainexistenţei situaţiei respective, comparat sau comparativ cu repere sau situaţii. Unde şi când orice inexistenţă a situaţiei este o extrainexistenţă percepută a ei iar orice extrainexistenţă o inexistenţă dincolo de percepţie, chiar dacă niciodată aceiaşi inexistenţă cu aceiaşi extrainexistenţă ca situaţie. Fără a confunda extrainexistența cu inexistenţa sau lipsa  existenţei, oferitului, atribuitului și datului, antiinexistența sau neexistența, inexistența lor ca ainexistenţă sau non inexistenţă, etc., știind că orice extrainexistenţă este o inexistenţă dincolo de percepţie, ca situaţie, 

-  stare,

„extrainexistenţă ca stare”, 

ca realitate, convenţie ca metaforă a stării sau realităţii ei sau, 

„inexistență.stare”,  

ca realitate, convenţie ca percepţie a extrainexistenţei stării respective, extracomparat sau extracomparativ cu repere sau situaţii. Unde şi când orice inexistenţă a stării este o extrainexistenţă percepută a ei iar orice extrainexistenţă o inexistenţă dincolo de percepţie,  chiar dacă niciodată aceiași inexistenţă cu aceiași extrainexistenţă ca stare,

-  situaţie ca sistem,    

„extrainexistenţă ca sistem”,

măsură sau măsurabil, convenţie ca metaforă a situaţiei ca sistem sau naturii ei sau, 

„inexistență.sistem”,  

măsură sau măsurabil, convenţie ca percepţie a extrainexistenţei situaţiei ca sistem, comparat sau comparativ cu repere sau situaţii ca sistem, indiferent de situaţie, natură sau organizare. Unde şi când orice inexistenţă a situaţiei ca sistem este o extrainexistenţă percepută  a ei iar orice extrainexistenţă o inexistenţă dincolo de percepţie, chiar dacă niciodată aceiaşi inexistenţă cu aceiaşi extrainexistenţă ca situaţie. Fără a confunda extrainexistența cu inexistenţa sau lipsa  existenţei, oferitului, atribuitului și datului, antiinexistența sau neexistența, inexistența lor ca ainexistenţă sau non inexistenţă, etc., ale situației ca sistem, știind și cunoscând că orice extrainexistenţă este o inexistenţă dincolo de percepţie, a situaţiei ca sistem, chiar dacă totul este măsură sau măsurabil. 

Ca gând sau idee umană, ştiinţă, asemănare şi identificare a lor, ca egal, antiegal sau inegal ca identic, etc., orice inexistență devine umană sau ştiinţifică ca nihilism, moarte, zero sau nimic, etc., teoretic sau practic, măsură sau măsurabil precis, cu opus sau contrar care „se anulează reciproc” și nu respectă principiile naturii. Ca uman sau știință al naturii despre extrainexistență, inexistenţă sau lipsă a existenţei, oferitului, atribuitului și datului, antiinexistență sau neexistență, inexistența lor ca ainexistenţă sau non inexistenţă, etc., ca virtual, iluzii și umbre, în nici un caz natură, realitate, natură/realitate sau virtual al unicității lor.

Ca simultaneitate/dialectică putem spune că orice „inexistenţă” ca situaţie este, 

„simultaneitatea/dialectică a  secvențelor extrainexistenţei”,

pe care o cuprinde sau defineşte ca secvențe neconvenționale ale situaţiei în general sau,

„supraunitarul simultaneităţii/dialectice a inexistenței/extrainexistenţă”

sau al dialecticii neinexistenţei virtualului lipsei datului situaţiei în general sau,

„simultaneitatea/dialectică a  secvențelor antiinexistenței”,

pe care o cuprinde sau defineşte ca secvențe neconvenționale ale situaţiei ca sistem, opus sau contrar în particular sau, 

„supraunitarul simultaneităţii/dialectice a inexistenţei/antiinexistență”,    

sau al dialecticii neinexistenţei virtualului datului situaţiei ca sistem, opus sau contrar, în particularul ei. Alt fel spus orice inexistență este de fapt o extrainexistenţă, ca alt sau alt fel de inexistenţă dincolo de percepţie şi invers, de secvenţe neconvenţionale, ale simultaneităţii lor dialectice. 

În condițiile în care inexistența entității sau lipsa existenței sale duce implicit la dispariţia sau inexistența conținutului, unicității sau particularului lor. Totodată trebuie să specificăm faptul că discutăm, aici şi acum, de inexistență ca existență în general, ca gând sau idee, metaforă sau percepţie, nu doar inexistență umană sau științifică ci și natură, realitate, natură/realitate și virtual la lor. Având în vedere că orice unicitate sau particular al ei, dincolo de uman sau umanoid, au existența și inexistența lor ca existență, perfectă și veșnic/eternă,  specifică. Context în care putem constata că inexistența este un caz particular al simultaneității ca unitate, dimensiune unică, Simultaneitate, sincronism, concomitență, coexistență, uniune, etc. unde și când nu mai există dialectică, adevăr sau revelație, etc., nu pentru că nu există ci doar pentru că limitele conţinutului sau entității/univers respective nu permit, cuprind sau definesc existența lor, comparat, comparativ sau  raportul cu repere situații sau sisteme de referință. Dacă existența este doar această variantă ca unitate, dimensiune unică, Simultaneitate, sincronism, concomitență, coexistență, uniune, etc., în condițiile specificate, este evident că inexistența este lipsa acestora comparat, comparativ sau raportat cu repere, situații sau sisteme de referință. Chiar dacă această inexistență nu există ca natură ci doar ca virtual al ei, iluzii și umbre. Ca dovadă că nimeni, nimic, niciunde și nicicând nu trăiește, cuprinde sau definește existenţa ei, decât ca emoții și sentimente cât existăm. Existența este doar o trăire a simultaneităţii care suntem și în care existăm, inexistența doar o trăire a lipsei acestei simultaneități cuantă, atom sau moleculă, animal sau om, planetă sau galaxie, etc. Comparat, comparativ sau raportat cu repere, situații sau sisteme de referință. În lipsa trăirii nu putem ști sau cunoaște că am existat, existăm și nici că nu vom mai exista, niciodată, nicăieri și niciunde ca unitate, dimensiune unică, Simultaneitate, sincronism, concomitență, coexistență, uniune, etc. Chiar dacă existăm ca perfecțiune a naturii care suntem și în care existăm veșnic/etern, ca alt sau alt fel de unități, dimensiuni unice, Simultaneități, sincronisme, concomitențe, coexistențe, uniuni, etc.  Oamenii au înțeles ca semnificaţie încă de la începuturile lor că au fost parte a naturii în toate variantele ei și că, după ce nu mai suntem sau vom muri, vom deveni parte sau părți ale ei, în toate variantele. Dovada este simplă dacă privim religiile care cred în „nemurire” sau „ciclurile” vieții și morții sau budismul care crede că totul este natură, nirvana, etc., zeificând fiecare element alo ei ca și celelalte religii care ne identifică pe noi cu Dumnezeu și dumnezeii Lui sau invers ca parte sau secvență a lor. Perfecțiunea ca veșnic/etern al ei nu poate fi „imperfectă” sau avea „imperfecțiuni” la fel cum nu poate avea inexistențe în existența ei nelimitată. Inexistența și „imperfecțiunea” apar doar o dată cu reperele, situațiile și sistemele de referință, comparațiile și rapoartele cu ele, indiferent dacă discutăm de natură, realitate, natură/realitate sau virtual, iluzii și umbre sau doar uman și știință ale lor. Paradoxul ca armonie sau normalitate rămâne, având în vedere că inexistența ca existenţă nu există și nu poate exista pe o devenire și transformare perfectă, chiar dacă există ca perfecțiune a convenției oricărui conținut, entitate/univers, corp sau obiect/fenomen, etc., ca unitate, dimensiune unică, Simultaneitate, sincronism, concomitență, coexistență, uniune, etc., comparat, comparativ sau raportat cu repere, situații sau sisteme de referință. Ca limbaj trebuie reținut că unitate, dimensiune unică, Simultaneitate, sincronism, concomitență, coexistență, uniune, etc., devin definiții și variante ale ie generale sau particulare, unde și când orice definiție are ca dialectică axioma/convenție, ca adevăr sau revelație, etc. Dacă ne folosim de semne/simbol putem scrie, ca limbaj, că orice convenție definită ca simultan/dialectică sau neconvențională este, 

©defj ≅ ©λj/a©λj/d©λj

sau doar ca uman și știință ca unitate, zero și infinit, putem scrie convenția sau definiția ei simultan/dialectică sau neconvențională ca,

 1j ≅ 1λj/a1λj/d1λj .

Unde și când ©λj și 1λj sunt unitatea, dimensiunea unică, Simultaneitatea, sincronismul, concomitența, coexistența sau uniunea, etc., iar a©λj/d©λj și a1λj/d1λj dialecticile, adevărul și revelaţia lor după caz. Matematic

1j ≅ 11λ0j/01λj/d1λj

respectiv

1j ≅ 1λ0j/00λj/∞0λj

adică,

1 ≅ 1/0/∞ ,

ca și formula matematică a definiției unității sau oricărei cifre sau număr dacă îi dăm natură prin indicele „j”.

Ca o concluzie preliminară putem spune că inexistența ca existență este lipsa unității, dimensiuni unice, Simultaneității, sincronismului, concomitenței, coexistenței și uniunii, etc., după caz, în general sau doar a unității, dimensiuni unice, Simultaneității, sincronismului, concomitenței, coexistenței și uniunii matematice, etc., „1”, după caz. În condițiile în care doar reperele, situațiile și sistemele de referinţă aduc o dată cu ele limitele, excepțiile, nedeterminatul, entitățile bine definite, constantul și invariabilul, absurdul și „imposibilul”, absolutul și relativul, etc. și inexistența lor. Ca paradox în general care respectă principiile și regulile naturii cu contrarii care nu „se anulează reciproc”, sau doar uman sau științific care nu respectă principiile și regulile naturii și cu contrarii care „se anulează reciproc”, în particular. Și dincolo de gânduri şi idei, egal, antiegal sau inegal ca identic, opus sau contrar etc., convenționale sau neconvenţionale, indiferent de situaţie, natură sau organizare, există inexistența ca simultaneitate, cu sau fără natură, ca perfecțiune, principii și reguli ale naturii sau chiar uman sau științific. Ca să ne fie destul de clară situaţia să ne aducem aminte că zero este o astfel de inexistență ca existenţă, cu sau fără natură, în diverse situaţii ca știință, dar nu numai, care prin convenţie sau convențional poate participa la cunoașterea, definirea sau cuprinderea numerelor sau cifrelor, chiar dacă este o inexistență sau nimic, prin convenţiile noastre.

 

În concluzie,

inexistența ne aparține și nouă și oricărui conţinut sau entitate/univers, deoarece orice unicitate, conținut sau corp, etc., sau particular al lor are existența dar și inexistența lui. Inexistența ca lipsă sau inexistență a unității, dimensiuni unice, Simultaneității, sincronismului, concomitenței, coexistenței și uniunii, etc., după caz, în general sau doar a unității, dimensiuni unice, Simultaneității, sincronismului, concomitenței, coexistenței și uniunii matematice, etc., „1”, după caz. Ca dovadă că orice conținut sau entitate/univers trăiește ca emoții/sentimente și inexistența și inexistența ei. Ca dovadă că nu există om sau corp care nu trăiește ca emoții/sentimente inexistența lui, chiar dacă dincolo de noi nu putem trăi aceste emoții sau sentimente nu pentru că nu există ci doar pentru că ele nu mai aparțin unității, dimensiuni unice, Simultaneității, sincronismului, concomitenței, coexistenței și uniunii, etc., care suntem ci aparțin naturii de dincolo de noi. Cu tot ceea ce am fost, suntem sau vom fi. Ne asemănăm și ne identificăm cu natura din care facem parte la acea clipă/moment a existenței noastre ca antiexistență sau extraexistență, în nici un caz inexistență în sens clasic, uman sau științific. Din simplul motiv că  atunci când murim sau dispărem nu mai există unitatea, dimensiunea unică, Simultaneitatea, sincronismul, concomitența, coexistența și uniunea, etc., care suntem cu trăirile, emoțiile și existenței noastre, etc. Nu putem spune sau crede că nu există inexistență doar că nu o inexistență în sens clasic care nu respectă principiile naturii și are contrarii ce „se anulează reciproc”, prin convențiile noastre. În aceiaşi clipă/moment în care dacă știm și cunoaștem că inexistența noastră simultan/dialectică și neconvenţională este de fapt o antiexistență ca natură ca și existența dar care respectă principiile și regulile naturii și au contrarii care nu se anulează reciproc. Unde și când existența și antiexistența ei sunt contrarii, opus sau contrar, neconvenţionale ca existență, în nici un caz inexistență limitată la înțelegerea clasică de inexistență. În acest sens știința în oricare variantă a ei admite existența dincolo de viața noastră religia ca „cicluri ale vieții și morții” sau „nemurire”, matematica sau fizica ca substanță care suntem sau în care existăm cât existăm dar și dincolo de existența noastră ca alt sau alt fel de unitate, dimensiune unic, Simultaneitate, sincronism, concomitență, coexistență și uniune, etc. căci știm și cunoaștem deja că dincolo de noi nu mai suntem noi ci doar alții sau alt fel ca noi, chiar dacă putem, acceptăm cuprindem sau definim aceste înțelegeri ale semnificaţiei de inexistență ca antiexistență, nu doar limitat la definițiile calsice și specificul lor. Din aceste motive putem spune că inexistența în sens clasic nu există, având în vedere că zero și nimicul nu există decât prin convențiile noastre care nu respectă principiile naturii și au contrarii care „se anulează reciproc”. Chiar dacă,  antiexistența și extraexistența există respectând principiile naturii și contrariile acre nu „se anulează reciproc”, indiferent de variantele lor. Și Unicitatea, unicitățile, Dumnezeu și dumnezeii Lui au existența și inexistența lor ca dovadă a existenței, antiexistenței și extraexistenței oricărui conținut sau entitate/univers , corp sau obiect/fenomen, etc., care suntem parte și secvență a lor ca perfecțiune și veșnicie/eternitate, nelimitate, simultan/dialectice și neconvenţionale. Inclusiv ca gânduri sau idei, uman sau știință sau oricare alt sau alt fel de particular al lor. În plus să nu uităm că nu există simultaneitate fără dialectică, adevăr sau revelație, etc., totul este o simultaneitate/dialectică neconvențională de pe o devenire și transformare perfectă ca și noi sau orice conținut ca entitate/univers, etc.

Este absurd sau cel puțin „imposibil” să spunem sau să credem că antiexistența sau extraexistența nu există, în schimb în aceiași clipă/moment inexistenţa există ca existență, opus sau contrar al ei. În caz opus sau contrar ar fi ca și când existența naște inexistență ba chiar și in vers, cea ce nu este și nu poate fi posibil pe o perfecțiune a devenirii și transformării veșnic/eterne.  /