Introducere în neconvenţional sau exerciţiu de gîndire
Teistul : La început a fost cuvîntul. Ateistul: La început a fost convenţia. Teistul: Dumnezeu a creat totul. Ateistul: Pentru noi totul este paradox, în timp ce pentru univers paradoxul este o normalitate.
Exerciţiul de gîndire este o dorinţa primară de a vă introduce prin cîteva pagini într-o nouă filozofie (un nou sistem filozofic), care pleacă de la noţiuni clasice, cum ar fi materie, idee, metafizică sau transcendental, ca apoi să devină simultaneitate, paradox,, cum ar fi materieidee, fizicmetafizic, sau transcedentalnetranscedental. Să nu credeţi că este aşa complicat, mai ales dacă veţi privi de la început această teorie ca pe un caz general, în timp ce omul şi umanitatea rămîn cazuri particulare care păstrează bine-nţeles proprietăţile generalului. Să nu încercaţi să vă imaginaţi că doar noi sau umanitatea sîntem generatori de filozofii, (că doar noi reflectăm realitatea şi atomul reflectă realitatea universului) sau că dacă am zis individ mă refer doar la oameni, în filozofia aceasta orice formă de existenţă (entitate) este un individ şi un grup în acelaşi timp, doar noi, pentru că nu putem prelua simultan acest lucru (individgrup), convenţionalizăm cînd individ, cînd grup, pentru a ne întelege şi pentru că limbajul nostru este limitat de propria noastră formă de existenţă la convenţie. Dar să redefinim convenţia:
convenţie este o entitate de efect la care elementele sale, limite, elemente de echilibru, elemente de comparaţie, domeniul de definiţie, sînt limitate (finite), pe simultaneitatea transformarespaţiutimp.
În realitate nimic nu este limitat sau mai exact este limitat şi nelimitat în acelaşi timp, limitat ca entitate convenţională şi nelimitat ca realitate. Şi să ne facem înţeleşi orice semn, orice idee, orice entitate (şi ca entitate şi ca sumă de entităţi componente universale), orice imagine sau sentiment sau vis transpus în idei sau cuvinte, etc., sînt convenţii. Sînt rezultatul reflectării realităţii prin intermediul a ceva (simţ, sentiment, intuiţie, gîndire, etc.), ceva ce aparţine spiritului entităţii. (caz particular, om) În acelaşi timp, nonconvenţia este o entitate de efect la care elementele sale, limite,elemente de echilibru, elemente de comparaţie, domeniu de definiţie, sînt nelimitate (infinit sau infinit de infinit), pe simultaneitatea spaţiutimp. Orice paradox este neconvenţional. Orice realitate este neconvenţională. Orice realitate este un paradox finitnfinit sau convenţionalneconvenţional.
Să nu credeţi că pomii sau florile sau planetele nu au limbajul lor, dacă nu-l înţelegem nu înseamnă că este vina lor, este limita noastră, aşa deci şi tu ai o filozofie şi omul primitiv avea o filozofie, dacă ei nu te înţeleg, sau eu nu te înţeleg, nu înseamnă decît că primitivul, sau eu sau tu avem una sau mai multe limite de înţelegere, sau de exprimare, de ce nu spiritual (sensibile, intuitive, sentimentale, etc.)? Această filozofie încearcă să dea răspuns întrebărilor simple umane, convenţionale, la care nu se poate da un raspuns în convenţional, ba chiar şi întrebărilor aşa-zise fără răspuns, cum ar fi: să mă întreb dacă exist cînd nu exist, sau ce există dincolo de Dumnezeu, sau ce există dincolo de transcedentalul lui Kant, sau cine este prioritară materia sau ideea, etc.? Pentru aceste întrebări omul sau plantele, sau universul nostru nu poate formula un răspuns convenţional, este ca şi căutarea libertăţii absolute sau a adevărului absolut, universal, o vorbă simplă spune că dacă nu găseşti ceva, caută-l lîngă tine, sau dacă te blochezi revin-o la început, eu aş completa referitor la aceste răspunsuri, caută în propria-ţi filozofie, sau cum multe religii spun “ caută-l pe Dumnezeu şi în interiorul tău nu doar în afară” pentru că şi tu eşti parte din el. Gîndeşte-te puţin la faptul că omul primitiv pentru a-şi determina limitele l-a descoperit pe “dumnezeu” în timp ce ateistul din acelaşi om primitiv a creat o convenţie “infinitul”(nelimitatul) şi unul şi celalalt au convenţionalizat o limită ce nu poate şi nu trebuia depăşită, una în teism alta în gîndirea umană ateistă. Fără să-şi dea seama au creat două paradoxuri sinonime pentru limitele universului său. Orice depăşire a acestor limite ducea teistul la “om fără nici un Dumnezeu”, sau la univers fără limite pentru ateist, dezorientare totală, respectiv nebunie sau cum voi spune mai tîrziu la trecerea în altă formă de organizare. Să încercăm împreună să înţelegem ce nu se poate întelege şi de ce, cît şi faptul că întrebarea şi răspunsul sînt simultane, dacă noi nu putem reflecta simultanul lor, nu putem convenţionaliza decît separat răspunsul de întrebare este altceva. Reflectăm, uneori întîi raspunsul, (cum se constata uneori la Heidegger) alteori întîi întrebarea, alteori nu se poate pune întrebarea, cum este în cazul în care vrei să te întrebi dacă exişti cînd nu exişti, alteori nu există răspunsul şi totuşi răspunsul şi întrebarea sînt simultane. Un exemplu de răspuns înaintea întrebării este reflectarea aşa-zisei realităţi, sau a universului din jurul nostru, este ca atunci cînd ne naştem, mai întîi ne naştem şi abia apoi punem întrebări. Chiar dacă pentru noi nu există întrebarea, ea există, dar nu putem noi pune întrebarea cînd nu mai existăm pentru că şi întrebările şi răspunsurile sînt legate de sistemul de coordonate în care se pot pune sau nu întrebarile, sau pot fi răspunsuri sau nu. De exemplu te-aş întreba pe tine, cititorule, crezi că există materie fără idee sau idee fără materie? Este ca şi cînd neexistînd nimic, acestui nimic să-i cerem să emită idei, e o glumă, sau ca şi cînd după ce ai murit să te întreb dacă-ţi place mîncarea, devine absurd. Oare dacă nu există nimic, aşa cum e dincolo de Dumnezeu sau dincolo de infinit, îţi poţi face o idee despre ce este? La fel de absurd. Acest sistem filozofic este aplicabil la orice formă de existenţă (entitate) sau inexistenţă (entitate), cu cît veţi găsi mai multe excepţii cu atît mai prfecţionat va deveni sistemul, exact ca un paradox. Pe parcursul cărţii vom încerca să clarificăm lucrurile prin exemple particulare, exemple ce fac parte din noi sau din filozofia fiecăruia, (toate sistemele filozofice, inclusiv cele individuale, sînt cazuri particulare care însumate în generalul acestei filozofii tind spre o filozofie într-adevăr neconvenţională, (mai exact convenţionalneconvenţională) ca şi marile filozofii ale universului nostru uman, toate fiind cuprinse în acest convenţionalneconvenţional. Sper că veţi constata destul de uşor pe parcursul cărţii propriile legături cu universalitatea, cu propria voastră existenţă universală (care este tot o filozofie, caz particular al celei convenţionalneconventională) sau a celorlalte entităţi din jur, faţă de care anulăm acum superioritatea asumată dea lungul timpului de către filozofiile strict umane faţă de cele ale altor entităţi din jur (este ca şi cînd am nega faptul că orice entitate are propria ei reflectare a realităţii). Dacă veţi fi mai insistenţi veţi constata o suprapunere totală a sistemului propriu de filozofie în sistemul convenţionalneconvenţional în care toate elementele individuale pe care le presupuneaţi superioare sau inferioare altora, au legatură cu noua filozofie. Vă dau un exemplu, în convenţionalneconvenţional ca şi în convenţional după noua filozofie “libertateaconstrîngere este dreptul formei de existenţă (entitate) la convenţionalneconvenţional (realitate)”, formulă valabilă la orice individ (indiferent dacă este om, plantă sau animal, sau planetă sau atom, etc.) sau grup (planetă, om, umanitate, atom, etc.) în particularul tău este dreptul tău de a fi convenţionalneconvenţional (convenţionalul este contrariul neconvenţionalului şi neconvenţionalul neconvenţionalului) de a nu respecta convenţiile sau de a le respecta, respectiv “dreptul omului la convenţionalneconventional”. Ceea ce nu se compară cu noţiunea clasică de libertate (care se referă strict doar la libertate, neglijind constrîngerea fără de care noţiunea de libertate dispare) care este “dreptul omului de a face ceva conform conştiinţei sale”, sau “dreptul de a face ce vrea fără a deranja pe ceilalti”. Şi aceste formule aderă la dreptul convenţionalneconvenţional, doar că se referă strict la om (la un anumit om) şi uită constrîngerea sau spaţiul concentraţionar al lui Steinhardt, apoi sînt condiţionate de ceilalti. Apar excepţii, asta însemnînd clar că libertatea fără constrîngere nu are sens. V-aş întreba în aceste cazuri cum arată libertatea dumneavoastră într-un spaţiu concentraţionar de orice tip, cum să fii liber în condiţii impuse de alţii sau de un sistem, sau chiar de lipsa ta de voinţă? Cum arată libertatea unui criminal sau a unui pedofil, sau homosexual, nu vi se pare de o logică deosebită dreptul la non convenţie la care dacă ţinem cont de individ şi de grup se limpezeşte treaba? Adică apare libertatea ta ca individ dar şi libertatea ta ca element al unui grup sau sistem, ba mai mult dreptul tău la convenţionalneconvenţional trebuie legat de constrîngere mai exact de libertateconstrîngere, este dreptul tău la convenţionalneconvenţional, pentru că libertatea pentru unii chiar este un dezastru, iar constrîngerea pentru alţii, chiar o fericire. Chiar pentru aceiaşi entitate la momente diferite. Cred că am lămurit oarecum simplitatea libertaţiiconstrîngere ca o formulă suficient de generală, care deşi generală îţi şi aparţine. Detaliie reprezintă particularul cel mai particular şi depinde de fiecare formă de organizare (entitate, acest lucru nu include doar omul). A fost doar un exemplu şi nu definitiv elucidat, dar să mai luăm un exemplu raportat la întrebarea daca vă puteţi întreba dacă existaţi cînd nu mai existaţi. În limbajul nostru şi puterea noastră de înţelegere întrebarea devine absurdă, în convenţional, pentru că întrebarea este pusă de spiritul tău existent, dar dorim un raspuns al spiritului formei de existenţă care va fi, adică al altui spirit. Este ca şi cînd mă întrebi pe mine ce am mîncat dar vrei să-ţi raspundă florile sau cîinele, nu este corect, pentru că dacă mă întrebi pe mine dacă voi exista şi doreşti raspunsul tot de la mine, indiferent care este raspunsul, acesta există, dar nu mă întreba pe mine ce va răspunde atunci alt spirit. Materia fără spirit nu poate să-şi pună întrebari şi nici să dea răspunsuri, pentru că spiritul şi existenţa sînt simultane (o să vedem acest lucru altă dată). Dacă materia are continuitate, spiritul nu are continuitate, respectiv existenţa are continuitate transformîndu-se dintr-o formă în alta şi reflectînd existenţa anterioară, spiritul se transformă dar nu mai poate reflecta existenţa anterioară. Din punct de vedere convenţional nu există identitate în univers, doar universul neconvenţional însăşi dar fără posibilitate de reflectare a acestei proprietăţi. În contextul acestei teorii existenţa trebuie înţeleasă nu ca materie (caz particular) ea reprezintă tot ce există şi nu există în acelaşi timp. De ce spun asta, pentru că şi vidul există atîta timp cît are efecte, ca şi dumnezeu, ar fi o mare greşeală să nu luăm în consideraţie efectele existenţei lor, dar nu numai atît, transcedentalul sau metafizica lui Kant unde o încadrăm, nu există şi nu o luăm în seama? Mare greşeală am face, atît pentru existenţă cît şi pentru spirit, spiritul nu trebuie înţeles ca o entitate separată a existenţei şi spiritului, ele sînt simultane şi inseparabile, tot aşa cum eşti tu şi spiritul tău, el este o entitate a existenţei fiecărei entităţi exprimată de simultaneitatea gîndire/memorie/instinct/sentiment/intuiţie/simţ, cu precizarea că spiritul în cazul unei entităţi este conştient şi inconştient în acelaşi timp. Toate aceste elemente sînt de mărime infinită (un infinit mic, limitat de existenţa entităţii respective) de la negativ la pozitiv. După cum vedeţi nici unul din aceste elemente nu reprezintă ceva material, sînt doar proprietati ce definesc spiritul. Pentru a ne apropia de această filozofie şi înţelegerea ei şi de fiecare din noi, gîndiţi-vă la cele şase elemente ca şase calităţi şi defecte în acelaşi timp, (simultaneitate calitatedefect) pe care fiecare din noi le percepem cînd calităţi, cînd defecte (neputîndu-le percepe simultan). În raport de împrejurări, în raport de condiţiile interioare sau exterioare nouă. Să nu credeţi că dacă nu le remarcăm ele nu există în toţi şi în toate, doar evidenţierea lor convenţională este diferită de la om la om sau de la existenţă la existenţă, de la entitate la entitate. Aşa cum spunea Brâncuşi el nu creeaza frumosul, el doar dă la o parte materialul inutil ca să iasă la suprafaţă frumosul şi în filozofie este la fel, nu inventăm, noi nu sîntem creatori, sîntem doar cei care transformăm şi reflectăm existenţa, sîntem descoperitori dar nu creatori, creator este doar Dumnezeu în formele lui diverse pentru teişti şi universul neconvenţional pentru ateişti. Nici măcar universul convenţional sau intuitivconvenţional nu este creator. Acest univers convenţional este al unor forme diverse de existenţă (cazuri particulare: om, natură, animale, planete, etc.) atît convenţional cît şi intuitivconvenţional.
Nu doresc să intrăm în detalii în aceste pagini, în aceste pagini vreau doar o apropiere de noi înşine, ca individ şi grup în acelaşi timp, în particular mai aproape de fiecare din noi care sîntem cazuri particulare, atît de particulare că sîntem unici în univers (unicitatea fiind doar posibilitatea universului, care paradoxal este unic şi multiplu simultan, ca şi noi) alcatuiţi din forme de existenţă unice. (să nu credeţi că doi atomi sînt identici în univers, faceţi o mare greşeală, cel putin spaţiul şi timpul lor, ca şi forma lor sînt diferite, în plus ei nu sînt în vid perfect, tot timpul parametrii din ei şi din jurul lor sînt diferiţi de la un atom la altul, doi atomi de fier pot fi de la doi oameni diferiţi, sau de la organe diferite sau pomi sau flori sau planete diferite). Noi sîntem atomul care compune molecula, care alcatuieşte organele care formeză omul, care formează umanitatea, ş.a.m.d. Atomul iniţial din care sistem face parte, nu din toate? Trebuie să adaptaţi această teorie la propria voastră teorie, să găsiţi asemănările şi deosebirile fundamentale sau mai puţin fundamentale ale existenţei proprii (convenţii) şi cele descrise de mine în aceste rînduri, ca şi altele, ca să constataţi că sîntem pe aceiaşi lungime de undă doar că particularitatea ta este unică, desigur ca şi a mea ca şi a oricărei entităţi din univers, sau efectelor entităţilor inexistente. Trebuie să fim atenţi la transformări pentru că dacă la transformarea omului în altceva (alta formă de existenţă, entitate) spunem că este paradox, (naştere sau moarte) la trecerea atomului în moleculă, a moleculelor în om, sau a materiei în cîmp şi invers de ce nu spunem paradox? Pentru că asta este reflectarea convenţională a spiritului nostru în raport de propria existenţă? Înseamnă că spiritul uman este egoist în timp ce spiritul neconvenţional nu este egoist, oricum altruismul şi egoismul sînt simultane, dar să nu credeţi că pomii, sau florile nu au şi ele un spirit egoist, dacă nu-l remarcăm noi nu înseamnă că nu există. Orice casă este cuprinsă de iarbă şi vietăţi, chiar şi cînd omul locuieşte în ea, asta nu înseamnă instinctul ierburilor şi vietăţilor? Oare de ce credem că recolta nu este un paradox, sau sămînţa sau mersul pe lună, sau arta de orice gen, sau pur si simplu orice clipă din existenţa ta, cînd ştim că infinite boli, viruşi, duşmani umani sau de altă natură universală sînt în jurul nostru în fiecare clipă, limba româna, s-a născut în 2000 de ani ca şi orice limbă, chiar dacă are variante infinite (ca formă, ca existenţă, ca spirit) şi va dispare o dată cu noi, orice cuvînt sau orice regulă orice şi oricine are în el o simultaneitate care nu-i permite să fie doar convenţional, este acea simultaneitate dintre el ca entitate (convenţional) şi el ca particule infinit de infinit de mici, (neconvenţionale, care stau la baza universului) simultaneitatea unicului (individul) şi mai mulţi (grupul) din univers, normal un paradox. Aşa cum încerc să vă spun nu există nimic mai puţin paradox decît noi sau decît atomul din noi, sau decît metafizicul, sau transcedentalul lui Kant, nu este nimic mai paradox decit unicitatea noastră în univers (infinit de infinit) sau a oricărei entităţi şi ca frumos şi ca urît şi ca bun şi ca rău. Doar noi facem, în mod convenţional, o evaluare a acestor lucruri fiecare în felul lui şi toate entităţile în felul lor, stabilind puncte de echilibru (zero, sau începuturi) relative de la care plecăm sau ne întoarcem, elemente de comparaţie (unu, secunda, banul, etc.) tot relative, ce ne permit măsurarea convenţiei în sine sau în afara ei, (masurarea binelui, răului, frumosului, urîtului, normalului sau paranormalului, etc.) dar şi un domeniu de definiţie al entitatii, la fel de relativ, ce variază de la negativ la pozitiv pe un infinit, pe care îl denumesc infinit mic, pentru că deşi este infinit el este limitat de existenţa entităţii respective, existenţa fizică, a formei, sau a spiritului acesteia. Chiar şi efectele vidului sau lui Dumnezeu sînt limitate în raport de entitatea cui aparţine, neputînd reflecta nimic dincolo de aceste limite, deşi dincolo de aceste limite există nelimitatul (paradox al limitei) pe care îl denumesc uneori, infinit de infinit. Eliminaţi pentru orice cuvînt limitele şi o să constataţi că există posibilităţi infinite, dar dacă duceţi limita la infinit de infinit ce credeţi că se va întîmpla, veţi ieşi din sfera umanului riscînd o cedare psihică ceea ce nu este de dorit, deşi realitatea este aceasta dincolo de noi, din fericire, dar şi din păcate spiritul nostru are doar covenţii şi nu realităti. Din fericire pentru că aşa am putut descoperi infinitul şi pe dumnezeu sau ştiinţa cu limitele ei, dar din păcate am descoperit şi că existăm şi nu existăm în acelaşi timp, adică am descoperit existenţa de sine şi de efect. În primul caz am descoperit stabilitatea universului nostru, universal uman, care este simultan cu multe alte universuri şi entităţi, (vid, Dumnezeu, iarbă, animale, plante, etc.) în al doilea caz descoperim paradoxul existenţei de sine (convenţionalneconvenţionalul ei) şi o dată cu asta finitul nostru infinit de infinit. Pentru om totul este paradox în timp ce pentru universul neconvenţional paradoxul este o normalitate. Prin convenţional trebuie să întelegem, plecînd de la sensul de “ceva acceptat de una sau mai multe persoane”, la “ceva acceptat de unul sau mai multi indivizi sau grupuri”. Trebuie să înţelegem că pîna la un punct şi florile sau animalele ne acceptă sau nu. Individul de orice natură este o convenţie cu el însăşi în primul rînd, cu el însăşi atît ca individ cît şi ca grup, dar şi la nivel de umanitate sau univers uman, care este obligat sau nu, să- şi accepte existenţa deocamdată, atît cu ea însăşi cît şi cu comunităţile sau indivizii din care este alcatuită. Trebuie să înţelegem în cazul filozofiei neconvenţionale că orice excepţie pe care o vom găsi sau o veţi găsi este o ieşire din convenţia anterioară şi ca atare ajută neconvenţionalul ei. Orice excepţie este clar că întăreşte regula filozofiei neconvenţionale.
Cititorile, să nu faci greşeala să crezi că am scris pentru tine, scrisul a fost singurul meu mod de a exista la un moment dat, dacă tu consideri că am scris pentru tine este de asemenea corect şi apreciez acest lucru. Crezi că am greşit afirmînd şi negînd în acelaşi timp o idee? În nici un caz, singura omisiune este că în mod voluntar am uitat să-ţi spun condiţiile în care nu am scris pentru tine şi în acelaş timp pe cele pentru care am scris numai pentru tine. Oricum am scris numai pentru tine tot la fel de bine cum am scris şi numai pentru mine, depinde doar de alegerea mea sau a ta ca interpretare, interpretare care include ambele variante şi la mine şi la tine, aşa-i că e complicată filozofia? În aparenţă doar, filozofie înseamnă şi ceea ce crezi tu despre existenţă şi nu doar ce cred alţii despre existenţă, mai exact şi tu faci filozofie şi exişti datorită propriei tale filozofii (propriilor tale principii, convenţii) şi nu datorită a ceea ce cred eu că este filozofie. Ceea ce nu înţelege multă lume este simultaneitatea filozofiei tale cu cea a lui Kant, sau Hegel, sau ceea ce citeşti în momentul de faţă. Adică filozofia de individ şi cea de grup ca simultan. Şi ca să dăm sens discuţiei, ce crezi ca este mai important, filozofia ta sau filozofia grupurilor din care faci parte? Niciodată o întrebare nu are un singur răspuns, chiar şi în matematică relativul există, iar raspunsurile sînt interpretabile de la negativ la pozitiv pe o scara infinită.
Exerciţiu: = Exişti? = Da pentru tine în ce condiţii este corect acest răspuns? = Existi? = Nu, în ce condiţii? = Dumnezeu există? = Da, în ce condiţii? = Dumnezeu există? = Nu, în ce condiţii?
Privind aceste întrebări şi răspunsuri pare un haos, sau un joc, aceasta este filozofia, o joacă de-a seriozitatea, dacă nu precizăm condiţiile în care se poate pune întrebarea, sau în care se poate da raspunsul. Este ca şi cînd am dori să ne întrebăm dacă existăm după ce nu mai existăm, la fel este pentru fiecare din noi (şi orice entitate, mai mult sau mai puţin). Dacă dorim să evităm să urcăm în “pod nucile cu furca”sau în termeni mai elevaţi să clarificăm dialogul, trebuie să stabilim sistemul de coordonate în care se încadrează filozofia fiecăruia sau a grupului pe care îl supunem analizei, sau care poate defini cît de cît corect subiectul propus. Mai mult decît atît să nu uitaţi că spiritul fiecaruia este o simultaneitate gîndire/memorie/instinct/intuiţie/sentiment/simţ, unde toate elementele enumerate sînt variabile de la negativ la pozitiv pe indivizigrupuri, finitinfinite. Ce crezi că este acest univers neconvenţional? Simplu, te-ai întrebat vreodată ce este dincolo de Dumnezeu? Dincolo de Dumnezeu este universul neconvenţional, adica un alt dumnezeu pentru teişti, în timp ce pentru ateişti dincolo de limitele lor infinite există alt infinit, acest infinit, sau nelimitat mai exact este alt infinit pe care eu l-am denumit infinit de infinit. Pentru ambele grupuri trebuie înţeles că dincolo de acest univers infinit de infinit care este dincolo de puterea noastră de înţelegere,este neconvenţionalul în sine, adică dacă ne-am imagina toată viaţa o calătorie infinită în fiecare secundă, după ce murim calătoria continuă, dar nu o mai putem reflecta cu spiritul nostru. Şi în noi este dincolo de Dumnezeu, sau infinitul de infinit. Acela este universul neconvenţional pentru noi, un univers la fel de convenţional ca şi al nostru dar care nu poate fi reflectat de noi, (paradox) şi noi acum trăim paradoxul celor care au murit. Extrapolînd ideia, neconvenţionalul nu poate nici măcar să se autoreflecte, deşi ese infinit de infinit şi toate limitele sale sînt in interiorul şi nu în exteriorul lui, ca în cazul nostru.
Să încercăm cîteva definiţii pentru acomodare, nu înainte de a puncta că tot ce veţi citi de aici înainte este sub semnul paradoxului. Înainte de toate să redefinim cît de cît filozofia, ea devine în noile noastre interpretări axioma entităţii ca formă, existenţă şi spirit, piatra de capatîi, nu există spirit fără filozofia lui cum nu există spirit fără existenţă. Filozofia pleacă din început pentru om (caz particular) cu două linii de orientare, filozofia teistă si filozofia ateistă, dar să nu întelegem că acestea sînt separate, ele sînt simultane ca orice paradox. Să nu credeţi ca veţi găsi un ateu 100% sau un teist (credincios) 100%, convenţia perfectă nu există, cum nu există adevărul perfect sau minciuna perfectă sau relativul sau absolutul convenţional perfect. Filozofia a fost şi va rămîne mama ştiinţelor pentru că ea este reflectarea relităţii în primul rînd şi abia apoi devine ştiinţă, abia apoi apare ştiinţa ca ştiinţă şi filozofia ştiinţei sau religiei, sau oricărui domeniu. Oamenii fac o mare greşeală cînd iau decizii dacă nu iau în consideraţie părerea filozofilor, ştiinţa fără filozofie se transformă în catastrofă. Din fericire filozofia este în fiecare din noi şi evident şi în savanţii care fac cercetări şi din acest motiv încă nu ne autodistrugem în evoluţia noastră ştiinţifică sau religioasă sau de orice natură. Filozofia reflectă realitatea în ansamblul ei ca şi unidirecţional pe linia cercetărilor ştiinţifice în timp ce ştiinţa devine din ce în ce mai unidirecţională şi pierde din vedere ansamblul realităţii.În neconvenţional totul ete perfect chiar şi noi, doar că spiritul nostru nu poate reflecta neconvenţionalul, ce paradox. Şi acum să explicăm cîţiva termeni:
= formăexistenţăspirit, nu încerc acum o explicitare detaliată a termenilor pentru că este o întreagă filozofie, ci doar o întelegere a fomulei lor, respectiv faptul ca asociate sub această formă ele trebuie înţelese simultan şi indivizibile în convenţionalneconvenţional, în convenţional însă ele pot fi sparate pentru analiză sau înţelegere. Gîndiţi-vă la un magnet permanent el are o polaritate dar a separa fizic această polaritate este o aberaţie, în oricîte părţi l-am separa el tot magnet polarizat rămîne. Doar teoretic există poli, în realitate este doar magnet, asmenător şi aceşti termeni sînt simultani în orice şi despre orice existenţă indiferent dacă umană sau planetara sau microscopică, etc. Trebuie să specific încă de la început că absolut tot ce vom discuta cuprinde un reper definitoriu, nu există termen care să se refere la un individ separat, sau la un grup separat, ci la simultaneitatea
= individgrup formulă a simultaneităţii pe care Noica o analiza sub forma lui “unu” sau mai “mulţi” intuind simultaneitatea lor dar neputînd să o pronunţe pîna la capăt, toate aceste formule sînt
= paradoxuri, noi definind paradoxul ca o realitateiluzie sau convenţionalneconvenţional sau ca o convenţie la care limitele sînt (relative) finitinfinite sau dacă vă este mai simplu o simultaneitate de relativabsolut sau
= axiomă în acelaşi timp, doar că în dicţionar se spune că axioma este un “adevăr fundamental admis fără demonstraţie”, această definiţie nu este un paradox? “. Un enunţ contradictoriu şi în acelaşi timp demonstrabil?” Există o diferenţa neprecizată de dicţionar, aceea că nu orice paradox poate sta la baza unei demonstraţii, mai precis orice axiomă este un punct de plecare al unei convenţii demonstrate, dar relative binenţeles, în timp ce paradoxul există în orice şi oriunde, chiar şi într-o demonstraţie matematică sau de orice natură stiinţifică. Realitatea este o iluzie o dată pentru că este relativă şi a doua oară pentru că pleaca tocmai de la axioma care nu este demonstraţie ci este intuiţie, simţ sau instinct sau orice, dar nu stiinţă şi nu demonstraţie. O realitate intuită nu este o realitate în sine ci doar o intuiţie a realităţii.
= Iluziarealitate, reprezintă realitatea pe care au căutat-o cu toţii pînă acum, în timp ce realitatea ăn sine pentru noi. Noi transformăm realitatea prin spiritul nostru în convenţii. Orice entitate prin spiritul ei transformă realitatea într-o realitateiluzie sau dacă doriţi o realitate a fiecăruia din noi sau a grupurilor care ne alcătuiesc sau din care facem parte. Chiar şi un aparat foto sau calculator, sau aparat de filmat transformă realitatea într-o realitateiluzie, prin spiritul ei, convenţionalizînd-o în limita parametrilor săi. În concluzie realitatea noastră şi a oricărei entităţi este o iluzierealitate.
= Transformarespaţiutimp, pînă acum se foloseau ca termeni separat dar a-ţi găsit undeva timp fără spaţiu care să nu definească transformări şi invers, sau transformări atemporale, sau independente de spaţiu. Nu cred dar puteţi încerca mai departe. Termenii prezentaţi vor fi explicitaţi pe larg într-un dicţionar neconvenţional. Detalierea lor nu o putem face în cîteva cuvinte, o vom face mai tîrziu cu mai multe detalii. Această filozofie se doreşte a fi o relaxare a gîndirii (a spiritului) întocmai unui masaj de relaxare făcut existenţei oricărei entităţi, în particular noi, masaj făcut binenţeles de un specialist în materie şi cu condiţia să fie adaptat entităţii respective, stării acesteia, timpului şi spaţiului. Pe parcursul acestei lucrări încercăm un masaj relaxant al gîndirii şi spiritului, pe care fiecare îl poate modela (adapta) dupa propria filozofie, este ca imaginea sau sunetul unei opere de arta în ochii miilor sau milioanelor de oameni sau de ce nu plante sau animale care reflectă fiecare în mod diferit aceiaşi realitate. Acelaşi lucru avînd în el simultaneitatea tuturor interpretărilor de la mizerabil la superb, de la util la inutil de la formă la existenţă şi la spirit şi de ce nu de la uman la materie amorfă. Cîte entităţi atîtea filozofii, dar trebuie ţinut cont în alegere că existenţa nu înseamnă doar existenţa în sine ci şi nonexistenţa sau existenţa de efect, ca vidul sau Dumnezeu sau metafizicul lui Kant, sau idealismul lui Hegel, sau infinitul. Ca şi negativul lor, atît la unele cît şi la altele şi indiferent de alegerea facută de tine fii sigur că este unică, specifică spiritului tău pe care nimeni şi nimic nu o poate reda ca realitate. În filozofie se spune uneori că ceea ce este alb poate fi tratat ca negru şi invers, credeţi că este o glumă? Nu, intuiţia noastră, sau instinctul, în orice caz spiritul ne scoate la lumină lucruri greu de imaginat ca orice descoperire, dar în nici un caz fără o logică doar de el ştiută, asemănător luminii şi întunericului (luminăîntuneric simultan) la limita lor devin unul şi acelaş lucru simultan, adica la o lumină 100% există dar n-o mai putem reflecta în spiritul nostru la fel ca şi întunericul de 100%, el există dar nu-l putem raflecta, există, dar în afara noastră. Gîndeşte-te la o lume fără lumină total sau doar cu lumină. Lumina şi întunericul sînt simultane nu pot exista una fără cealaltă ca viaţa şi moartea, dacă doar ai muri, viaţa nu ar exista şi invers, dar să nu înţelegem lumina şi întunericul fără culoare sau fără nuanţe de la pozitiv la negativ şi pe o scară finitinfinită, ca timp ca transformare şi ca spaţiu.
În orice ştiintă, artă, religie sau filozofie, sau speculaţie putem folosi aceste nuanţări, încearcă şi tu să spui un adevăr 100% şi vei găsi nuanţe imediat. Sau încearcă să negi un adevăr al tău, dacă nu vei gasi nici un argument în favoarea negării înseamnă că ai găsit perfecţiunea ceea ce nu cred. Dacă doreşti să ne mai jucăm, continuă lectura cărţii, sper să fie logică şi după logica ta, nu doar după a mea, mai puţin convenţională în sensul dicţionarului, pentru că în realitate totul este convenţie pentru noi, adică simultanul formăspiritexistenţă suprapus pe alta simultaneitate transformaretimpspaţiu pentru orice spirit (memorie/gîndire/simţ/instinct/intuiţie/sentiment). Să nu credeţi că dacă am descoperit o regulă (convenţie), indiferent de ce natură, am descoperit un adevăr convenţionalneconvenţional, sau frumosul convenţionalneconvenţional. Să nu credeţi că dacă descoperim “particula lui Dumnezeu”, l-am descoperit pe Dumnezeu însăşi, am descoperit doar un început şi un sfîrşit în acelaşi timp, o convenţie şi atît şi o altă entitate, nu am creat nimic, am dat doar inutilul la o parte, ca să fie în aparenţă mai simplu de reflectat iluzia noastră realitate. Vom dezbate doar o singură noţiune filozofică în această carte “libertateaconstrîngerea” a cărei caz particular este libertatea umană sau constrîngerea ei, dintr-un întreg sistem filozofic viitor.
Relativul nu-şi poate recunoaşte absolutul şi invers.
Sînt simultane.
