Existenţa
M-am trezit într- o dimineaţă
şi nu mi-am dat seama dacă exist am crezut că sînt doar o energie ca flacăra
unei lumînări care pîlpîie mereu gata să se stingă sau că răsăritul soarelui cînd
încă nu-ţi dai seama dacă apune sau răsare. Cert este că am început să dau din
coate ca să îmi fac loc, nu era nimeni şi nimic în jurul meu dar simţeam că nu
mai am loc, că trebuie să am locul meu printre celelalte elemente, secvenţe
neconvenţionale din jurul meu pe care nici măcar nu le vedeam, eram materie şi
nici nu mă gîndeam să stau cu cineva pe acelaşi loc şi în acelaşi timp. În
acelaşi timp mă contopeam vrînd/nevrînd cu o altă
infinitate, poate chiar nelimitate secvenţe neconvenţionale cu care la un
moment dat am constatat că formam ceva, nu ştiu ce, o formă de organizare, o entitate/univers, poate o particulă de praf, poate un atom sau o moleculă
de apă, nu mi-am dat seama decît după multe mii de ani, cu siguranţă un alt
nelimiat, cînd am devenit eu şi fraţii şi surorile mele un om, abia atunci am înţeles
că eu sînt materie, eu care eram şi om şi secvenţă materială neconvenţională în
acelaşi timp, am înţeles de ce aveam nevoie de spaţiu şi nu numai aveam nevoie
şi de timp ca şi de o transformare în permanenţă. Probabil că din ziua în care
m-am născut aveam această nevoie dar nu eram conştient de necesitatea ei. Acum
începea să fie clar de ce îmi era necesară transformarea ca şi spaţiul sau
timpul în schimb am uitat de unde veneam şi cine am fost atunci cînd m-am
născut în această lume limitată din nelimitatul în care m-am năcut. Acum ştiam
de ce îmi este necesar spaţiul şi timpul, devenisem aşa de mari şi de mulţi
încît nu ne mai încăpeam pe acelaşi loc era clar că nu puteam să mai împart
acelaşi loc în acelaşi timp cu nimeni aşa cum a fost înainte de a mă naşte eu,
înainte de a fi convenţie cînd eram neconvenţional. N-am înţeles de ce cînd tot
eu eram şi înainete acum cînd sîntem mai mulţi nu mai putem acest lucru sau
poate doar pentru că am devenit convenţie numai putem acest lucru. Ciudat,
înainte făceam acset lucru cu uşurinţă dar nu ne puteam da seama de acest lucru
acum nu mai putem dar ne dăm seama de acest lucru, mare ciudăţenie. Atunci nu
ştiam că există spaţiul şi timpul şi sînt sigur că nici nu existau, acum pentru
că există toţi ne luptăm pentru această existenţă, fiecare se luptă pentru
propriul lui spaţiu/timp simultan. În
două situaţii spaţiul şi timpul chiar şi transformarea nu există, cînd sînt
nelimitate şi cînd nu există. Este absurd pentru voi dar tot ce este absurd
pentru voi pentru mine este o normalitate, este absurd pentru voi să vorbiţi sau
să gîndiţi despre un timp nelimitat de mare sau de unul nelimitat de mic ca şi
de spaţiu sau trasnformare nelimitat de mari sau nelimitat de mici cînd voi nu
ştiţi şi nu veţi şti niciodată ce este nelimitatul. A trebuit să trăiesc un
infinit limitat de aprope şaizeci de ani cu acest om ca să mă lămuresc că exist şi că existenţa
înseamnă să nu împarţi nicioadtă cu nimeni acelaşi spaţiu/timp simultan, deja am devenit egoist în acest fel şi nu eram
la fel, cum niciodată golul nu poate fi plinul şi nici invers. Am putea spune
convenţional că plinul este existenţa iar golul inexistenţa ei dar nu este o
realitate pentru că şi eu şi tu şi oricine este gol/plin simultan. Eu ce sînt gol sau plinul care dă golul la o parte? Ce paradox
eu care nu mi-am pus niciodată această problemă şi oamenii care sînt eu insuşi
cu surorile şi fraţii mei sînt acum în situaţia în care déjà ne facem din acestă
idée o problemă. O problemă pe care n-a
rezolvat-o nimeni niciodată de la Aristotel la Husserl sau Mircea Eliade sau Albert
Camus sau Păroiu Tudor sau mulţi alţii, eu de ce ar trebui să mă frămînt chiar
dacă toată lumea se agită în jurul acestei problem, s-au frămîntat şi se vor
frămînta pentru totdeauna însă este la fel de adevărat că nimeni şi nimic nu va
rezolva ceva în acest sens, este un paradox. Eu sînt existenţa însăşi, a ta şi
a lui şi a fiecăruia, chiar dacă eu sînt o existenţă nelimitată iar voi doar un
infinit limitat al existenţei mele.
Cineva mi-a spus la un moment dat „Căutaţi să introduce-ţi şi acţiune, ca sa nu plictisească,
mai ales că astăzi lumea nu citeşte (s-a... modernizat!).
Băgaţi
personaje pregnante, care să iese în evidenţă de la prima întîlnire cu
cititorul”, eu tocmai asta nu doresc să fac, nu doresc ca oamenii să vadă paiul
din ochii altuia şi să nu vadă bîrna din ochii lor. Să nu vadă acţiunea ca
transformare şi invers şi mai ales să vadă că eu însumi sînt o transformare şi
o acţiune permanentă ca şi ei înşuşi. Eu sînt acţiunea ca şi tine ca oricare entitateunivers care există dar aşa cum
am mai spus spun şi acum nu este importantă Realitatea în Sine ci doar
ceea ce putem reflecta noi din această Realitate
în Sine. Nu este important Dumnezeu sau Universul în Sine ci doar ceea ce este
în noi şi în limitele noastre din Dumnezeu sau din Universul în Sine. Oamenii
fug de rezolvarea paradoxului existenţei ca de altfel imposibil de rezolvat, ca
orice paradox. Fuga acesta înseamnă acţiune în forme de fiecare descoperite.
Fuga acesta înseamnă de alfel o formă de uitare, o formă de inconştienţă a
acestei căutări imposibile. Acţiunea unora înseamnă scris, a altora citit, a
altora alergat sau spectacol fiecare fuge în felul lui de labirintul lui Eliade
şi al meu sau al fiecăruia, fiecare fugim de labirint în adîncul labirintului
fără ieşire. Oamenii şi-au pierdut credinţa şi din acestă cauză apelează la inconştienţă
acţiunii ca credinţă împotriva conştienţei credinţei. Spectacolul este dorinţa
oamenilor de a nu fi conştienţi de existenţa lor pentru că nu mai au credinţa
conştienţei lor de a exista. Străbunii noştrii nu-şi doreau spectacolul ei
aveau credinţa de partea lor şi nu neapărat credinţa în Dumnezeu dar aveau
credinţa că fac parte din acelaşi univers cu natura în care existau în fiecare
zi, oamenii au uitat acest lucru o dată cu spectacolul pe care îl caută în
orice chiar dacă acesta face parte din fiecare din noi şi chiar dacă acesta
este transfornmarea fiecăruia de zi cu zi sau a universului în care trăim. Din
ce în ce mai mult oamnii caută acţiunea inconştienţie lor ca pe un tratament,
ca pe o armă împotriva propriei existenţe, pe zi ice trece îşi pierd credinţa,
ce paradox, din moment ce tot ei spun că “a trăi este echivalent cu a gîndi”,
ei fug de gîndirea propriei existenţe, să înţeleg că pentru ei existenţa lor a
devenit atît de puţin, adică doar o acţiune a lor sau a celorlalţi fără a şti
că trăieşti? Asta
să fie existenţa umană, asta să ne definească pe noi oamenii? cît de
puţin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu