Provocare

Vă prezentăm două texte similare pentru a o analiză, ca înțelegerea semnificațiilor. Dorim păreri la prima MÂNĂ, cu sau fără pretenții. Pentru a alege textul de prezentare al blogului în curs de reactuaProvocare

Vă prezentăm două texte similare pentru a o analiză, ca înțelegerea semnificațiilor. Dorim păreri la prima MÂNĂ, cu sau fără pretenții. Pentru a alege textul de prezentare al blogului în curs de reactualizare. Care vă place?

1.

*Despre viziunea noastră asupra naturii

Știința prin cuprinsul, cunoașterea și definitul ei ca prioritate de contrarii care „se anulează reciproc”, este ilogică și „,imperfectă” absurdă sau „imposibilă”, după caz. Știutul prin cuprinsul, cunoașterea și definitul ei de contrarii care nu „se anulează reciproc”, ca prioritate, este logic și perfect ca paradox. Unde și când simultaneitatea lor dialectică de secvențe și părți neconvenționale sunt sau reprezintă perfectul/„imperfect” ca particular al perfectului/extraperfect al devenirii și transformării veșnic/eterne, a naturii care suntem și în care existăm.

Noi vedem natura nu doar ca pe o colecție de obiecte sau entități bine definite, invariabile sau constante, etc., ca existență cu formă dar cu sau fără spirit, după caz. Știința va metaforă prioritizând spiritul, știința ca percepție prioritizând existența ca substanță. Colecție de entități bine definite, corpuri sau o obiecte, care trebuie studiate și nu al tuturor conținuturilor ca entități/univers, ca un întreg viu, dinamic, care semnifică o înțelegere ca adevăruri sau revelații mult mai profunde despre existență cu formă și spirit. Știința, este o filosofia în oricare variantă a ei, este un instrument necesar și puternic dar limitat, pentru înțelegerea ca semnificație a aspectelor lumii ca măsură și măsurabil, precis - dar nu este singura cale către cunoaștere, cuprindere sau definire a naturii. Natura nu vorbește doar prin ADN-uri, tipare, cicluri și relații, științifice în sens clasic, dezvăluie sau revelează sensuri nu numai prin date, ca măsură sau măsurabil, ci și prin experiențe ca empiric, intuiții, instincte și metafore ca extrapolare a măsurii și măsurabilului percepțiilor noastre sau ale altor conținuturi ca entități/univers etc., dincolo de precisul, măsura și măsurabilul lor. Abordarea noastră onorează atât ilogica științei absurde sau „imposibile”, după caz, uman/antiumană ca umanoid, cât și minunea sau misterul naturii logice ca paradox. Căutând armonia dintre cunoscutul, cuprinsul și definitul ilogic conștient al naturii și lumilor ei și știutul lor logic ca subconștient al lumii și naturii care suntem și în acare existăm, cu și fără contrarii care „se anulează reciproc”. Ca oglindire a naturi sau filozofie sau virtual de iluzii și umbre ale ei, prin limbajul filozofiei ca proiecție a lumii și naturii care suntem și în care existăm, pe scoarța cerebrală a creierului nostru sau doar centre de vibrații/rezonanțe ale oricărui conținut al lumii și naturii care suntem și în care existăm acum și dincolo de noi. Acum, înainte și după, ca natură perfect/extraperfectă a devenirii și transformării veșnice și eterne, în general, inclusiv în variantele ei limitate perfect/antiperfecte sau perfect/imperfecte, după caz, în particularul ei. Indiferent de variantă, ca situați, natură sau organizare, cu și fără contrarii care se și nu „se anulează reciproc”. *

Abordarea noastră

De ce această nouă abordare?

Lumea se schimbă rapid. Natura la fel.

Lumea ca virtual de iluzii și umbre ale naturii, comparat, comparativ sau raportat cu repere situații sau sisteme de referință ca știință cunoaștere, cuprindere și definirea a ei conștientă, natura ca știut al ei de cunoaștere, cuprindere și definire subconștientă. Știutul prin instincte, intuiții, reflexe sau metafore, etc., știința prin educație, mediu sau extrapolări, etc., ale cunoașterii, curgerii și definirii lor specifice. .

Știința tradițională izolează adesea fenomenele pentru a le explica, ca și filozofiile convenționale, în limitele lor ca înțelegere a semnificației sau doar parte limitată a unui întreg nelimitat (limitat/extralimitat). Științele, ca percepție sau metaforă, pot trece cu vederea perspectivele tangibile ale descoperirilor empirice, ca experiențe conștiente și subconștiente. Separând cu sau fără intenție știința percepută de cea ca metaforă, matematica de religie, astrologia de astrofizică, alchimia de chimie, etc., dar mai ales existența și forma de spiritul lor. Noua noastră abordare apare din nevoia de a reconecta modalitățile fragmentate de cunoaștere ca limbaj al filozofiei spre ansamblul lor ca natură cu și fără contrarii care „se anulează reciproc”. Către o armonie și normalitate a naturii în ansamblul ei sau către armonia și normalitatea a știutului și științei ca simultaneitate/dialectică și neconvențională ale naturii, care suntem și în care existăm.

Deschizând calea sau direcțiile de cercetare în orice domeniu de cercetare, indiferent dacă discutăm de cercetare unui om obișnuit sau a uni geniu uman în sens clasic sau umanoid ca uman/antiuman în generalul nostru simultan/dialectic și neconvențional de secvențe și părți.

Este un răspuns amplu la conștientizarea tot mai mare a faptului că nici știința clasică singură, nici neconvenționalul ei ,ca metaforă sau percepție, nici gândirea subconștientă nici gândirea conștientă cu sau fără abstractul lor, nu pot înțelege pe deplin ca semnificație, complexitatea vieții ca paradox logic al naturii dincolo de absurdul și „imposibilul” ei ca inexistență. Cu atât mai mult nu pot cuprinde, cunoaște sau defini nelimitatul naturii care suntem și în care existăm în limitele noastre uman/antiumane sau conștient/subconștiente. Cu atât mai mult ca limbaj convențional umanoid conștient/subconștient ca parte sau secvențe limitate ale unui între nelimitat, comparat, comparativ sau raportat cu repere, situații și sisteme de referință nelimitate.

, indiferent dacă percepție sau metaforă. Căutând limitele extreme ale științei și nu armonia lor ca natură logic/ilogică a paradoxului/absurd și perfect/„imperfect” ca natură. În toate variantele ei de la logic la ilogic, paradox și absurd sau doar perfect „imperfect” al lor, etc. cu atât mai mult cu cât între ele sunt nelimitate variante intermediare. La fel cum între extremele sau extremismul binelui cu răul sau al oricărei contrarii sunt nelimitate variante intermediare, după caz. În condițiile în care însăși contrariile sunt unele care „se anulează reciproc”, altele care nu „se anulează reciproc”. Alt fel spus contrarii ale contrariilor.

Ca să nu mai spunem că știință ca percepție este ceea ce denumeam știință în sens clasic ca măsură și măsurabil precis limitând-o la matematică, fizică, chimie, astrofizică, psihologie sau bilogie, etc. Spre deosebire știința ca metaforă, limitate și ele, care includ tot ceea ce nu este măsură sau măsurabil ca precis sau percepție ci doar extrapolare a lor ca metaforă. Adică religie, astrologie, parapsihologie, alchimie sau zodiac, intuiții, instincte sau reflexe, etc. Din păcate sau poate din fericire, extremele și extremismul lor, fie ele și doar știință în sens clasic, sau percepție și metaforă, duc inevitabil la convulsii, revolte sau chiar războaie, etc. Lumea caută perfecțiune sau imperfecțiunea ei care sunt extreme sau extremism și nu armonia și normalitatea lor sau a contrariilor care se și nu „se anulează reciproc” ca natură logic/ilogică și perfect/„imperfectă”.

Caută când logicul când ilogicul naturii când perfecțiunea când „imperfecțiunea” ei extremă chiar dacă nu există, nu pentru că nu există ci doar pentru că sunt nelimitat de mici sau de mari dincolo de limitele oricărui conținut sau corp. Uitând pe de o parte variantele intermediare nelimitate, pe de altă parte mergând după un virtual de iluzii și umbre spre extremismul lor utopic cu contrarii care „se anulează reciproc”, comparat, comparativ sau raportat cu repere, situații și sisteme de referință.

Credem că este timpul pentru o filozofie care integrează precizia (ca măsură și măsurabil) cu extrapolarea sau metafora ca aproximație sau perspectivă a precisului ca măsură sau măsurabil. O filozofie care integrează extrapolarea sau metafora cu faptele empiricului ca percepție sau sensul și intelectul percepțiilor și metaforelor naturii în oricare variante ale lor ca unicitate, realitate, situație, situație sistem sau doar sistem uman/științific. Chiar dacă totul este natură, având în vedere că realitatea este o extranatură iar unicitatea doar o natură/extranatură ca simultaneitate/dialectică și neconvențională de secvențe și părți. Ca virtual de iluzii și umbre sau al naturii sau doar limbaj al lor umanoid ca uman/antiuman al lui. Știind și cunoscând că pentru a le transforma în limbaj, virtualul, iluziile și umbrele naturii, necesită un dicționar specific al lor conștient (iluzii) sau subconștient (umbre), după caz.

Este clipa/moment în care ne trebuie o filozofie ca rege/regină a tuturor filozofiilor, inclusiv științe ca percepții sau metafore sau doar ca filozofie, dacă luăm în discuție că orice știință, percepută sau nu, este sau încearcă să fie prin convențiile ei o „reflectare a realității”, prin convenții specifice, conform definițiilor clasice. Definiții clasice care ne spun că filozofia este o

„Știință constituită dintr-un ansamblu închegat de noțiuni și idei, care interpretează și reflectă realitatea sub aspectele ei cele mai generale; concepție generală despre lume și viață. Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink”,

iar știința un,

„Ansamblu sistematic de cunoștințe despre natură, societate și gândire; ansamblu de cunoștințe dintr-un anumit domeniu al cunoașterii. ◊ Om de știință = savant, învățat. [Pr.: ști-in-] – Ști + suf. -ință (cu unele sensuri după fr. science). Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink”,

ca știință sau sau filozofie.

Ca de alt fel face oricare orice dualitate, asociere sau interdisciplinaritate care nu poate stabili un neutru dinte contrarii sau în cazul nostru un neutru dintre știința ca percepție și metaforă sau filozofie, nu pentru că nu există ci doar pentru că orice neutru este doar un nelimitat mic al lor și al oricărei dialectici sau contrariii în general, zero sau nimic în convenționalul nostru, etc.

Cu sau fără limite, excepții, nedeterminat, entități bine definite, constante sau invariabile, absurd sau „imposibil”, contrariii care se și nu se anulează reciproc, etc. Unde și când științele ca percepție, matematică, fizică, chimie, astrofizică, astronomie, etc., au cunoscutul, cuprinsul și definitul lor specific ca percepție, măsură sau măsurabil. Spre deosebire de științele ca metaforă religie, parapsihologie, zodiac, medium, telepatie, spiritism, astrologie sau vrăjitorie, etc., care au cunoscutul, cuprinsul și definitul lor specific ca metaforă sau extrapolare a percepțiilor, măsurii și măsurabilului. Chiar dacă dincolo de convențiile ele clasice orice știință în general, percepută sau metaforă, sunt laic/teiste ca simultaneitate/dialectică și neconvențională de secvențe și părți, după caz. Știința ca percepție are ca prioritatea măsura și măsurabilul, știința ca metaforă doar extrapolarea percepției cu aproximativul sau probabilul ei. La fel cum democrația este o libertate/constrângere iar dictatura o constrângere libertate ca dialectică și prioritate. Unde și când orice democrație are dictatura ei și invers ca simultaneitate/dialectică și neconvențională. Prioritatea apare doar o dată cu apariția reperelor situațiilor și sistemelor de referință inclusiv umanoide ca uman/antiuman al nostru.

Aceasta nu este și nu se vrea să fie o respingere a științei, în sens clasic, cum s-ar putea interpreta, de unii sau de alții, este doar reechilibrare - una care revendică natura atât ca subiect de studiu sau cunoaștere, cât și ca sursă de înțelepciune sau știut al naturii ca extrapolare dincolo de cunoscutul științelor naturii respective. Este o revenire acolo de unde ne-am rătăcit și am separat religia de matematică sau metafora de percepția ei, binele de rău sau paradoxul de absurdul lui, etc. căutând perfecțiunea sau „imperfecțiunea” după caz și nu armonia și normalitatea lor ca perfecțiune/„imperfecțiune”. Alt fel spus căutând eliminarea discriminării, a sărăciei și prostiei, a minciunii, crimei sau hoției, etc., prin separarea contrariilor naturii ca elemente opuse sau contrare. Limitând simultaneitatea/dialectică și neconvențională de secvențe și părți la asocieri, dualități sau interdisciplinarități, etc. În condițiile în acre totul este natură inclusiv Unicitatea sau Dumnezeu cu unicitățile și dumnezei Lor

Procedând astfel, deschidem limitele transformării spațiu/timp, pentru o înțelegere mai bogată a semnificațiilor naturii și extranaturii (realitate) ei. Una în care oamenii, umanitatea și antiumanitatea lor ca umanoid (om/antiom sau doar om/animal, după caz) al naturii, sau virtual lor de iluzii și umbre ca limbaj, sunt o simultaneitate/dialectică și neconvențională. Dincolo de orice limită convențiilor noastre uman/antiumane sau conștient/subconștiente, cu și fără contrarii care „se anulează reciproc”.

Separarea lor și a noastră de natura care suntem și în care existăm, este doar o limitare sau doar o neputință ca o consecință a limitelor părții față de întreg sau a secvenței față de tot, etc. La fel ca limitarea doar la sistem, a oricărei științe, percepție sau metaforă, chiar dacă este clar ca bună ziua, că nu există și poate exista sistem în lipsa haosului sau lumină fără întuneric și invers, care se cuprinde, cunosc sau definesc reciproc. Nu pentru că nu există haos sau întuneric ci doar pentru că nu putem cunoaște, cuprinde sau defini nelimitatul mic sau mare al dialecticii lor ca haos/sistem sau lumină/întuneric, după caz. În cazul haosul doar al parametrilor nelimitați al oricărui sistem.

De reținut că noi suntem „imperfecțiunea” perfecțiunii naturii care suntem și în care existăm, nu pentru că suntem „imperfecțiune” ci doar pentru că nu putem cuprinde cunoaște sau defini perfecțiunea ei și a noastră nelimitată. În limitele noastre sau ale oricărui conținut, corp, etc., ca virtual de iluzii și umbre, chiar dacă fiecare dintre noi, orice conținut sau corp, etc., are perfecțiunea lui „imperfectă” nelimitată. (limitat/antilimitată)

Ca armonie și normalitate a naturii care suntem și în care existăm sau similar credinței populare că nu putem cuprinde sau cunoaște „căile Domnului”, chiar dacă și Domnul cu domnii Lui trebuie înțeles ca Natură în toate variantelor ei și ale Lui, simultan/dialectice și neconvenționale de secvențe și părți.

În concluzie,

ca esență, să ținem cont că,

„în natură nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul devine și se transformă perfect/„imperfect”, în veșnicia ei eternitate”.

Ca generalizare a principiului definit de A. Lavoisier limitat la substanțele chimice, dar ținând cont că natura are contraii cu și fără să „se anuleze reciproc” ca perfecțiune/„imperfectă”.

2.

Despre viziunea noastră asupra naturii perfect/„imperfecte”

Perfectă ca paradox logic și „imperfectă” ca absurd sau „imposibil” al virtualului de iluzii și umbre, comparat, comparativ sau raportat cu repere, situații și sisteme de referință. Alt fel spus (neconvenționalul lui altfel ca nealtfel sau altfel/extraaltfel) unde (loc sau vreme, după caz) și când (spațiu sau timp, după caz) știutul naturii nu este nici știință laic/teistă dar nici uman laic/teist, în sens clasic sau neconvențional. Știutul sunt empiricul experiențelor naturii logice ca paradox ale oricărui conținut sau corp, etc. Inclusiv ca umanoid, deoarece omul nu este și nu poate fi doar ideea de om în sens clasic ci și natura lui ca substanță, plantă sau animal, etc. Experiențele unui om în vârstă nu sunt știință ca măsură sau măsurabil precis, matematică sau fizică, etc. Sunt doar metafore sau extrapolări ale empiricului experiențelor lui ca metafore ale simțurilor la fel cu m sunt științele percepute religie, astrologie sau zodiac, etc. Ele sunt doar consecințele experiențelor vieții lui ca natură refăcută, în fiecare clipă/moment a existenței, prin amintirile, memoriile sau amprentele lăsate naturii noastre umanoide care suntem sau în care existăm. Experiențe și metafore ale lor pe care știința încearcă prin percepțiile (matematice, fizice, astronomice sau astrofizice, etc.) și metaforele ei (religie, parapsihologie, alchimie sau zodiac, etc.) să cuprindă, cunoască sau definească natura și virtualul ei de iluzii și umbre. În limitele minții, judecăților și rațiunilor noastre limitate. Chiar dacă știm și cunoaștem că natura prezentă sau refăcută este nelimitată și convențional și dincolo de convențiile și convenționalul oricărui conținut sau corp, entitate/univers sau obiect/fenomen, etc.

Știința percepută pleacă de la egalul și inegalul ei utopic și ilogic având ca prioritate contrarii care „se anulează reciproc”, spre deosebire de metaforele ei care au ca prioritate contrariile care nu „se anulează reciproc” ale naturii care suntem și în care existăm. Asta nu însemnă ca religia este sau poate fi separată de matematică, astrofizica de astrologie sau alchimia de chimie, etc. deoarece tot și toate sunt doar o simultaneitate/dialectică și neconvențională de secvențe și părți, după caz. În nici un caz doar dualitate, asociere sau interdisciplinaritate, etc., care sunt doar cazuri particulare ale ei.

Matematica sau fizica ne spun că unu minus unu este zero, ceea ce induce ideea că „se anulează reciproc”., justiția că o compensație în bani sau natură poate fi egală cu un handicap în cazul unui accident, etc. În esență că „se anulează reciproc”, sau nu au drept consecință devenirea și transformarea naturii conținuturilor sau corpurilor în discuție. Spre deosebire de metaforele lor ca religie, zodiac, parapsihologie, etc. Științele percepute fiind evident ilogice, absurde sau „imposibile”, după caz, care nu respectă nici măcar principiul lui A. Lavoisier, limitat la substanța chimică. Umanul având în acest caz ca prioritate contrariile care „se anulează reciproc”, ca percepție a științei. Antiumanul contrariile care nu „se anulează reciproc” ca metaforă a științei. Fiecare cu prioritatea ei specifică dar ambele ca virtual de iluzii și umbre al naturii știutului ca empiric sau experiențe ale naturii perfect/„imperfecte”, după caz. Știutul ca natură cu virtualul ei de iluzii și umbre, câmpuri sau idei specifice, cu contrarii care nu „se anulează reciproc”. Logic și perfect. Știința prin cuprinsul, cunoașterea și definitul ei uman/antiuman de contrarii care „se anulează reciproc” ca prioritate, ilogică și imperfectă ca absurd sau „imposibil”. Știința fiind doar „imperfecțiune” ilogică a perfecțiunii paradoxului logic al naturii cu prioritatea contrariilor care „se anulează reciproc”. Chiar dacă paradoxul și absurdul, merg mai departe în orice variantă a lor ca natură simultaneitate/dialectică și neconvențională de secvențe și părți, după caz, cu și fără contrarii care se și nu „se anulează reciproc”. Unde și când simultaneitatea lor dialectică de secvențe și părți neconvenționale, sunt sau reprezintă perfectul/„imperfect” al devenirii și transformării veșnic/eterne. Care respectă principal lui A. Lavoisier, în toate variantele lui generale și particulare. Similar relației relativității absolute simple sau generalizate convențional dar și neconvenționalul ei simultan/dialectic.

Noi vedem natura nu doar ca pe o colecție de obiecte asociate, duale sau interdisciplinare, etc., care trebuie studiate, ci ca pe un întreg viu, dinamic, care reflectă adevăruri mai profunde despre existență. Alt fel spus unul și același lucru comparat, comparativ și raportat la nelimitate repere, situații și sisteme de referință. Spre deosebire de știința, în filosofia noastră, care este un instrument puternic, dar limitat la înțelegerea ca semnificație a aspectelor măsurabile ale lumii – chiar dacă nu este singura cale către cunoaștere, cuprindere sau definire a naturii. Natura vorbește prin ADN-uri, tipare, cicluri și relații, dezvăluind sens nu numai prin date, măsură sau măsurabil, absolut/relative comparat, comparativ sau raportat cu repere, situații sau sisteme de referință. Limitate la capacitățile noastre sau ale altor conținuturi și corpuri, etc., după caz. Dincolo de repere, situații și sisteme de referință este nelimitatul lor ca realitate sau extranatură, extralimitat al oricărui reper, situație sau sistem de referință, etc. Sau empiric pe care îl trăim ca experiențe ale existenței noastre sau ale altor conținuturi și corpuri, intuiții, instincte ca metafore sau extrapolare a măsurii și măsurabilului percepțiilor noastre sau ale altor conținuturi ca entități/univers. Abordarea noastră onorează atât ilogica științei absurde, cât și misterul naturii paradox, paradoxul cu logica lui, absurdul cu ilogicul lui, căutând armonia dintre cunoscutul ilogic și știutul lui logic ca necunoscut sau cunoscut/extracunoscut al naturii. Ambele variante ca perfect/„imperfect” al devenirii și transformării veșnice și eterne. *

Abordarea noastră

De ce această nouă abordare?

Lumea se schimbă - rapid. Știința tradițională izolează adesea fenomenele pentru a le explica, în timp ce filozofiile convenționale, ca și științele, percepute sau metafore, pot trece cu vederea perspectivele tangibile ale descoperirilor empirice. Noua noastră abordare apare din nevoia de a reconecta modalitățile fragmentate de cunoaștere spre ansamblul ei simultan/dialectic și neconvențional, ca secvențe și părți ale naturii, care suntem și în care existăm. Este un răspuns la conștientizarea tot mai mare a faptului că nici știința singură, nici gândirea abstractă nu pot înțelege pe deplin complexitatea vieții ca absurd ilogic și „imperfect” al naturii pe un paradox logic al ei ca armonie și normalitate. La fel ca orice limitat care nu poate cunoaște, cuprinde sau defini nici nelimitatului naturii proprii nici al naturii în care există. Chiar dacă dincolo de limitele lui este nelimitat. Ne-am rătăcit de natură, căutând limitele extreme ale științei ca perfecțiune sau „imperfecțiune” și și nu armonia lor ca natură logic/ilogică a paradoxului/absurd perfect/„imperfect” ca simultaneitate a lor dialectică de secvențe și părți. Simultaneitate/dialectică sau unitate, dimeniune unică sau simultaneitate, etc. și dialectica lor ca adevăr, revelație, veridicitate, etc. Din păcate extremele și extremismul, fie ele și doar ale științei ca percepție sau metaforă, duc inevitabil la convulsii, revolte sau chiar războaie, etc., în căutarea armoniei și normalității contrariilor care se și nu „se anulează reciproc” ca natură sau paradox/absurd, logic/ilogice.

Credem că este timpul pentru o filozofie care integrează precizia ca absolut cu aproximativul relativului său, natura cu perspectivele ei, faptele și perfectul/„imperfect” al lor, sensul în care intelectul integrează prezența cu trecutul și viitorul lor, etc. O filozofie pe care să o simtă, trăiască sau înțeleagă ca semnificație orice umanoid ca om/antiom și uman/antiuman al umanității care suntem și în care existăm. O filozofie a filozofiilor sau rege/regină a tuturor iluziilor și umbrelor noastre ca virtual al naturii care suntem și în care existăm. Inclusiv orice știință ca percepție și metaforă care încearcă prin convențiile lor limitate să „reflecte realitatea”, conform definițiilor clasice sau natura și extranatura ei (realitate), în sens neconvențional de nenatură. Nenatură sau natură/extranatură, cu și fără limite, excepții, nedeterminat, entități bine definite, constante sau invariabile, absurd sau „imposibil”, etc. Cu și fără contrarii care „se anulează reciproc”. Cu contrarii care „se anulează reciproc” în limitele reperelor, situațiilor și sistemelor de referință cu opusul și contrarul lor specific ca sistem. Cu contrarii care nu „se anulează reciproc” dincolo de repere, situații și sisteme de referință ca sistem, comparat, comparativ sau raportat cu ele. Unde și când științele ca percepție sunt măsură și măsurabil care dau prioritate contrariilor care „se anulează reciproc”, matematică, fizică, chimie, astrofizică, metafizică, etc. Spre deosebire de metaforele științei religie, parapsihologie, zodiac, medium, telepatie, spiritism, astrologie sau vrăjitorie, etc., care dau prioritate contrariilor care nu „se anulează reciproc”. Chiar dacă în ambele variante sunt știință, unele ca percepție altele ca metaforă fiecare cu specificul ei uman/științific. fiecare dintre ele caută să cuprindă, cunoască sau să definească prin convențiile lor specifici natura și realitatea ei (extranatură). Alt fel spus este ca democrația și dictatura care sunt unul și același lucru având ca dialectică libertatea/constrângere. Una dând prioritate libertății ca democrație alta constrângerii ca dictatură, comparat, comparativ sau raportat cu repere situații și sisteme de referință convenționale și punerea lor de condiții de existență. Chiar dacă nu există democrație fără dictatură și invers, libertate fără constrângere și invers ca natură, armonie sau normalitate perfect/extraperfectă (ca situație în general) perfect/antiperfectă (situație sistem) sau perfect/„imperfectă” (situație uman/antiumană), după caz. La fel cum, de alt fel, spațiul este o constantă/variabilă iar timpul o variabilă/constantă datorită simultaneității lor dialectice ca secvențe și părți.

Prin prioritizarea constantului pentru spațiu și a variabilului pentru timp, comparat, comparativ sau raportat cu repere situații și sisteme de referință. Chiar dacă în esență sunt doar un variabil/constant, dincolo de prioritatea lor convențională. Spațiul prin variabilul timpului său devine constant/variabil, timpul prin constantul spațiului său ca dialectică devine variabil/constant,. Alt fel spus unul și același lucru sau lucrare a naturii, comparat, comparativ sau raportat cu repere, situații și sisteme de referință diferite. Știind și cunoscând că nu poate exista convenție, conținut sau corp, etc., fără opusul sau contrarul lui în limitele reperelor, situațiilor și sistemelor de referință cu atât mai mult ca sistem sau sistem uman/antiuman.

Aceasta nu este o respingere a științei, în sens clasic, ci doar o reechilibrare - una care revendică natura atât ca subiect de studiu sau cunoaștere, cât și ca sursă de înțelepciune sau știut ca extrapolare a științelor naturii, percepute ca măsură sau măsurabil cu metaforele ei ca extrapolare a măsurii și măsurabilului lor. Procedând astfel, deschidem sau eliberăm spațiul/timp pentru o înțelegere mai bogată a semnificațiilor naturii și extranaturii ei ca realitate. Una în care oamenii, umanitatea și știința, cu virtual lor de iluzii și umbre, nu sunt separați de natura care sunt și în care există. În care coexistă opusul și contrarul ei simultan/dialectic de contrarii care se și nu „se anulează reciproc”. Ca expresie a naturii perfect/„imperfecte” a simultaneității/dialectice de secvențe și părți neconvenționale ale naturii și paradoxului/absurd al ei, logic și ilogic.

În condițiile în care tot și toate sunt o armonie și normalitate ca paradox/absurd, perfecțiune/„imperfectă”, cu contrarii care se și nu „se anulează reciproc”, inclusiv Unicitatea cu unicitățile ei, Dumnezeu și dumnezeii Lui, noi, orice conținut sau corp, etc., ca parte a lor. Alt fel spus orice formulă umană sau științifică ca percepție/metaforă este o constantă prin egalul și identicul ei, chiar dacă nimic, nicăieri, nici unde (niciunde ca neconvențional) și nici când „nicicând ca neconvențional), ca natură paradox nu există constante. De la viteza luminii la „pi” sau constantă lui Kepler, etc., cu atât mai mult în sensul clasic al contrariilor care „se anulează reciproc”. În nici o variantă a lor de la cuante și stringuri, atomi și molecule, conținuturi sau corpuri, unicități astrofizice sau neconvneționale, Unicitate și unicitățile ei, Dumnezeu și dumnezeii Lui, etc.

În condițiile în care noi și orice conținut sau corp, etc., suntem alcătuiți din părți sau secvențe ale lor și facem la rândul nostru parte din alte și alte conținuturi, corpuri, unicități ale Unicității, etc.. Ca natură și și realitate (extranatură) simultan/dialectică și neconvențională la fel cum este și tot ce există inclusiv Unicitatea sau Dumnezeu. O nenatură sau natură/extranatură perfect/extraperfectă, perfect/antiperfectă și perfect/„imperfectă”, după caz, ca devenire și transformare, veșnice și eterne. *lizare. Care vă place?