Percepție
Ca natură non dialectică
a dicţionarului clasic „percepție” este,
„PERCÉPȚIE, percepții, s.
f. 1. Proces psihic prin care obiectele și fenomenele din
lumea obiectivă care acționează nemijlocit asupra organelor de simț sunt reflectate
în totalitatea însușirilor lor, ca un întreg unitar; imagine rezultată în urma
acestei reflectări; p. ext. facultatea de a percepe fenomenele
lumii exterioare; înțelegere, cunoaștere. 2. (În trecut)
Instituție care încasa impozitele sau taxele oficiale; clădire, birou în care
își avea sediul această instituție, ♦ Încasarea unui impozit sau a unei taxe
oficiale. – Din lat. perceptio, fr.perception. Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a
II-a | Permalink”.
Nu putem
rămâne la non dialecticul definițiilor dicţionarului clasic ce limitează în mod
clar percepția doar la un „Proces psihic”, ca relație dintre noi şi natura noastră (interioară
şi exterioară). Adică doar la percepțiile umane sau științifice ca gânduri sau
idei, în condițiile în care gândurile și ideile sunt doar câmpuri indirecte.
Care nu pot ajunge la natura lor sau cea în care există, decât prin organele
lor directe sau câmpurile acestora, de simț. Dincolo de faptul că nu lămurește
lucrurile în ce privește înțelegerea lor ca semnificație sau esență a înțelegerii semnificației. Percepția
nu este doar o înțelegere a semnificației virtualului naturii sau naturii/realitate, doar a virtualului de
iluzii și umbre ale spiritului, cu atât mai mult doar umane sau științifice. Ca
lume, corp, obiecte/fenomen sau
ființe şi lucruri, etc. În plus trebuie să constatăm că orice percepție este un
prezent, instant sau acum, actual, îndată sau imediat, etc., în nici un caz un
trecut sau viitor, atunci înainte sau după, etc., luând tot o dată în discuție,
faptul că orice percepție la nivelul organelor directe de simț este una,
percepție directă, iar la nivelul creierului sau percepțiilor indirecte alta.
La nivel direct este transfer de vibraţie/rezonanță
directă de la o unicitate la alta sau de la natură la natură, ca general sau
particular al lor. La nivel spiritual sau indirect este doar transfer indirect
de vibrații/rezonanțe, ca virtual la lor prin nelimitați intermediari ai
naturii oricărui conținut sau entitate/univers.
Alt fel spus percepția este trăirea
prezentului,
acumului, Instantului, rapidului, imediatului, fulger, etc. și nu
instantul însuși care nu există, chiar dacă există, prin noi și natura care
suntem sau în care existăm. Ca nelimitat mic în general sau doar infinit mic
uman sau științific. Nu putem spune că simțurile noastre directe sau
indirecte sunt lipsite această trăire, la fel cum nu putem spune sau crede că
sunt lipsite de extrapolarea instantului sau percepției, după caz, ac metaforă.
Ca transformare sau transfer de la o natură la alta, doar pentru că noi sau
alţii limităm înţelegerea lor ca semnificaţie la spiritualul lor sau doar uman
și știință, etc. O dovadă a existenței extrapolării și metaforei lor sunt
trăirile, ca emoții/sentimente, intuiții și instincte sau doar reflexe
ale unui conținut sau entitate/univers. Cărora nu le putem spune instant
sau percepție, ele fiind extrapolări sau metafore ale simțurilor conținutului
respectiv, directe sau indirecte, după caz. Intuiția ca extrapolare negativă, trecut,
înainte sau înapoi după caz, ca prezent al viitorului, etc. Instinctul ca extrapolare
sau metaforă pozitivă, viitoare, post sau după, etc. ca prezent al trecutului. La
fel ca pozitivul și negativul matematic al oricărui șir de cifre sau numere,
naturale, întregi, raționale, iraționale, sau complexe, etc. Unde și când
pozitivul lor este o extrapolare sau metaforă pozitivă iar negativul lor o
extrapolare sau metaforă negativă. În mod clar definiția clasică limitează
această definiție sau înțelegere a semnificației doar la uman sau știință, care
nu respectă principiul lui Lavoisier, cu contrarii care „se anulează reciproc”. Amestecând percepția ca prezent, acum, Instant, rapid, imediat,
fulger, etc, cu metaforele ei ca extrapolare a unui instant.
limitate doar la proprietăți, respectiv „Încasarea unui impozit sau a unei taxe oficiale”, sau percepția spirituală ca „proces psihic”. Tot o dată confundând corpurile lumii ca obiecte/fenomen sau ființe/lucruri, ca gând sau idee, cu natura sau
natura lor realitate, prin „lumea obiectivă” a dicționarul clasic la nivel spiritual. Mai mult,
lăsând la o parte limitările acestea ca uman, umanitate sau ştiinţă, definiția clasică
vorbește de obiectiv în sensul ei clasic ca „obiectele și fenomenele din lumea
obiectivă”, nu în sens simultan/dialectic
ca obiect supus atenției, indiferent dacă ne referim la natură, situație sau
organizare sau virtual, iluzii și umbre ale ei, etc. Dincolo de toate acestea
nu ne spune nimic despre legătura dintre organele de simț, directe și
indirecte, simțul în sine şi percepțiile lor în sens simultan/dialectic și neconvențional, relativul sau dependență continuă,
veșnică şi eternă a lui ca absolut. Limitând percepția doar la „facultatea de a percepe fenomenele
lumii exterioare”, confundată cu „înțelegere, cunoaștere”, etc. Ca şi
când obiectele nu sunt, nu percepe sau nu pot fi percepute ca tot sau întreg,
parte sau secvență, etc., în simulatenitate/dialectică și neconvenţională
a lor cu fenomenale pe care le cuprind sau definesc, indiferent de natură,
situație sau organizare.
Pentru noi și neconvenționalul nostru simțul
este o trăire (emoție/sentiment) ca vibraţie/rezonanță
a unicităţii sau particularului ei în general sau doar al organelor de simţ în
particularul lor ca unicitate, natură, realitate, natură/realitate şi virtual al
unicității lor. Încercăm să facem, în acest sens, diferența între „lumea obiectivă” ca natură, realitate, natură/realitate şi virtualul lor, față de
virtualul nostru, câmpuri, formă și spirt, ca lume, corp, obiect/fenomen sau ființe și lucruri (echivalent particular al entităţii/univers
ca natură), nu doar spirit sau spirit uman și științific. Dincolo, de limitele
dicționarelor clasice limitate la om, umanitate și știință, ca „imagine rezultată în urma acestei reflectări”, gânduri sau idei spirituale, indiferent de unicitate sau particular al
ei. alte filozofii convenționale, ceea ce știm sau credem că știm despre ele,
etc. Nu doar omul are aceste gânduri sau idei şi nici comparații sau rapoarte, ca
asemănare/identificare, chiar dacă este o mare diferență între comparație
și raport ca același/diferit care respectă principiile și regulile
naturii cu contrarii care nu „se anulează reciproc”. Și comparația/raport umană sau științifică
ce nu respectă nici măcar principiul lui Lavoisier, cu contrarii care „se anulează reciproc.
Prin
convenţie, trăirea fulgerului unicităţii sau situaţiei/stare a ei ca trăire a rapid/imediat, trăirea imediatului ca stare sau realitate, trăirea rapidului
ca situaţie sau natură, percepție sau trăire a instantului ca virtual al
trăirii rapidului naturii, percepție.sistem sau trăirea a acumului, percepție
umană sau științifică sau trăire a prezentului, laic/teist, etc.
Ca
natură nedialectică a dicţionarului
dialectic „percepție” este,
„virtualul
trăirii fulgerului”
ca
expresie sau termen generic al devenirii unicităţii
inclusiv orice particular al ei, printre care:
-
unicitate,
„virtualul trăirii fulgerului ca unicitate”,
(natură/realitate)
convenţie ca metaforă a situației/stare sau naturii/realitate
a ei sau,
„percepţie.unicitate”
convenţie
ca percepţie a virtualul trăirii fulgerului unicității respective, comparat/extracomparat cu repere sau
situaţii. În condițiile în care orice percepţie a unicităţii este un virtual al
trăirii fulgerului perceput al ei iar orice virtual al trăirii imediatului o
percepţie.unicitate. Percepţia.unicitate o simultaneitate/dialectică
sau percepţie/extrapercepţie (nepercepţie)
ca situaţie/stare a unicităţii,
-
situaţie,
„extrapercepţie”,
convenţie ca metaforă a situației sau naturii ei sau,
„percepţie”,
convenţie ca
percepţie a extrapercepţiei situaţiei respective, comparat sau comparativ cu
repere sau situaţii. Unde şi când orice percepţie este o extrapercepţie
percepută a ei iar orice extrapercepţie o percepţie dincolo de percepţie, chiar
dacă niciodată aceiași percepţie cu aceiaşi extrapercepţie ca situaţie. În
condițiile în care nu trebuie confundată extrapercepţia cu percepția sau trăirea
instantului, rapidului, imediatului și fulgerului, nepercepţia sau antipercepția, inexistenţa lor ca inpercepție
sau non percepţie, etc., ştiind că orice extrapercepţie este o percepţie
dincolo de percepția inițială, în nici un caz inexistenţă cu sau fără natură,
ca situaţie,
-
stare,
„extrapercepţie ca stare”
convenţie ca metaforă a situaţiei sau naturii ei sau,
„percepţie.stare”,
convenţie ca percepţie a extrapercepţiei stării respective, extracomparat sau extracomparativ cu repere sau
situaţii ca stare. Unde şi când orice percepţie a stării este o extrapercepţie percepută a ei iar orice extrapercepţie o percepţie dincolo de percepţia inițială, chiar dacă niciodată aceiaşi percepţie cu aceiaşi extrapercepţie ca stare,
-
situaţie ca sistem,
„extrapercepţie ca sistem”
măsură sau măsurabil, convenţie ca metaforă a situaţiei ca nesistem sau
naturii ei sau,
„percepţie.sistem”,
măsură sau măsurabil, convenţie ca percepţie a extrapercepţiei situaţiei
respective ca sistem, comparat sau comparativ cu repere, situaţii sau sisteme
de referință, indiferent de situaţie, natură sau organizare. Unde şi când orice
percepţie a situaţiei ca sistem este o extrapercepţie percepută a ei iar orice extrapercepţie o percepţie dincolo de percepţia inițială, chiar dacă niciodată aceiaşi percepţie cu aceiaşi extrapercepţie a situaţiei ca
sistem, măsură sau măsurabil. Şi în acest caz extrapercepţia nu trebuie
confundată cu percepția sau trăirea
instantului, rapidului, imediatului și fulgerului, nepercepţia sau antipercepția, inexistenţa lor ca inpercepție
sau non percepţie, etc., ale situaţie ca sistem, ştiind că orice extrapercepţie
este o percepţie dincolo de percepţia inițială, în nici un caz inexistenţă cu
sau fără natură, a situaţiei ca sistem, chiar
dacă totul este măsură sau măsurabil al situaţiei ca sistem.
Ca gând sau idee
umană, ştiinţă, asemănare şi identificare a lor, egal, antiegal sau inegal ca
identic, etc., orice percepție devine umană sau ştiinţifică, sau trăire
a prezentului laic/teist, etc., teoretic
sau practic, măsură sau măsurabil precis. Cu
contrarii, opus sau contrar care „se anulează reciproc” și nu respectă principiile naturii. Ca uman sau știință despre
extrapecepție, percepție sau trăire a instantului, rapidului, imediatului și
fulgerului, nepercepţie sau antipercepție, inexistenţa
lor ca inpercepție sau non percepţie, etc., ca virtual, iluzii și umbre, în
nici un caz natură, realitate, natură/realitate
sau virtual al unicității lor.
Ca simultaneitate/dialectică putem spune
că orice „percepţie” a situaţiei este,
„simultaneitatea/dialectică a secvențelor extrapercepţiei”,
pe care o cuprinde sau defineşte ca secvențe
neconvenționale ale situaţiei în general sau,
„supraunitarul simultaneităţii/dialectice a percepţiei/extrapercepţie”,
sau al dialecticii nepercepţiei virtualului trăirii fulgerului situaţiei în general sau,
„simultaneitatea/dialectică a secvențelor antipercepţiei”,
pe care o cuprinde sau defineşte ca secvențe
neconvenționale ale situaţiei ca sistem, opus sau contrar în particular sau,
„supraunitarul simultaneităţii/dialectice a percepţiei/antipercepţie”,
sau
al dialecticii nepercepţiei virtualului
trăirii fulgerului situaţiei ca sistem, opus sau contrar, în particularul ei.
Alt fel spus orice percepţie este de fapt
o extrapercepţie, ca alt sau
alt fel de percepţie dincolo de
percepţie şi invers, de secvenţe sau părți neconvenţionale ale simultaneităţii
lor dialectice.
Așa cum am spus la începutul definiției plecăm de la înțelegerea
ca semnificație a percepției ca simultaneitate/dialectică și neconvențională
de secvențe sau părți. În care orice percepție este o trăire a instantului,
rapidului, imediatului și fulgerului și nu instantul, rapidul, imediatul sau
fulgerul, însuși. Cu
condiția să nu confundăm percepția umană
sau științifică cu generalitatea ei sau cu percepția instrumentelor sau aparatelor de
măsură pe care le folosim în măsura și măsurabilul uman sau științific. Instrumentele sau aparatele de măsură sunt natură, natură/realitate şi virtual al lor
specific ca şi măsurile sau măsurabilul lor. În aceiaşi clipă/moment în care înțelegerea acestor măsuri sau măsurători de
noi sau alții ca noi sunt înțelegeri umane sau științifice care nu respectă
principiile naturii și au contrarii care se „anulează
reciproc”.
Comparat, comparativ sau raportat cu repere, situații sau sisteme de referință.
Temperatura unui om răcit, o percepem ca natură, realitate, natură/realitate şi virtual al lor și noi
şi instrumentele sau aparatele de măsură. Chiar dacă nici noi nici ele nu putem
reda precis sau exact temperatura respectivă, ca vibraţie/rezonanță, cu atât mai mult ca evaluare, valoare sau cifră,
precisă sau exactă. Ținând cont că totul este devenire și transformare perfecte
ca veșnic/etern al lor. Ca câmpurile directe ca vibrație/rezonanță, pe care
le comparăm sau raportăm cu repere, situații sau sisteme de referință. percepția
este natură indiferent de situație natură sau organizare sau dacă discutăm de
temperatura corpului sau doar a frigului sau căldura de afară.
Așa cum știm, sau cunoaștem deja, ca generalizare, orice secvență
sau parte a unui șir ca natură, realitate, natură/realitate sau virtual
al lor, este sau poate fi un organ sau organ de simț, după caz. Ca unicitate
sau particular al ei, cu funcție specifică, în aceiaşi clipă/moment în care simțul şi percepția lor pot fi generalizate la
orice organ sau organ de simț, secvență sau șir, după caz. Având în vedere
simultaneitatea lor dialectică și neconvențională de secvențe sau părți, ca și faptul
că orice secvență este un șir, orice parte un întreg, orice axiomă o convenţie,
orice fatalitate un destin, etc. și invers. Simultaneitatea/dialectică neconvențională a oricărui conţinut
sau entitate/univers, în orice variantă a lor, este doar consecința sau rezultatul
percepției naturii și virtualului ei după caz. Simultaneitatea ca unitate sau
unitate dialectică, etc., ca percepție sau trăire a instantului, dialectica doar
extrapolare sau metaforă a trăirii instantului simultaneității, prin natura
care suntem sau în care existăm. Pe de o parte ca o consecinţă directă a
naturii oricărui conținut prin organele lui directe de simț, pe de o altă o
consecință indirectă a lui ca virtual specific al spiritului oricărui conținut
sau entitate/univers. Ca uman sau știință, lume, corp sau fenomen, virtualul
lor devine obiect/subiect ca natură virtuală sau obiectiv/subiectiv ca
natură virtuală supusă atenției. În mintea rațiunea și judecata noastră umană
sau științifică, unde și când apar vise, instincte și intuiții, conștiente sau subconștiente,
iluzii și umbre ale. Iluziile și umbrele
nu trebui confundate cu obiectiv/subiect la fel cum obiectul/subiect
nu trebuie confundate cu virtualul lui supus atenției, obiectiv/subiectiv
ca iluzii și umbre, despre el. Cele definite
ca „lume obiectivă” din
dicționarele/clasice sunt evident
doar obiectivul/subiectiv, al lor. Din clipa/moment în care sunt doar
un „Proces psihic”, spiritual, ca „reflectate în totalitatea însușirilor lor”,
despre obiectele și subiectele naturii de dincolo de minte, judecată sau rațiune,
câmpuri, gânduri sau idei, etc. Imaginile noastre virtuale despre „lumea obiectivă”, a dicționarelor clasice, din aceste vise în stare de somn sau de veghe,
nu pot fi decât iluzii și umbre despre natura de la care pleacă, ca percepții sau
trăiri ale instantului. În
aceste condiții consecința sau rezultatul, percepției sau percepțiilor noastre,
devine un particular ca „lume obiectivă”, spirit virtual de iluzii și umbre ale conștiinței
noastre, simultan/dialectice și neconvenționale de secvențe sau părți. Unde
şi când totul este doar obiectiv şi subiectiv, separat sau împreună, ținând
cont și de faptul că orice obiectiv este un subiectiv şi invers. chiar dacă niciodată,
nicăieri, niciunde și nicicând același obiect cu același subiect sau același obiectiv
cu același subiectiv.
Nu mai putem limita percepția doar la om, umanitate sau știință
și nici doar la procesele lui spirituale, psihice, etc., la alte filozofii convenționale,
ceea ce știm sau credem că știm despre percepție, etc. Având în vedere că orice
unicitate, conținut sau particular al lor au organe şi organe de simţ iar o dată cu ele percepții ca trăire
a instantului, rapidului, imediatului sau fulgerului, etc., directe sau
indirecte, natură sau doar virtual, iluzii și umbre ale naturii. Să nu
confundăm, percepţiile minții, judecății sau rațiunii, cu cele ale naturii, realității,
naturii/realitate sau virtualul unicității lor, cu atât mai mult obiectul/subiect
cu obiectivul/subiectiv al lor. În aceiași clipă/moment în care
să nu confundăm trăirea instantului, rapidului,
imediatului sau fulgerului, etc., cu extrapolarea ca metaforă a acestor
trăiri. Cu atât mai mult variantele lor ca instant sau extrapolare cu trăirea
lor directă și indirectă, ca percepție sau metaforă. Prin convenție și punerea ei
de condiții de existență, orice conținut sau entitate/univers, este și
poate fi obiect sau subiect, obiectiv și subiectiv, instant sau extrapolare a
lui, metaforă sau percepție, după caz, etc. La fel cum poate fi cum natura poate fi natură dar și
virtual, iluzii și umbre ale ei care nu respectă principiile și regulile
naturii având contrarii care „se anuelază reciproc”, ca paardox. Prin convenţiile
noastre și punerea lor de condiții de existență, specifice de existență.
Nu putem rămâne doar în limitele, definițiilor dicţionarelor
clasice, doar la substanță sau existență virtuală, cu sau fără spirit, ca obiect/subiect sau obiectiv/subiectiv, având în vedere că natura, realitatea, natura/realitate și virtualul unicității,
nu este şi nu poate fi doar substanţă sau existență. A nu lua în discuție
spiritul substanţei sau substanța, după caz, este ca și când nu am fi existat
sau nu existăm ca substanță sau nu putem percepe existența ei ca trăiri, câmpuri,
gânduri sau idei, ceea ce ar fi inexistență pentru noi. În lipsa spiritului sau
virtualului său ca iluzii și umbre, nimeni, nimic, nicăieri și niciunde nu ar
fi putut face comparații sau rapoarte ale existenței noastre ca natură, cu
natura care suntem sau în care existăm. Chiar dacă existăm sau există natura cu
reper, situații sau sisteme de referință. Percepția simultan/dialectică și
neconvenţională de secvențe sau părți, prin definițiile noastre, este
o generalizare fără limite sau excepții, absurd sau imposibil, etc., indiferent
de unicitate, natură, situație sau
organizare. Cu condiţia să nu uităm că o dată cu apariția reperelor, situațiilor
ca repere și sistemelor de referință apare opusul sau contrar dar și absolut/relativul
lor. În plus nu există sistem fără haosul al lui și invers ca simulatenitate/dialectică
și neconvențională. Haosul are organe, organe de simţ, instant şi percepții
cu extrapolările lor, chiar dacă nu putem ajunge la ele comparat, comparativ sau
raportat cu repere, situații sau sisteme de referinţă. Cu condiţia să nu limităm înțelegerea
lor ca semnificație definițiile dicționarelor clasice, alte filozofi convenționale,
ceea ce știm sau credem că știm despre ele, etc., din neștiință sau doar
interese. /