Dumnezeu, religie şi filozofie neconvenţională

Cînd omul sau umanitatea se naşte apar întrebările, una dintre ele este existenţa lui Dumnezeu care are nelimitate răspunsuri în raport de interpret sau interpretare de la existenţa lui Dumnezeu la inexistenţa acestuia. Între cele două limite ale contrariei dacă există sau nu Dumnezeu există nelimitate variante intermediare. Şi Dumnezeu există. Din păcate nu sîntem în stare să vedem existenţa lui, nici măcar să vedem sau să gîndim existenţa lui. Uneori avem senzaţia că ajungem cu intuiţiile noastre la Dumnezeu, din păcate mulţi fac acestă greşeală să creadă că pot ajunge intuitiv la Dumnezeu în realitate este ca şi cînd am crede că intuim nelimitatul negîndind faptul că la limta intuiţiei noastre oricît de mare ar fi ea este doar limitatul intuiţiei noastre şi nu Dumnezeu sau nelimitatul ei. De-a lungul secolelor religia  a făcut greşeala să abandoneze ştiinţa în încercarea ei de a impune o credinţă oarbă o credinţă în care să nu judecăm religia şi nici pe Dumnezeu, mare greşeală dacă ne gîndim că religia este făcută de om şi îi aparţine iar omul indiferent de starea lui socială sau naturală gîndeşte şi poate gîndi orice raportat la realitatea care sîntem şi în care trăim. Omul nu gîndeşte doar pozitivul existenţei şi nici doar conştient lui, el face şi gîndeşte şi negativul ei şi de atîtea ori inconştient, sentimental, intuitiv sau sensibil. Trebuie să facem clarificări în ce priveşte domeiul pe care ni l-am propus dar mai ales să nu ne mai limităm propriul nostru nelimitat prin convenţiile noastre. Să nu mai limităm perfecţiunea lui Dumnezeu cu imperfecţiunea noastră convenţională limitată. Mai precis nu imperfecţiunea noastră pentru că şi noi facem parte din perfecţiune şi sîntem perfecţi şi nelimitaţi este mai degrabă vorba de limitele reflectării noastre. Este raportul dintre parte şi întreg, noi sîntem partea întregului care este Dumnezeu şi nelimitatul lui asta ne permite să spunem că sîntem şi noi perfecţiune şi facem parte din Dumnezeu şi nelimitat dar nu ne permite să spunem că partea depăşeşte sau cuprinde întregul sau că partea poate vedea sau intui întregul din care face parte. Să nu ne facem iluzii, niciodată mîna noastră nu gîndeşte şi nici un neuron sau mai mulţi nu vor putea înlocui gîndirea noastră chiar dacă şi ele fac parte din întreg ba mai mult participă la gîndirea întregului. Noi sîntem o raţiune a nelimitatului în nici un caz nelimitaul raţiunii lui Dumnezeu. Întrebarea este aparent simplă, există Dumnezeu? Este simplă în aparenţă pentru că noi credem că ştim să punem întrebarea sau că întrebarea este coretă sau că nu credem în relativul oricărei întrebări. Haideţi să vedem însă dacă am pus corect întrebarea, la care Dumnezeu ne referim la „dumnezeul nostru” convenţional şi limitat care este o reflectare limitată a celui nelimitat sau la Dumnezeul nelimitat din care facem parte. Diferenţa este că „dumnezeul nostru” care este echivalent cu imaginea noastră despre Dumnezeu, imagine care ne aparţine, este imaginea noastră despre el, în timp ce Dumnezeul nelimitat este dincolo de noi şi noi îi aparţinem lui, noi sîntem partea şi el întregul în timp ce „dumnezeul nostru” este imaginea noastră şi ne aparţine. Dacă privim într-o oglindă infinitul cerului nu înseamnă că imaginea din oglindă este infinitul. Ca şi religia care este de fapt setul nostru de principii acceptate la nivel individual sau de grup dar care ne aparţine la fel ca orice fenomen pe care îl producem noi sau umanitatea, relgia este imaginea lui Dumnezeu în oglinda spiritului nostru şi niciodată această imagine nu poate fi Dumnezeu însuşi. La fel este şi cu ateismul care crede în ştiinţă sau neştiinţă şi care sînt de fapt seturi de principii ale credinţei lor şi imagi ale realităţii dar care niciodată nu trebuie confundate cu realitatea pe care o reflectăm. Şi religia şi ştiinţa sînt reflectări ale Realităţii în Sine şi sînt filozofii, (filozofia se defineşte în dicţionar ca reflectare a realităţii) religia este o filozofie teistă, ateismul este o filozofie ateistă. Să nu înţelegem însă că religia este separată de ateism sau invers ele sînt simulane ca dovadă că nu există teism perfect sau religie perfectă şi nici ateism perfect sau ştiinţă lipsită de teism în totalitate aşa cum spune şi Eliade că sacrul există în cel mai înrăit profan chiar dacă acesta nu vede acest lucru. Din păcate aşa cum oamenii greşesc crezînd că ei sînt stăpînii raţiunii la fel greşesc neţinîd cont de simultaneitatea pozitiv/negativă a oricărei entităţi/univers în orice punct al transformării ei spaţiu/timp simultan. Nu veţi găsi niciodată pozitivul perfect şi nici negativul perefect. Unii se vor grăbi să spună că 1 este pozitiv sau că -1 este negativ fără echivoc dar uită că orice fenomen sau existenţă sau entitate/univers nu este o cifră sau un număr, apoi cifrele sînt doar convenţii matematice şi să nu credem că relativitatea se opreşte la cifre şi numere pe care noi oamenii le raportăm la o axă nelimitată şi un punct zero de echilibru ales convenţional şi relativ. Acest punct de echilibru este relativul matematicii atîta timp cît poate fi oriunde pe axa nelimitată. Oamenii fac greşeala să creadă că necredinţa este contrariul credinţei, nimic mai fals, este ca şi cînd am spune că inexistenţa noastră este contrariul existenţei sau că fenomeul este contrariul materiei. Niciodată contrariile nu sînt diferite ele sînt identice şi de sens contrar adică dacă luăm materia contrariul ei nu este fenomenul sau energia ci tot o materie, materia negativă sau mai exact antimenteria cum spun unii. Niciodată contrariul lui 1 nu este un număr raţional sau complex cotrariul lui este el însăşi dar negativ adică -1. Acest lucru ne spune că negativul fenomenului este tot un fenomen iar al materiei tot o materie iar al exitenţei noastre tot o existenţă şi nu o inexistenţă la fel ca şi Dumnezeu ar trebui să căutăm un Dumnezeu negativ dar constatăm că aşa ceva nu există, nu pentru că nu există ci pentru că Dumnezeu este şi negativ şi pozitiv simultan dar noi nu avem capacitatea să reflectm acest lucru chiar dacă toată umanitatea recunoaşte puterile nelimitate în ambele sensuri ale lui Dumnezeu. Dacă ne uităm însă la ştiinţă vom constat că nelimitatul nu are contrariu ca şi Dumnezeu şi Universul în Sine indiferent dacă este un nelimitat de mic sau un nelimitat de mare. De aici confuzia noastră faţă de Dumnezeu ca şi faţă de nelimitat, el este simultaneitatea perfectă pozitiv/negativ unde nu mai putem vorbi în cuvintele noastre limitate şi unde toate contrariile sînt simultane şi nu mai pot fi definite convenţional limitat chiar dacă ele există pentru că oricîd se pot transforma în contrarii sau existenţe convenţionale. „Dumnezeul nostru” în schimb sau al religiei, echivalent al reflectării lui Dumnezeu nelimitat prin ochii şi spiritul nostru limitat, are contrarii şi sînt evidente dacă ne gîndim la religiile negative (secte, ocultism, etc.) şi să nu uităm teismul negativ sau pozitiv. În realitate nu există această separaţie de pozitiv faţă de negativ, doar refectările noastre fac acest lucru, în realitate în orice punct al transformării sale omul este pozitiv/negativ simultan ca şi nelimitatul, ca şi Dumnezeu. Ca dovadă că relativul oricărei transformări, convenţii ne permite să constatăm că orice acţiune  fenomen sau trasformare este bună sau rea în raport de interpret sau interpretare în raport de un sistem de referinţă care şi el la rîndul lui este relativ şi la rîndul lui relativ ş.a.m.d. La început a fost credinţa apoi religia, în aparenţă peste tot, apoi ateismul a cîştigat teren în defavoarea religiei şi speră să devină generalitate şi să înfrîgă religia. Nu se va întîmpla asta niciodată şi nu pentru că ateismul nu va mege mai departe sau că ştiinţa se va opri undeva, cîndva, el nu poate învinge contrariul lui teismul este ca şi cînd ar crede cineva că poate exista libertate perfectă sau bine perfect sau pozitiv perfect fără contrariul lor. Absurdă idee, perfecţiunea presupune existenţă nelimitată  dar noi nu putem cuprinde nelimitatul este absurd să credem că putem găsi perfcţiunea cu limitele nostre. Nu putem vorbi de o interdisciplinaritate între teism şi ateism atîta timp cît nimeni nu poate să le stabilească limitele şi nici limita dintre ele, neutrul lor. Cînd spui interdisciplinaritate trebuie să defineşti precis disciplinele şi nu relativul lor, ori a crede că poate cineva elemina relativul din orice fenomen sau materie este cu siguranţă o mare aberaţie. Ele sînt simultane în acest sens indiferent de voinţa noastră sau a altora cu atît mai mult cu cît veţi constata că în orice om şi orice element al gîndirii lui şi orice moment al existenţei lui există acest lucru, adică nu veţi putea separa teismul de ateismul lui niciodată. În concluzie religa nu trebuie să caute separarea lor ci argumetele ştiinţifice ale existenţei religiei şi justificarea ştiinţifică a existenţei lui Dumnezeu chiar dacă ştie că nu va ajunge niciodată la el direct ci doar prin efectele lui. Efectele lui sînt peste tot, noi sîntem existenţa lui ca efect, orice entitate/univers este EL, să nu-l mai căutăm în nelimitat să-l căutăm în noi aici în viaţa noastră de zi cu zi. Asta înseamnă că trebuie să cercetăm şi să folosim toate dovezile ştiinţei în această căutare fără însă a gîndi că vom înţelege sau cuprinde pe Dumnezeu sau nelimitatul lui vreodată. Fizica cuantică a ajuns la energii imense şi particule foarte mici de energie, mi se pare impropriu să spui „particula lui Dumnezeu”, toţi sîntem particule ale lui Dumnezeu nelimitat de mici şi de mari în acelaşi timp. Spun asta pentru că lumea va constata că „partciula lui Dumnezeu” nu este nici pe departe nelimitatul de mic al materiei, este ca şi cînd am crede că am găsit nelimitatul divizării sau perfecţiunea ei şi este absurd ca să spunem că limitatul cuprinde nelimitatul. În plus să nu uităm că orice nelimitat divizat, oricît de mult, orice diviziune a lui este tot un nelimitat iar noi şi orice entitate/univers sînt părţi ale nelimitatului ale perfecţiunii, ale lui Dumezeu şi ca atare sîntem perfecţi, nelimitaţi şi părţi din Dumnezeu. Aceasta este una din simultaneităţile teismului cu ateismul sau religiei cu ştiinţa. Să ne ferim de concluzii categorice şi eterne noi nu cuprinem eternitatea chiar dacă şi noi sîntem eternitatea. Noi sîntem nelimitatul de mic din care Dumnezeu crează totul, aşa cum diviziunile unei unităţi sînt nelimitate ba chiar şi subdivizunile la fel şi  noi şi orice sîntem o simultaneitate de diviziuni şi subdivizuni nelimitat de mici, ca şi „particula lui Dumnezeu” care este doar o subdiviziune nelimitat de mare a unei unităţi oarecare. În concluzie noi nu putem ajunge la Dumnezeu dar putem analiza fără să greşim în faţa lui imaginile noastre despre el şi efectele lui care sînt peste tot în jurul nostru. Din acestă cauză putem spune că şi Dumnezeu şi Universul în Sine sînt entităţi/univers de efect pentru noi şi nu existenţă în sine chiar dacă în realitate sînt existenţe în sine noi nu vom reflecta niciodată existnţa lor în sine ci doar efectele lor. Unii cred în Dumnezeu alţii în nelimitat, unii în fenomene alţii în existenţe fără a înţelege că şi unele şi altele în esenţa lor sînt Dumnezeu sau Universul în Sine. Depinde doar de capacitatea fiecăruia de reflectare a acstor entităţi/univers. Să nu uităm că Budismul este o religie ateistă, că Nirvana nu este Dumnezeu şi totuşi este o religie recunoscută de mulţi. Este încă o dovadă a simultaneităţii teismului şi ateismului la fel ca binele şi răul unde mulţi au ca deviză binele dar la fel de mulţi au deviză răul, valabil şi în teism ca şi în ateism. (pozitiv/negativul) Teismul şi ateismul sînt limte contrarii ca binele şi răul între ele sînt nelimitate variante teist/ateiste şi nu cred că neagă cineva existenţa variantelor nelimiate dintre teism şi ateism. Din păcate omul în îngîmfarea lui a uitat universul în care trăieşte şi crede că doar el crede şi gîndeşte ba chiar crede că este conştient în credinţa sa cînd de fapt Freud a demonstrat convingător inconştientul ca realitate şi nu putem spune că sentimnetele, instinctele, intuiţiile sînt mai mult inconştiente decît conştiente în orice om. Dacă tot am stabilit că Dumnezeu există o dată ca nelimitat sau perfecţiune, apoi ca Realitatea în Sine limitat/nelimitată prin efectele lui să înţelegem că nouă nu ne este acesibil decît varianta a treia convneţională de existenţă a lui Dumnezeu, „dumnezeu uman”, al nostru sau convenţie, sau reflectare a Realităţii în Sine sau limitat. Am ajus aici la asemănarea acestei sistematizări cu a oricărui fenomen în neconvenţional pe care am prezentat-o într-o lucrare aterioră.

Credinţă

Orice credinţă este o axiomă, adică un adevăr recunoscut dar nedemonstrabil. Ca orice axiomă ea este baza principiilor care rezultă în urma reflectărilor ulteriare, reflectări care pot fi de natură ştiinţifică sau neştiinţifică iar ca ştiinţă pot fi filozofie generală sau filozofie particulară, unidirecţională (ştiinţe sau neştiinţe). Dacă credinţa este de natură teistă şi principiile respectiv filozofia este de natură teistă, respectiv religie, dacă credinţa este de natură ateistă şi principiile vor fi ateiste şi deci o filozofie ateistă sau ateism. Dumnezeul fiecărei entităţi/univers şi nu doar al omului este o axiomă, un adevăr acceptat şi nedemonstrat ca şi dreapta sau punctual din geometrie sau libertatea şi constrîngerea şi multe altele. Axioma trebuie înţeleasă prin formula ei neconveţională respectiv convenţie de neconvenţional. Cifrele sînt convenţii de neconvneţional ca orice alt axiomă, ca orice alt adevăr, dreptate sau libertate, etc. fără demonstraţie.  Universul în Sine şi Dumnezeu sau nelimitatul lor sînt axiome şi trebuie acceptate ca atare. Principiile care rezultă în urma acestor axiome, acestor credinţe, pot fi interpretate ca religios sau nu, teist sau nu. Orice adevăr convenţional sau axiomă conveneţională este reflectarea unui adevăr sau axiome neconvenţionale, orice adevăr demonstrat cum este o relaţie matematică este reflectarea unui adevăr neconvneţional ca dovadă că orice relaţie matematică defineşte un fenomen din realitate. Ca exemplu să observăn că legile fizice sînt fenomene din Realitatea în Sine dar chiar cele mai sofisticate formule sînt o reflectare a Realtăţii în Sine, diferenţa este că în timp ce Universal în Sine le crează prin multiplicare/divizare nelimitată noi folosim formule limitate şi relative ca o reflectare a Realităţii în Sine. Calculul unei suprafeţe se poate face şi cu o formula de calcul integral dar şi acumulînd unităţi singulare de 1 sau binare de 0 şi 1 cum face orice calculator pentru orice formula matematică. Universul în Sine face acumulări de zero nelimitat de mic. În sensul de mai sus în convenţional orice entitate/univers poate fi axioma pentru principiile viitoare care rezultă din aceasta. Husserl face acest lucru luînd formule matematica ca axiome pentru logica lui pură, asta nu înseamnă că el a atins perfecţiunea şi nici noi. Credinţa definită astel este o credinţă convenţională ca să o definim neconvenţional trebuie să mergem în neconvenţional adică acolo unde este doar materie şi energie neconvenţională simultan. Chiar dacă nu putem ajunge acolo să încercăm să ne apropiem mai mult pînă acolo unde ştim că totul este materie nelimitat de mică şi vibraţie şi rezonanţă datorată simultaneităţii atracţie/respingere. Acolo crdinţa nu mai poate fi  o axiomă creatoare de principii ea este o rezonanţă mai exact rezonanţa dintre noi şi Dumnezeu sau dintre noi şi Universul în Sine. Aceasta este definiţia neconvenţională a credinţei şi ea devine credinţă convenţională în momentul cînt reonanţa devine reflectabilă într-un fel sau altul sau cînd devine convenţie creatoare de principii convenţionale. Aşadar în neconvenţional credinţa este,

rezonanţa dintre două sau mai multe entităţi/univers.

Credinţele convenţionale sînt cazuri particulere ale celor neconvenţionale. Asta nu exclude rezonanţa dintre o entitate/univers conveneţională şi una neconvenţională cum este cazul între noi şi Dumnezeu sau noi şi Universul în Sine. Iubirea este tot o rezonanţă ca orice sentiment şi ea este o credinţă ca orice sentiment şi poate creea principii convenţionale ca orice sentiment. Şi ştiinţa sau neştiinţa are această capacitate de rezonanţă şi sînt cazuri particulare ale credinţei. Religia este şi ea rezultatul unei rezonanţe între om şi Dumnezeu şi credinţa ei a creat principiile ei imposibil de negat. În dictionar credinţa este

Faptul de a crede în adevărul unui lucru; convingere, siguranță, certitudine. ◊ Profesiune de credință = declarație publică pe care o face cineva asupra principiilor sau convingerilor sale. 2. (Înv.) Încredere (pe care o inspiră cineva). ◊ Loc. adv. În credință = într-adevăr. ◊ Expr. A-și mânca credința = a se comporta astfel încât nu mai inspiră încredere. (Înv.) A bea (sau a lua, a sorbi) credință (sau credința) = a gusta din mâncărurile servite domnitorului pentru a-l încredința că nu sunt otrăvite. 3. Fidelitate, devotament, statornicie față de cineva sau de ceva. ♦ (Reg.) Logodnă. 4. Speranță, nădejde. 5. Convingere despre existența lui Dumnezeu; mărturisire a acestei convingeri prin respectarea prescripțiilor bisericești; religie, cult. – Lat. *credentia.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de romac | Semnalează o greșeală | Permalink

Ce poate fi convingere sau siguranţă, sau certitudine decît o rezonaţa dintre două sau mai multe entităţi/univers, dintre noi şi adevărul pe care îl reflectăm, rezonanţă devenită axiomă sau adevăr acceptat fără demonstraţie, de la care pleacă setul de principii existenţiale ale acestora.  În acest sens se poate exprima credinţa în Dumnezeu cu rezonanţa dintre oameni şi Dumnezeu devenită axiomă şi apoi creatoare de principii adică de religie. Şi democraţia este o rezonanţă şi ea poate creea religii democratice ca şi dictatura sau sectele pe care nu le putem nega şi nici credinţa celor care le susţin. În cazul sectelor este vorba doar de o credinţă negativă dar reală. Acolo unde nelimitatul este la el acasă şi unde mintea noastră nu poate şi nu va ajunge niciodată Dumnezeu şi Universul în Sine sînt unul şi acelaşi lucru şi dispar ca formă convenţioală noi nemaiputînd reflecta acest lucru sub nici o formă. Acolo este perfecţiunea şi nici perfecţiunea nu o putem reflecta niciodată chiar dacă şi noi sîntem pefecţiunea însăşi dar doar o parte a întegului său. Religia spune că Dumnezeu este totul este evident şi Universul în Sine este nelimitat, absolutul, trebuie să înţelegem că şi Universul în Sine şi nelimitatul ateist cuprind şi este totul. A nega credinţa unuia sau ateismul altuia este o aberaţie la fel de mare ca şi cînd ai spune că efectele unuia sau altuia nu există. Între Dumnezeu şi Universul în Sine, ambele nelimitate din tote punctele de vedere, există o relaţie de simultaneitate şi se poate exprima matematic ca orice relaţie de simultaneitate

Teismul = ∑ateism, şi invers

Ateism = ∑teism

Dacă doriţi relaţiile se exprimă în sensul că teismul convenţional este suma secvenţelor ateiste convenţionale din noi. Acolo unde vedem simţim sau trăim teismul nu putem vedea, trăi şi ateismul pentru că noi nu putem trăi sau simţi sau vedea simultan, în realitate ele sînt simultane ca orice contrarii. Ca să devii teist trebuie să elimini contrariul lui din tine respectiv ateismul şi ca să devii teist perfect trebuie să elimini în totalitate ateismul care trebuie să fie egal cu teismul care îl înlocuie. Este absurd să credem că teismul şi ateismul sînt diferite sau neidentice în cadrul unei entităţiunivers, asta ar duce la concluzia eronată că dacă înlocuim ateismul cu teism şi ateismul este mai mare atunci niciodată nu vom putea fi teşti dar şi invers. Veţi constata că în convenţinalul oricărei entităţi/univers teismul şi ateismul se exclud reciproc în timp ce în Realitatea în Sine ele sînt simultane. Ca exemplu să privim două contrarii bine şi rău dacă un om face un bine nu putem spune că a făcut şi rău în acelaşi timp chiar dacă în realitate ceea ce a făcut bine pentru cineva cu siguranţă este şi rău pentru altcineva sau altă entitate/univers. Dacă un cîine păzeşte o curte şi muşcă hoţul care fură el face bine pentru stăpîn dar rău pentru hoţ simultan, fiecare din ei vede însă doar o variantă hoţul răul pe care la întîmpinat stăpînul binele pe care l-a primit. Aşa şi cu teismul şi ateismul şi orice contrarii simultane ca Realitate în Sine dar contrarii ca realitate convenţională (iluzie/realitate). Sînt nelimitate credinţele dacă nu le limităm doar la om şi umanitete (limitarea lor este ca şi cînd am limita pe Dumnezeu şi creaţiile lui doar la om şi umanitate şi restul ar fi inexistenţe) ca şi credinţele şi necredinţele, ca şi religiile sau filozofiile. Este o aberaţie să credem că cele zece porunci sînt doar teiste este ca şi cînd am exclude binele din existenţa ateistă respectiv ca şi cînd ateiştii ar încălca tot timpul cele zece porunci, eu cunosc ateişti mult mai civilizaţi şi mai buni ca mulţi dintre teişti în plus nici Dumnezeu nu incriminează pe necredincioşi şi recunoaşte existenţa lor. Credinţa materializată convenţional este axioma şi ea generează totul pe direcţia respectivă ca şi în matematică în geometrie dacă nu ar fi dreapta şi punctul geometria nu ar exista şi reamintesc, este vorba de zona conventională şi “dumnezeul nostru” nu ar exista dacă nu ar fi axioma existenţei sale nelimitate şi este acceptată fără demonstraţie ca orice axiomă. La fel orice credinţă sau filozofie sau ştiinţă, toate pleacă de la o credinţă materializată conventional de o axiomă. Orice teism sau ateism este dependent de un set de principii indispensabile iar la baza lor stă una sau mai multe adevăruri acceptate dar nedemonstrate care se numesc axiome. De aici pleacă orice credinţă şi orice filozofie indiferent dacă teisă sau nu sau simultan teist/ateistă. Principiile nu sînt strict teiste doar interpretarea lor depinde de interpret şi realitatea reflectată, cele zece porunci sînt principii morale faoarte bune şi pentru teişti şi pentru ateişti iar religia şi scrierile ei ne arată Isus indiferent de forma religiei, acceptă oamenii de bun simţ care nu cred în Dumnezeu mai mult sau cel puţin la fel ca şi credicioşii care îl trădează sau îl detestă. Sînt convins că şi reprezentanţii oricărei religii actuale iartă mai uşor păcatele unui om de bun simţ ateist decît a unui fantic religios uneri chiar criminal. Principiile morale sînt aceleaşi pentru toţi doar interpretarea lor este de la caz la caz teistă sau ateistă în raport de cel care le interpretează. Fiecare vede lumea în felul lui şi pe Dumnezeu la fel, asta nu înseamnă că adevărul este diferit de la o entitate/univers la alta, el este unic, doar unicitatea fiecăruia dintre noi crează inteperetări atît de diverse şi neidentice. Naşterea este o axiomă ca şi moartea ele reprezintă începutul sau sfîrşitul unei convenţii dar aşa cum se spune fiecare început este un sfîrşit şi invers ceea ce este evident că se înţelege simultaneitatea lor, ele sînt contrarii şi sînt identice şi de sens contrar iar suma lor este neutrul oricărei existenţe mai exact inexistenţa ei. Viaţa şi moartea sau mai corect naşterea şi moartea sînt axiome şi nasc principii pe care unii le pun în seama lui Dumnezeu alţii a Universului în Sine, ele rămîn axiome unice şi doar reflectările diferite ale diferitelor entităţi/univers le fac conventional teiste sau ateiste. Naşterea şi moartea ca orice sfîrşit/început simultan rămîn contrarii, rămîn convenţii, iar neutrul lor este inexistenţa. Existenţa şi inexistenţa nu se pot anula reciproc niciodată pentru că ele nu sînt contrarii, existenţa este paradoxul pozitiv/negativ al existenţei iar inexistenţa neutrul dintre ele. Este ca şi cînd din unu scădem nimic şi ne rezultă nimic, în realitate rămîne unu. În concluzie, în convenţional,

orice adevăr sau neadevăr acceptat fără demonstraţie este un paradox care pentru teişti se numeşte credinţă iar pentru ateişti axiomă.

 Şi totul absolut totul, orice convenţie pleacă de la acest paradox.  

4.                Religie

Definiţia în dictionar a religiei este,

Sistem de credințe (dogme) și de practici (rituri) privind sentimentul divinității și care îi unește, în aceeași comunitate spirituală și morală, pe toți cei care aderă la acest sistem; totalitatea instituțiilor și organizațiilor corespunzătoare; confesiune, credință. ♦ Fig. Crez, cult. 2. Disciplină predată în școală, având ca scop educarea și instruirea elevilor în spiritul religiei (1) date. – Din fr. religion, lat. religio, -onis, germ. Religion.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de thiess | Semnalează o greșeală | Permalink

În neconvenţional religia este,

filozofie teistă a unui individ sau grup şi reprezintă suma tuturor principiilor rezultate în urma unei credinţe teiste.

Sper că se observă că şi una şi alta din cele două definiţii pleacă de la credinţă, asta arată că intenţia mea ca şi realitatea de altfel nu este ca eu să desfiinţez definiţiile actuale foarte utile şi corecte pînă la un punct dat, eu doar completez aceste reflectări cu altele care măresc limitele prezentelor convenţii cu altele mai largi atît în profunzimea interpretării cît şi în generalizarea lor. De asemenea creez sistemul în şi din care fac parte aceste definiţii aducînd în atenţie că ele nu sînt rezultatul gîndirii mele sau ale altuia şi nici ale prezentului cunoaşterii, ele sînt rezultatul lui Dumnezeu sau Universului în Sine şi vin din nelimitat şi pleacă în nelimitat la fel cum vine şi pleacă orice entitate/univers, la fel ca şi noi. Să nu ne limităm la simultaneitatea spaţiu/timp limitată în care trăim şi care sîntem şi noi venim din nelimitat şi plecăm în nelimitat dacă nu ar fi aşa nu putem spune că sîntem o parte din Dumnezeu sau din Universul în Sine.

5.                Conştientul şi inconştientul credinţei

Reiau ideea de conştient şi inconştient în religie ca şi în ateism pentru că pînă la filozofia neconvenţională nu sau discutat aceste  varinate şi nu doar atît ele nu erau încadrate sistemic. Să fie foarte clar indiferent de voinţa unora sau altora şi credinţa ca şi orice activitate sînt conştiente şi inconştiente simultan. Simultaneitatea lor ca a oricăror contrarii nu poate fi trăită, simţită sau reflectată convenţional ca simultaneitate ci doar separat sau interdişciplinar dar acset lucru este doar o iluzie/realitate şi nu o Realitate în Sine. Din acest motiv s-a produs studierea şi analiza lor separată şi s-a ajuns la eroarea să se creadă că ele pot fi separate sau interdisciplinare sau duale, etc. Nimic mai fals, ele şi multe altele ca şi acestea sînt doar simultane şi doar inacapacitatea noastră de a vedea Realitaea în Sine ca atare, neputiţa noastră de a stăpîni simultaneitatea, limitele noastre au făcut şi fac imposibilă reflectarea lor simultană. Trebuie să înţelegem că imaginile din spiritul nostru, create pe baza simţurilor noastre, sînt doar ansamblarea informaţiilor simţurilor noastre care redevin simulaneitate prin intermediul spritului după ce au fost prelute separat şi specifice fiecărei entităţi/unvers şi fiecărui simţ în parte. În acest context să revenim la conştient şi inconştient şi să constatăm că spiritul în ansablul lui ca şi separat pe elementele sale sînt simultaneităţi şi sînt obligatoriu conştient/incoştiente simultan. Este clar că şi crediţa sau principiile ei convenţionale numite religie sau ateism sau filozofie teistă sau atesistă rămîn conştient/inconştiente simultan. Să nu ne amăgim de alte interpretări şi să constatăm pe exemăple concrete că teismul prin religiile sale a căutat în diverse etape ale evolţiei sale să mizeze uneori pe credinţa inconştientă (inchiziţia, Gioradano Bruno) sau  conştienţa ei. (Tomas D aquino şi alţii) Şi teismul încearcă şi a încercat la fel negarea religiei prin inconştienţa unora sau conştienţa altora, ba chiar pînă la Freud şi alţii, se nega existenţa inconştienţei umane şi se neagă şi acum de mulţi conştienţa celorlate entităţi/univers (plante, animale, etc.) Nimic mai fals dacă ne gîndim că şi ele sînt creaţii ale lui Dumnezeu şi Universului în Sine şi aparţin indiscutabil lui Dumnezeu şi Universului în Sine la fel. Dacă celelalte entităţi/univers sînt însuşi Dumnezeu de ce greşim să credem că ele nu au raţiunile lor, doar pentru că noi nu le cunoaştem nu avem dreptul să credm că ele nu există. În fond în contextul în care sînt şi ele ca şi noi creaţii şi însăşi existenţa lui Dumnezeu şi ele au dreptul la un Dumnezeu şi un Univers în Sine nelimitat al lor sau seturi de princiii ca rezultat al credinţei lor în Dumnezeu chiar adcă noi încă nu cunoaştem acest lucru, nu avem dreptul să negăm acest lucru. Mai mult dacă ne gîndim că în esenţa aparent ateistă la limita nelimitat de mică a fiecărei entităţi/univers ca şi la noi totul este doar vibraţie nelimitat de mică şi simultaneite materie/energie nelimitat de mică sau aşa cum sa demonstrat de curînd că sentimentele sînt doar vibraţii ale ADN- ului, nu avem voie să credem noi că plantele sau animalele nu au ADN-ul lor (şi este clar că au ADN fiecare) şi vibraţiile şi rezonanţele lor echivalentul sentimentelor noastre sau credinţei fiecăruia. Şi credinţa nostră este sentimenet şi fără sentimentul crediţei, convingerea conştientă şi inconştientă a acesteia, idiferent dacă teistă sau ateistă nu putem vorbi de credinţă într-adevăr. Ca să acceptăm că un om sau animal sau plantă are credinţă este obligatriu ca acestia să credă cu toate elementele care în compun atît ca existenţă ca spirit sau ca formă, altfel ne facem dor iluzii. Mulţi ateişti cred în infinit sau matematică sau literatură sau principii de orice altă natură şi toţi au făcut şi încă fac reşeala să creadă că fac matematică fără sentimente dar faptul că le place matematica sau literatură demostrează însăşi faptul că sentimetele lor participă la acestă credinţă. Nici religia sau orice fel de cerdinţă nu se poate face dacă nu participă întregul sistem şi toate elementele sale de la formă la spirit de la memorie la sentimente de la intuiţie la gîndire. Este o aberaţie să credem în existenţa credinţei de orice natură în lipsa sentimentelor sau raţiunii sau simţurilor sau spiritului sau elementelor  acestuia. Aparent mulţi cred că la începuturi oamenii credeau întradevăr cu toată fiinţa lor şi că pe parcurs credinţa  nu mai este la fel. Fals, exstă şi acum oameni care cred cu toată fiinţa lor (teişti sau ateişti) doar că prin analogie cu expansiunea universului contrariile se divizează şi ele în nelimitate variante între cele două extreme şi evident sînt mai multe variante ca formă şi diversitate pentru aceiaşi intensitate a credinţei. Vom găsi fanatici ai religiei ca şi ai ateismului la fel ca şi la începuturi dar mult mai multe forme intermediare divizate pe noile direcţii ale ştiinţelor sau gîndirii dar şi pe numărul din ce în ce mai mare şi mai diversificat al omenirii, nu mai sînt un milion de oameni şi de credinţe ca atuci ci opt miliarde de oameni şi de credinţe (teiste sau ateiste). În acest context şi ştiind că nu sînt doi credincioşi la fel şi nici două credinţe sau religii identice este clară diversificarea univerală a acestora în conformitate cu legea universală a divizării şi multiplicării simultane.  Legile T* sînt general valabile şi au ca şi neconvenţionalul o singură excepţie care nu există sau este o excepţie la limita nelimitată a lor, limită care nu există, adică acolo unde doar Dumnezeu şi Universul în Sine îşi permit să constate sau poate nici acolo. Să nu credem că religia şi credinţa nu se definesc ca fenomene şi că orice fenomen nu este rezultatul sau mai exact efectul unei energii mai mult sau mai puţin convenţionele, din păcate noi nu putem reflecta decît latura lor convenţională şi niciodată neconvenţionalul lor.   
va urma.