Stimate domule, Stephen Hawking

Înainte de a intra în subiect îmi cer scuze anticipat că îmi permit să vă deranjez cu ideile mele eu fiind un anonim al civilizaţiei şi chiar Universului în Sine, ca oricare altul, care din cînd în cînd mai scrie cîte o carte ca reflectare a universului din jur care suntem şi în care existăm. Am citit recent lucrarea dumneavoastră “Scurtă istorie a timpului” (de la big-bang la găurile negre) şi mi se pare necesar să fac cîteva observaţii filozofice pe marginea acelor informaţii nu cu alt scop decît acela de a vă ajuta în cercetările dumneavoastră viitoare. Aşa cum spuneţi şi dumneavoatsră la pagina 198 “Ce decădere de la marea tradiţie a filozofiei de la Aristotel la Kant”, pe care eu o înţeleg ca o părere de rău că filozofia a rămas în urma ştiinţei şi este adevărat, de aeea vreau să vin în ajutorul filozofiei şi vă prezint o nouă filozofie căreia eu îi spun “filozofie neconvenţională”. Ca să putem continua discuţia trebuie neapărat să redefinesc convenţiile umane referitoare la convenţie şi neconvenţional pe care le extrapolez în nelimitat de la convenţie ca “act între părţi” la “limitare de nelimitat” şi reversul acestora, nerespectarea convenţiei (nerespectarea limitării) sau nelimitat. Ele fac împreună cu multe altele obiectul unui dicţionar neconvenţional pe care sper să încep să îl public anul viitor. În plus pe parcursul textului veţi observa diferenţa între un infinit limitat “∞*” care este infinitul de pînă acum din matematică şi infinitul nelimitat căruia eu îi spun nelimitat “©”.  În acest context filozofia neconvenţională însemnă filozofie nelimitată dar nu pentru că ea este nelimitată ci deoarece ea este extrapolată dincolo de oricare dintre noi în nelimitat chiar dacă noi şi nimeni şi nimic nu poate reflecta acest nelimitat.

Precizări filozofice

1.  În primul rînd aş dori să fac observaţia că aşa cum fac şi ceilalţi cercetători dar şi cum reiese şi din lucrarea dumneavoastră amestecaţi lucrurile şi trebuiesc limpezite ca principii filozofice în sensul că discutaţi pe tot parcursul de de spaţiu şi timp fără să definiţi clar aceste convenţii respective spaţiul şi timpul convenţional (al entităţilor/univers, atom, plantă animal, planetă, galaxii, etc. ) şi spaţiul şi timpul neconvenţional, nelimitat al aceloraşi entităţi/univers dar şi al Universului în Sinesau Dumnezeu. Acestea sunt două categorii spaţiu/timp diferite unde simultaneitatea spaţiu/timp convenţional, limitat este parte a întregului simultaneiităţii spaţiu/timp neconvenţional, nelimitat. Ca să observăm neplăcerile create de amestecul lor să precizăm că unitatea spaţiu/timp ca simultaneitate limitată defineşte orice transformare limitată ca entittae bine definite (atom, plantă animal, planetă, galaxii, etc.), în timp ce simultaneitatea spaţiu/timp nelimitată, neconvenţională defineşte transformarea nelimitată, neconvenţională de orice natură a aceloraşi entităţi dar ca univers nelimitat (atom, plantă animal, planetă, galaxii, etc.). Poate veţi crede că universul lor este limitat dar o să vedem  mai departe că am dreptate şi că oamenii şi nici alte entităţi/univers nu văd universal nelimitat al entităţii niciodată, ei văd şi universal entităţii tot limitat ca entitate din neputinţa lor de a reflecta nelimitatul. Universul uman sau solar sunt universuri nelimitate dar nu aşa cum le vedem noi sau le cunoaştem noi, ele sunt universuri nelimitate dar pentru noi sunt doar entităţi limitate bine definite cărora le spunem noi convenţional univers. Am introdus termenul de simultaneitate care este nou şi puţin cunoscut sau deloc, simultaneitatea este ca relaţia părţilor cu întregul pe care îl formeză respectiv unitatea unu din matematică este o simultaneitate cu divizunile sale sau mai simplu ambele sunt reflectări diferite ale aceleiaşi Realităţi în Sine deoareace unu poate fi luat ca întreg dar şi ca părţi în acelaşi timp, depinde doar de sistemul de referinţă sau entitatea/univers care face reflectarea. Unu ca întreg este o entitate bine definită în timp ce părţile lui nelimitate sunt universul nelimitat al unităţii. Prin entitate/univers înţelegem orice formă de organizare materie/energie simulatn. Sunt convins că veţi înţelege simultaneitatea materie/energie corect dacă ne gîndim că nu există materie fără energie şi invers. Este posibil să spuneţi că invers nu este valabil pentru că există energfie liberă fără materie. Atenţie oare există energie fără materie? Nu cumva noi nu suntem în stare să reflectăm materia cu dimensiuni şi proprietăţi nelimitat de mici şi chiar mai mari dar prea mici pentru noi şi cunoaşterea noastră? Tot dumneavostră vorbiţă în carte de “particule virtuale” ba chiar ştim că lumina este o dualitate undă-corpuscul dar cu părere de rău nu putem defini corpusculul chiar dacă ştim că există. Toţi ne punem întrebarea pînă unde merge cunoaşterea noastră şi pentru că sunteţi matematician ştim că raportul dintre orice constantă şi infinitul matematic este zero şi putem spune că oricît de mare ar fi cunoaşterea noastră dacă o raportăm la infinitul (eu îl definesc ca nelimitat) cunoaşterii ea este zero. Mai mult dacă o raportăm la nelimitatul de mare © rezultă un nelimitat de mic “0₀”. Este absurd să spunem că spaţiul şi timpul nelimitat este deformabil este ca şi cînd am spune că infinitul matematic este deformabil. Spre deoasebire de infintul matematic ∞* care este cînd limitat cînd nelimitat, (infinit mic, infinit mare, ∞) în raport de interpretare, nelimitatul este imposibil de definit şi mai ales se comportă ca o constantă deoarece este unic şi nemultiplicabil chiar dacă vorbim de un nelimitat de mare sau unul nelimitat de mic. Respectiv aşa cum spuneţi “de multe ori ne trebuie un al doilea infinit”. Uneori ne trebuie un nou infinit şi putem scrie de două ori infinit, cu nelimitatul nu putem face acest lucru deoarece nu există de două ori nelimitat pe de o parte pentru că acolo dispar convenţiile noastre, pe de altă parte devine asurdă operaţia nelimitatul fiind unic indivizibil şi nemultiplicabil. Aşa sunt paradoxurile lumii noastre. Nelimitatul nu se modfică adică nu poate fi nici multiplicat dar nici divizat respectiv dacă împărţim nelimitatul la doi (indiferent dacă este un nelimitat de mic sau unul nelimitat de mare) rămîne acelaşi nelimitat. Adică ©: n = © şi 0₀ : n = 0₀. La fel şi la înmulţire. Ar fi trebuit să ne întrebăm de ce zero factorial este 1 şi nu zero aşa cum este logic după logica noastră limitată. Nici ‘varianta spaţiu/timp limitat dar infinit’ nu este o soluţie chiar dacă presupunem această simultaneitate ca posibil curbată asemănător pămîntului asta presupune că dacă pămîntul este definit de un spaţiu/timp curbat limitat dar infinit în afara pămîntului nu mai există nimic nici spaţiu şi nici timp dar nici transformare ceea ce este greu de înţeles. Şi Kant făcea această greşeală cu aprioricul lui el credea că totul dar absolut totul se reduce la Dumnezeu uitînd întrebarea simplă, “dincolo de Dumnezeu ce era sau ce este?” La fel faceţi şi dumneavoastră fizicienii cu teoria singularităţii, nu putem să ne facem că nu există întrebare mai ales în condiţiile în care vedem uniformitatea relativă a universului cunoaterii noastre. Toate aceste întrebări sunt retorice în filozofia mea dar este o întreagă filozofie. Trebuie să observăm un lucru simplu respectiv că unitatea 1 este divizibilă cu nelimitat şi deci are nelimitate diviziuni, mai mult orice diviziune a unităţii are nelimitate diviziuni ba chair şi orice diviziune a diviziunii, ş.a.m.d. Asta ne duce la concluzia că există nelimitatul de care vorbeam eu. Dacă unitatea care este reperezentantul oricărei entităţi/univers (forme de organizare ca întreg) este divizibilă nelimitat de ce credm noi că materia sau energie este divizibilă limitat? Nici diviziunile nelimitate ale lui unu nu le putem cunoaşte niciodată chiar dacă intuim limita lor. Vă asigur că şi materia şi energia şi orice entitate/univers sunt divizibile nelimitat doar că noi sau alţii în limitele noastre nu putem reflecta nelimitatul lor şi uneori ajungem să credem în „particule virtuale” pentru că intuim că şi dincolo de particulele noastre cunoscute sau posibile cunoaşterii există ceva. Să nu confundăm nciodată Universul în Sine reflectat de noi cu Universul în Sine care este, care suntem şi în care existăm, este ca şi cînd am crede că semnul nostru de nelimitat “©” este însăşi nelimitatul, la care nimeni şi nimic nu ajunge nici măacar cu intuiţiile sau ideile sau spiritul său.  

2. În al doilea rînd trebuie făcută observaţia că în lucrare vorbiţi de spaţiu şi timp ca două convenţii separate nu discutaţi relaţia dintre ele pe care eu am definit-o ca simulatneitate. Şi diagramele ne arată acealşi lucru dar eu aşa cum am arătat mai sus am definit simultaneitatea ca relaţie filozofică care cuprinde în ea toate relaţiile sau fenoemnele ştiinţifice şi neştiinţifice referitoare la două sau mai multe entităţi/univers. Această simltaneitate ne spune că unu este simultaneitatea părţilor sale adică 

unde “∲” este simultaneitatea multiplă. 


Aceasta este o identitate între părţile întregului şi întreg valabil la orice entitate/univers materie sau energie sau simultneitatea lor.  Este doar reflectarea aceleiaşi Realităţi în Sine faţă de sisteme diferite de referinţă respectiv în cazul nostru diviziune şi întreg. Să nu uităm că pe lîngă nelimitatul diviziunilor ca număr sunt nelimitate tipuri de diviziuni, binere, zecimale, etc. Noi nu ajungem la nelimitat chair dacă ştim că există dar ca orice reflectare a noastră putem limita nelimitatul ca şi această relaţie cu condiţia să acceptăm şi eroarea care apare datorită limitării. De aici putem obseva că relaţia este absolută dar limitările noastre introduc relativul absolutului, nu absolutul este relative, la fel ca şi în Realitatea în Sine care este absolută reflectările noastre limitate o fac relativă în raport de reflectare care devine sistem de referinţă. Este o singură Realitate în Sine dar nelimitae reflectări deoarece sunt nelimitate entităţi/univers ca sisteme de referinţă. Avînd acestă relaţie să revenim la relaţia spaţiului cu timpul care este o relaţie de simultaneitate adică sunt parametrii unei transformări care se găsesc în toate punctele transformării şi în acelaşi spaţiu/timp simultan. În acest context realţia lor filozofică este, 

      
      şi invers  

 
           

Unde    este identitatea. O să încercaţi să mă contraziceţi dar eu am argumente serioase adică această relaţie spune că spaţiul este măsura timpului şi invers că timpul este măsura spaţiului. În neconvenţional adică în nelimitat spaţiul şi timpul sunt nelimiatte şi dispare sensul măsurilor noastre ceea ce îmi demonstrează presupunerea extrapolării, în convenţional aşa cum sunt realţiile noatre dacă luăm o dreaptă şi punctele ei vom constata că fiecare punct (sunt nelimitate puncte deoarece orice număr este divizibil nelimitat adică are nelimitate diviziuni) corespunde unui timp iar dreapta toată este aparent suma nelimitată a punctelor sau a timpilor necesar parcurgerii ei de fapt simultaneitatea punctlor ei pentru că au mai multe interpretări, reflectări decît credem, nu doar ca spaţiu sau timp.  Acest lucru ne permite oricînd să asociem timpul unui sapţiu şi sapţiul unui timp fără să greşim ca dovadă că unităţile de timp sunt definite de unităţi de spaţiu (ziua este o rotaţia a pămîntului iar secunda nu ştiu ce frecvenţă a unui atom) am putea spune fără să greşim în loc de zi o rotaţie a pămîntului, o altă dovadă sunt anii lumină. La fel ca la prima observaţie putem limita nelimitatul simultaneităţii spaţiului cu timpul dar trebuie să acceptăm erorile introduse datorită limitării, în plus putem scrie relaţia filozofică şi ca relaţie mateamticcă dar este tot o limitare şi iar trebuie să accepătăm erorile introduse.

3. În al treilea rînd trebuie observant că nu spaţiul şi timpul sunt o transformare ci transformarea are ca parametrii spatial şi timpul, aceste convenţii sunt doar parametrii unei transformări, adică în lipsa transformării spaţiul şi timpul nu există la fel ca în cazul singularităţii şi a transcedentalului lui Kant, dincolo de unicittae sau de Dumnezeu neexistînd transformare dispare timpul ceea ce vă induce în eroare. Dincolo de Dumnezeu şi de unicitatea dumneavoastră există acelaşi Univers în Sine nelimitat dar noi nu mai putem reflecta transfromarea lui şi deci nici spaţiul/timpul lui convenţional, de neconvenţional nu poate fi vorba. Apropo prin spaţiu/timp convenţional trebuie să înţelegem că fiecare entitate/univers are un spaţiu/timp convenţional ca şi noi sau atomii sau Big bang-ul sau planetele sau galaxiile. Einstein spune că timpul şi spaţiul se deformează, este evident, dar nu timpul nelimitat, neconvenţional ci doar spatial/timp convenţional adică al entităţilor/univers (om, plantă, atom, rază sau planetă, etc. ca entitate bine definită) în nici un caz sapţiul/timp al lui Dumnezeu sau al Universului în Sine, nelimitat. Am să aduc ca exemplu propriile noastre entităţi/univers care suntem şi care au transfromarea lor specifică. După moartea noastră transformarea noastră ca entitate bine definită devine zero şi o dată cu ea şi spaţiul nostru pe care îl ocupăm sau în care existăm ca şi timpul existenţei noastre dispar. Dincolo de noi ca entitate bine definită nu mai avem dreptul nici la transformare dar nici la spaţiu/timp ca şi planetele sau plantele sau galaxiile sau Big-bangul asta este dovada că în lipsa transformării dispare şi spaţiul dar şi timpul. Chiar dacă se formeză un alt om acesta este un alt om, o altă transformare şi cu un alt spaţiu/timp şi altă transformare. Din acest motiv argumentul întoarcerii în timp este o utopie, noi suntem parte a universului în care trăim şi care suntem, cine se întoarce în timp noi ca entitate bine definită sau universul nostru interior şi exterior nelimitat? Este o aberaţie să credem acest lucru eventual se poate întoarce în timp un om sau o particular dar natura lui şi cea în care trăieşte niciodată pentru că ele sunt nelimitate iar noi nu putem ajunge în nici un fel la nelimitat fiind limitaţi şi noi şi entităţile/univers care ne ajută.

4. A patra observaţie ultima pentru aeastă discuţie dar nu ultima care se poate face este faptul că aşa cum şi dumneavoastră sesizaţi la un moment dat, “matematica este doar un model”. Matematica la fel ca şi fizica sau ştiinţele şi neştiinţele de orice natură sunt doar reflectări, modele relative şi limitate, specifice fiecăreia dintre noi dar ale aceleiaşi Realităţi în Sine, doar simultaneitatea tuturor acestora poate reda o reflectare apropiată de Realitatea în Sine. Din păcate simultaneitatea lor este nelimitată şi ca spaţiu/timp şi ca transformare şi nu putem ajunge acolo nicioadată. Aşa cum am spus toate ştiinţele şi neştiinţele (parapsihologia, zodiacul, astrologia, etc.) sunt doar reflectări ale aceleiaşi Realităţi în Sine ca şi filozofia doar că filozofia urmăreşte adevărul nelimitat general în timp ce ştiinţele sau neştiinţele urmăresc adevărurile pe direcţii specifice. Orice ştiinţă sau neştiinţă este un caz particular al filozofiei respectiv o reflectare direcţională a Realităţii în Sine. Ca să vedem acest lucru să ne uităm la matematică, ea are are o condiţie esenţială pe care nu o scriem dar toţi o subînţelegem, o convenţie, o limitare pe care o utilizăm chiar dacă în Realitatea în Sine nu există. Este vorba de identitate, în Universul în Sine nu exsită identitate, greşeala de a crede că doi atomi de fier sunt identici cînd ei nu pot ocupa acelaşi spaţiu în acelaşi timp o face şi chimia şi fizica şi matematica, este absurd să credem că un atom de fier de la mine este identic cu cel de la scaunul dumneavoastră, cel puţin spatial/timp diferă dar şi transformările lor interioare o dată cu legăturile lor exterioare. Matematica din cauza axiomei identităţii confundă capra  cu varza, pentru matematică varza este o unitate ca şi capra ceea ce în Realitatea în Sine nu este posibil şi nu este un adevăr. Pentru matematică 1 este identic cu 1 şi A cu A ceea ce aţi văzut că în Realitatea în Sine nici un A nu este acealşi cel puţin din condiţia spaţiu/timp ca să nu mai vorbim de altele. Din acest motiv în teoria mea nu exsită 1 ci 1¡ specific caprei sau verzei de care vorbim la fel ca şi nelimitatul de mic 0₀¡ sau nelimitatul de mare ©¡.  Şi ca să diferenţiem şi caprele ăîntre ele sau verzele între ele simbolurile trebuiesc scrise “1¡n”, “0₀¡n” şi “©¡n”. Mai dau un exemplu în sensul că ştim că orice constantă raportată la nelimitat este zero nelimitat de mic sau pur si simplu nelimitat de mic dar procesul invers ne dă nedeterminat adică produsul dintre zero şi infinit este nedeterminat. De ce? Simplu, pentrui că nu am acordat indicelui „¡” atenţia cuvenită adică dacă divizăm unitatea la nelimitat obţinem un zero nelimitat specific lui 1 dacă îl divizăm pe doi obţinem un zero nelimitat de mic al lui 2 iar inevrsul operaţiei devine corect şi determinat. La fel este şi în Realitatae în Sine, în Universzul în Sine materia şi energia sunt divizibile nelimitat şi aşa cum şi dumneavoastră intuiţi nu există „gol” exsită doar simultaneităţi gol/plin simultan, vizibile sau invizibile, dumneavoastră spuneţi “particule virtuale” doar pentru că nu ajungem la ele dar ele sunt o Realitate în Sine chiar dacă noi nu putem să le reflectăm ca şi pe diviziunile nelimitate ale unităţii. Diviziunile nelimitat de mici ale Universlui în Sine sunt un zero dar specifice fiecăreie entităţi/univers iar fenomenul invers este fiecare entitate, nelimitatul de mic este unic pentru fiecare entitate în parte. Avem senzaţia că sunt mai multe variante de nelimitat şi aşa este ca tot ce există este un paradox, totul absolut totul este paradox, deoarece noi suntem limitaţi ca entitate dar nelimitaţi ca univers ca fiind alcătuiţi din diviziuni nelimitat de mici şi ştim că orice divizune a unui nelimitat este un nelimitat.  În acest sens relaţia spaţiului cu timpul se scrie filozofic ca paradox,

 
      sau  
 

   

Şi invers   

  
      sau    

   

Pentru fiecare entitate/univers în parte, capră sau varză sau om sau planetă sau galaxie, etc. Toate aceste relaţii de simultaneitate sunt dominate de “realaţia Universului în Sine” sau pentru alţii “realaţia lui Dumnezeu” care spune că orice entitate/univers este rezultatul simultaneităţii dintre nelimitatul de mic şi nelimitatul de mare, 

 

Adică orice entitate/univers, echivalent al unităţii neconvenţionale este simultaneitatea simplă dintre simultaneităţile multiple ale secvenţelor sale nelimitat de mici cu nelimitatul de nare care le defineşte. Încă o dată punctăm faptul că simultaneitatea este reprezentarea tuturor fenomenelor care se produc între cele două elemente (sau mai multe) în acelaşi timp, ştiinţifice şi neştiinţifice. Această relaţie este nelimitată dar poate fi limitată asumîndu-ne erorile convenţiilor noastre. Absolut orice entitate/univers se naşte din această simultaneitate, nu există haos ci doar perfecţiune din păcate noi nu putem reflecta perfecţiunea şi ne apare ca haos sau ca relativ. Nu există nici constante matematice sau universale toate sunt relative sau limitate ca şi viteza luminii căreia îi trebuie un mediu perfect ca să fie o constantă şi nu există aşa ceva nici ca aparat care să măsoare nici ca mediu de propagare a luminii. De aceeea eu spun că filozofia reflectă adevărul neconvenţional ca adevăr convenţional dar cu posibilitatea extrapolării lui, în timp ce ştiinţele şi neştiinţele sunt doar părţi ale filozofiei iar între filozofie şi ştiinţe şi neştiinţe este o relaţie de simulatneitate şi nu de interdisciplinariatte cum se crede, în plus Dumnezeul nelimitat sau Universul în Sine nelimitat este acelaşi lucru la care nu putem ajunge şi există şi dincolo de dumnezeul nostru transcendental sau uiversul unic al fizicii sau chimiei sau oricărei ştiinţe sau neştiinţe Eu am definit aceste teorii publicate deja parţial în limba Română “filozofie neconvenţională”, ea este o simultaneitate ştiinţă/neştiinţă, teist/ateistă, ea nu este nelimitată pentru noi dar poate fi dacă cineva poate să verifice extrapolarea dincolo de noi. Noi nu vedem Realitatea în Sine, creierul nostru realizază modele ştiinţifice sau neştiinţifice, relative, ipotetice şi limitate prin intermediul simţurilor şi raţiunii noastre, nu în mod direct, ori o Realitatea în Sine ca model realizat prin nelimitaţi intermediari rămîne o reflectare realtivă a Realităţii în Sine. Filozofia lucrează cu adevărurile Realităţii în Sine, ştiinţele şi neştiinţele cu legile rezultate din aceste adevăruri dar fenomenul este invers de multe ori, adică nu plecăm de la întreg şi definim părţile ci invers plecăm de la părţi şi apoi definim întregul dacă putem. Această filozofie are soluţii, răspunsuri pentru orice cu condiţia să îi acceptăm paradoxurile ca răspunsuri la fel ca şi în matematică unde soluţiile de genul infinit sau imposibil sau nedeterminat nu sunt soluţii decît în măsura în care le acceptăm ca soluţii, ca şi moartea şi ea este o soluţie dacă o acceptăm ca soluţie şi foarte mulţi o acceptă ceilalţi se chinuie permanent într-o luptă cu imposibilul.

Citate comentate.

“Răspunsul este că, în teoria cuantică, particulele pot fi create din enetrgie în formă de perechi particulă/antiparticulă. Dar apare întrebarea de unde vine energia”.

Simplu, din simultaneitatea ei cu materia la valori şi dimensiuni nelimitat de mici. Se poate obserava că o divizare nelimitată a unei entităţi/univers, materie/energie se obţine o secvenţă nelimitat de mica de acea materie/energie şi nu alta chiar dacă noi sau alţii nu putem reflecta acest lucru. Ca în cazul lui zero care este pozitiv/negativ simulatn dar spre deosebire de acesta nelimitatul de mic este o materie/energie specifică fiecărei entităţi/univers. Particulele materiale nu pot fi create din energie niciodată doar că noi în neputinţa noastră nu vedem uneori materia alteori energia care însoţeşte orice fenomen.

“Distincţia între timp şi spaţiu dispare complet”

Evident, ele sunt simultane doar noi în neputinţa noastră le vedem  cînd sapţiu cînd timp ca şi în cazul părţilor şi întregului care reprezintă aceiaşi Realitate în Sine pe care noi o vedem cînd parte cînd întreg. În cazul spaţiului şi timpului nu mai este un întreg şi părţile sale dar vă pot da exemple multe şi de astfel de simultaneităţi, spre exemplu entitatea în neconvenţional este simultaneitatea formă/existenţă/spirit evident redefinite convenţiile care o reperezintă, la fel şi universul entităţii este simultaneitatea transformare/spaţiu/timp.

“O a doua caracteristică pe care trebuie să o aibă o teorie finală este idea lui Einstein că un cîmp gravitaţional se reprezintă prin spaţiul-timpul curbat”.

Ideea acestui spaţiu-timp curbat este valabilă doar în cazul entităţilor/univers cu gravitaţie Dumnezeu nu are gravitaţie şi nu poate fi definit ca entitate/univers convenţională. La fel şi Universul în Sine. Din acest motiv curbarea spaţiu -timp este convenţională şi limitată, există un timp nelimitat la care orice gravitaţie nu poate interveni şi el nu este un timp virtual ci real dar nelimitat. Singura cifră din matematică care nu se modifică faţă de oricare operaţie matematică este zero şi este pozitiv/negativeă simultan iar la limita ei operaţiile clasice nu mai au sens. Orice ecuaţie, sistem sau formula este o accelerare a operaţiilor clasice o multiplicare sau divizare rapidă a acestora.

“Aceasta poate sugera că aşa-numitul timp imaginar este în realitate timp real şi ceea ce numim timp real este doar o plăsmuire a imaginaţiei noastre”.

Aţi intuit foarte bine doar că timpul considerat de noi ca real ca şi spaţiul de asemenea este doar o reflectare convenţională limitată a timpului şi spaţiului neconvenţional, nelimitat. Timpul neconvenţional rămîne variabil dar nedeformabil în timp ce spaţiul neconvenţional rămîne constant şi nedeformabil şi din simultaneitatea lor rezultă transformarea ca efect al simultaneităţii dintre o variabilă şi o constantă spre deosebire de cele conventionale care pe lîngă aceste proprietăţi sunt deformabile fiind dependente de un sistem de referinţă sau entitate/univers. După cum putem observa cu uşurinţă unitatea spaţiu/timp respectă legile relativităţii dar şi ale absolutului care spune că absolutul este simultaneitatea relativului pe care îl cuprinde şi reciproc relativul este simultaneitatea absolutului pe care îl defineşte, pe care îl limitează, în relaţie filozofică paradoxes exprimă astfel,  

   

Unde “A” este absolutul, “R” este relativul iar “r₀¡” şi “a₀¡” sunt secvenţele neconvneţionale ale acestora. Rezultate din aceiaşi teorie a paradoxului şi simultaneităţii neconvenţionale.

“A avut universul un început?”

Categoruic nu, el are nelimitate începuturi/sfîrşit simultan doar ştim că orice început este un sfîrşit şi invers. Putem spune conventional nelimitate începuturi şi nelimitate sfîrşituri dar trebuie să acceptăm eroarea introdusă.

“Este destul de greu să vorbim despre memoria umană deoarece nu ştim cum lucrează creierul în detalliu”.

Adevărat, nu ştim cum lucrează creierul uman dar putem şti principiul lui dacă redefinim gîndirea umană şi o generalizăm ca extrapolare nelimitată. Noi oamenii am făcut greşeala şi facem greşeala să credem că suntem singurele fiinţe inteligente şi vă asigur că nu este aşa şi că orice entitate/univers are module ei de gîndire dacă redefinim gîndirea şi nu o mai considerăm  

„gîndíre f. Cugetare, idee, părere: filosofiĭ aŭ gîndirĭ înalte.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ci doar o “capacitate de a realiza rapoarte sau comparaţii” deoarece orice comparaţie este un raport, nu un raport matematic ci unul de simultaneitate ştiinţific/neştiinţific. În acest fel orice entitate/univers face raporte şi comparaţii conştiente sau subconştiente ca şi noi ca şi calculatorul care are la bază comparaţiile de biţi sau rapoartele lor comparate. Diferenţa este modul în care fiecare entitate/univers face aceste rapoarte.

“În teoria clasică a relativităţii generalizate nu se poate prezice modul în care universul a început, deoarece nici una din legile cunoscute nu ar mai funcţiona la singularitatea Big Bang-ului”.

Ce explicaţie simplă poate fi, imaginaţi-vă un nelimitat de astfel de singularităţi şi veţi vedea Universul în Sine nelimitat pînă la limita intuiţiei dumneavoastră. Nici în matematică relaţiile nu merge la limita lui zero sau a infinitului, legea conservării energiei nu este valabilă pentru 

m  = 0  sau  m =  ∞.

 Dar dincolo de aceste valori unde nu este limită nici măcar simbolică, în nelimitat, nu pot fi valabile aceste legi. Imaginaţi-vă că tot ceea ce noi intuim ca realtiv este un absolut doar că noi nu putem reflecta nelimitatul acestuia din noi sau din ceea ce reflectăm.  

„În cele din urmă însă, se speră găsirea unei teorii unificate, consistente, complete care ar include ca aproximaţii toate aceste teorii parţiale şi care nu are nevoie să fie ajustată pentru a se potrivi cu faptele, prin alegerea unor valor albitrare în cadrul toriei”.

Pot spune cu destulă certitudine că această unificare a ştiinţelor şi neştiinţelor, nu doar a fizicii, este dreptul filozofiei şi după cum aţi observant prin teoria simultaneităţii şi “relaţia Universului în Sine” se face această unificare care ţine cont (chiar dacă eu nu ştiam aceste teorii) şi de principiul incertitudinii şi de teoria cuantică dar şi de mecanica clasică sau chiar neştiinţe, este atît de generală încît nu are limite chiar dacă noi nu putem reflcta aceste limite. Relativitatea este la ea acasă dar pe un absolut pe care îl defineşte în permanenţă deşi noi nu suntem în stare să vedem acest absolut.

“Problema este, aşa cum am explicat în capitolul 7, că principiul de incertitudine înseamnă că şi spaţiul “gol” este plin cu perechi de particule virtuale.”

În cadrul acestei filozofii neconvenţionale principiul incertitudinii devine o realitate a filozofiei deoarece secvenţele nelimitat de mici sunt simultaneităţi de astfel de particule dar în acelaşi timp diferite deoarece nu mai sunt particule, pe de o parte, în sensul nostru convenţional apoi ele sunt o simultaneitate indivizibilă adică un întreg ale cărui părţi nu mai por fi identificate la fel ca pozitiv/negativul lui zero. Fiecare astfel de secvenţă este unică dar în acelaşi timp aceiaşi şi doar nelimitatul ca spaţiu/timp o face să se asocieze cu alte nelimitate astfel de secvenţe în urma cărora apare o entitate/univers limitată ca entitate dar nelimitată ca secvenţe neconvenţionale nelimitat de mici. Nu există „gol” în sensul înţeles pînă acum există doar simultaneitate “gol/plin” de la nelimitat de mică la nelimitat de multe într-un nelimitat de mare formată din nelimitate secvenţe nelimitat de mici.  

Cu toată stima,

Păroiu Tudor