Avem voie să ne întrebăm cu toţii ce este dincolo de zero, infinit sau Dumnezeu, dacă unora le este frică să se opreacă la infinitul lor sau la Dumnezeu, asta nu înseamnă că vom şti vreodată ce este dincolo.

A te bucura de necazul altuia este a-ţi recunoaşte propria neputinţă

Nu trebuie să ne bucurăm de necazul altuia, chiar dacă acesta este Gigi Becali, ca să nu spun că asta este doar o frecţie la picior de lemn. La nivelul omului simplu justiţia este pur şi simplu nesimţită pur şi simplu desconsideră cetăţeanul sub masca imunităţii ei. Face orice, minte, ia şpagă, face trafic de influienţă, dă decizii total eronate, etc. ca să nu spun că nu-şi corectează greşelile niciodată şi reformarea conştiiţei salariaţiilor lor va dura o veşnicie ei fiind în afara legii prin imunitatea pe care noi şi parlamentul le-am dat-o.Instituţiile se apără între ele şi îşi apără salariaţii mai rău ca pe vremea lui Ceauşescu, asta nu este reformă. Justiţia este ca un lucrător al uneri ambasade care este imoral dar are imunitate şi face ceea ce vor muşchii lui. Aberaţia este moralitatea, cei şapte ani de casă, bunul simţ pe care nu-l au, condiţie mai mult decît obligatorie unui sistem cu imunitate.

O iluzie care trebuie luată ca realitate

Din păcate nimeni nu vrea să înţeleagă că esenţa crizei noastre naţionale este criza morală. Nu este esenţial să căutăm cauzele ele fiind şi din perioada comunismului dar şi a democraţiei prost înţelese trebuie să rezolvăm cauza şi nu efectele acesteia. din păcate pentru că filozofia noastră nu este la un anumit nivel calitativ credem în tot felul de variante ale crizei, politice, economice, sociale, etc. În realitate ca de altfel şi în UE criza morală este esenţa celorlalte variante ale ei. ca şi în cazul unui individ lipsa moralităţii duce la ceea ce vedem în fiecare zi la televizor la tot felul de docţi sau oameni simpli. Este o criză a bunului simţ mai ales în ţările comuniste dar şi în cele capitaliste şi asta generază dezastrul viitor. Cei 7 ani de acasă dacă i-am pierdut ne trebuie cel puţin o generaţie ca să îi recuperăm, dacă nu mai multe.

sensuri

Nu cerceta aceste legi
că eşti nebun de le-nţelegi.
Din codru rupi o rămurea
ce-i pasă codrului de ea
ce-i pasă unei lumi întregi
                                 de moartea mea.
G: Coşbuc - Moartea lui Fulger

Mi-ar face plăcere să vă ştiu părerea, ştiu sigur că există, dacă nu cumva sînteţi doar o imagine virtuală..

Început de neconvenţional

          Un ocean nesfîrşit de lumină şi întuneric, fără orizont şi fără limite, nu adiere de vînt nu sentimente şi nici un fel de existenţe, aş putea spune inexistenţă dar greşesc eu sînt o existenţă, sînt o secvenţă nelimitat de mică în această imensitate nelimitat de mare, aş putea spune la fel de bine că nu exist, sînt nimicul acela la care nici nu gîndiţi că există, eu ca şi tine ca şi ceilalţi sînt secvenţa neconvenţională nelimitat de mică şi plutesc ca şi voi în imensitatea Universului în Sine, nelimitat de mare. Nu am nici o limită, aş putea spune că sînt perfecţiunea şi ca formă şi ca existenţă ba chiar şi ca spirit, din păcate nu ştiu că exist, voi ştiţi că existam dar sînteţi limitaţi de existenţa voastră. Sînt ca şi voi o clipă dilatată sau o secvenţă neconvenţională sau chiar o convenţie a Universului în Sine doar că eu nu exist şi nu sînt inexistenţă pentru că la fel cum se adună atomii şi molecule ca să facă planete şi universuri la fel şi noi, eu şi nelimitatele mele surori în nelimitate spaţii şi timpuri creem unitatea existenţei atomilor şi planetelor şi a voastră,  noi sîntem baza secvenţei elementare convenţionale. Eu nu evoluiez eu sînt doar creatorul convenţiei secvenţionale din voi. Eu şi Universul în Sine nu ştim ce este aceia evoluţie în nelimitatul lui şi al meu el a rămas şi va rămîne la fel ca şi mine şi nelimitatul meu, necunoscutul care creează convenţiile, firele de nisip sau munţii, cuvintele sau existenţa de orice natură, viaţa şi moartea, chiar şi inexistenţa. Voi pietrele,  atomii sau moleculele sau voi oamnii speraţi în evoluţie şi credeţi în existenţa lui Dumnezeu, vă puneţi speranţele toate în convenţiile voastre sau ale altor entităţi/univers, nu înţelegeţi că noi nu cunaştem decît acumulare şi divizare că acestea sînt sînt singurele nostre forme ale evoluţiei Universului în Sine şi ale  mele şi ale voastre şi  ale tuturor, indiferent dacă voi sau alţii vă denumiţi plantă, animal, planetă, univers sau cine ştie ce alte forme de organizare, este vorba doar de limitele spaţiului/timp în care existăm. După convenţiile voastre neconvenţionale, începutul înseamnă 0, nu acel 0 pe care îl ştim cu toţii ci acel 0 pe care nu-l ştie nimeni şi care dispare dincolo de puterea noastră de intuiţie sau raţiune, dincolo de infinitul vostru limitat,  acolo undeva sub o formă pe care nu o puteţi defini decît ca paradox. Fiecare încearcă să-şi imagineze ce este acolo şi fiecare se loveşte de zidul nelimitatului care în răbdarea lui tot adună acest zero nelimitat de mic (adică noi) aceste secvenţe zero şi vă crează pe voi şi pe alţii ca apoi să vă readucă din nou şi din nou şi din nou acolo în nelimitat de nelimitate ori şi din păcate într-o repetiţie care nu există pentru voi şi în care voi deveniţi aceaşi de fiecare dată, alţii. Aceasta este lumea noastră, lumea neconvenţională, lumea paradoxului pentru voi şi a normalităţii pentru paradox.  Aceasta este piatra pe care călcaţi, aceasta este planeta pe care trăiţi acestia sîntem voi şi realitatea în care trăiţi. Că voi sau alţii nu o puteţi vedea aşa, sau că nu doriţi să vedem abstractul acestei lumi existent/inexistente pentru voi este doar o neputinţă sau poate o necesitate a voastră sau poate doar o perfecţiune din Universul în Sine. Din păcate pentru noi şi din fericire pentru Universul în Sine nimic nu este repetabil, asta face ca noi să existăm în nelimitat, dar nu noi ci alţii, în timp ce Universul în Sine este şi rămîne nelimitat acelaşi şi diferit simultan, împotriva oricărei logici umane sau de altă natură existenţială şi există nelimitat tocmai pentru că tot spaţiul/timpul lui nu este el ci altul.

Singurătate

    E foarte greu să vorbeşti singur, nu-ţi dai seama dacă te şi ascultă cineva. Voi sînteţi doar o tăcere mai mult a inexistenţei decît a existenţei din jurul meu. Cu atît mai grav cu cît ştiu că existaţi. Este ca şi cînd ştiu că trăiesc dar simt că nu mai exist deja.Şi voi păţiţi la fel sînt convins nu înţeleg atunci tăcerea voastră. De ce vă temeţi, moartea pentru noi, este oricum o realitate indiscutabilă. La fel se întîmplă şi în viaţa de zi cu zi nimeni nu are încredere în politicieni, justiţie, instituţiile statului, etc. dar nici nu se exprimă într-o formă sau alta şi n-am să înţeleg niciodată de ce. Asta numesc eu laşitate.

Dicţionar = entitate/univers

ENTITATE/UNIVERS

Este o formulare neconvenţională inexistentă în dicţionar şi echivalentă a categoriei filozofice “formă de organizare”. Eu nu definesc categoria clasică în forma expresiei “formă de existenţă” dintr-un singur motiv, “forma de organizare” defineşte nu doar formele existeţiale ci şi pe cele aparent inexistenţiale ba chiar şi inexistenţa în sine căreia nu  i se mai poate spune nici existenţă nici inexistenţă pentru că inexistenţa este acolo unde lipseşte însăşi ideea de inexistenţă. Această categorie filozofică de entitate/univers nefiind definită în dicţionar nici măcar de formula “forma de organizare” sau “formă de existenţă” are o singură definiţie, cea neconvenţională respectiv entitatea/univers este

orice formă de organizare, orice convenţie, tot ceea ce numim noi sau orice entitate/univers, existenţă.

Entitatea/univers nu poate defini inexistenţa. Este absurd să credem că nu este destul de clar că orice entitate este un univers şi invers şi că simultaneitatea dintre ele este paradoxul evident al oricărei existenţe sau formă de organizare plecînd cu cea mai mică particulă respectiv particula lui Dumnezeu şi finalizînd cu Big-Bangul sau altă formă intuită ca existentă. Orice entitate/univers este o convenţie şi în acest context îi sînt necesare două lucruri, condiţiile de existenţă în fiecare punct al transformării şi existenţei sale dar şi elementele caracteristice de definire a ei, respective, domeniul de definiţe, elementele de echilibru şi de comparaţie ca şi limitele ei ca entitateunivers.  Şi omul este o convenţie şi nu poate exista fără cele două grupe de parametrii pe care eu le-am denumit condiţii de existenţă şi de definire a unei entităţi/univers. Ca să definim o entitate/univers ne sînt necesare domeniul de definiţie, elementele de comparaţie şi de echilibru, ca şi limitele sale în timp ce pentru a exista îi sînt necesare condiţiile specific de existenţă sau parametrii existenţiali şi la om este la fel şi deci este şi el doar o convenţie a Universului în Sine care este fără limite, fără domeniu de definiţie, elemente de echilibru sau de comparaţie în acelaşi timp în care el are toate acestea da nelimitate.

Tăcerea

"Tăcerea este limbajul perfecţiunii dacă ştii să o transformi în limbaj".

Din păcate nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc cu statuile sau cu cei morţi care doar mă privcesc şi nu spun nimic,ca şi voi. Monologul nu poate fi niciodată dialog. Nu era nimeni apreciat ,copii fiind, cînd lua poziţia "prostului" adică privea în gol şi nu spunea nimic. Nu există fiinţă umană să nu aibă nimic de spus sau poate că există?.

Întrebaţi şi vă răspund

Orice întrebare are un răspuns, eu vă pot da răspunsuri neconvenţionale dincolo de limitele noastre umane unde paradoxul este o normalitate iar omul o simplă transformare a simultaneităţii materieenergie. În limita timpului şi spaţiului nostru convenţional ne punem toţi întrebări despre nelimitat, dar dăm răspunsuri limitate, convenţionale, relative, căutăm adevărul sau logica pură eternă cu o minte limitată imperfectă şi unii chiar cred că au găsit perfecţiunea cu mintea lor. Din păcate puţini au curajul să pună întrebările care le tulbură existenţa  şi nu neapărat din laşitate sau neştiinţă sau sensibilitate, mai repede de frica aflării răspunsului ei real. Să nu vă fie teamă, tuturor ne este frică de realitate şi din acest motiv fiecare trăieşte visul lui ca pe o realitate. Nu reuşesc toţi. Accept provocarea pe orice domeniu, de la ştiinţă la literatură sau paranormal.

Maximă cu personalitate

Transformarea este variabilul unei constante iar viaţa doar un segment limitat al transformării.

Sinceritate

Uneori trebuie să spun cuiva ceea ce gîndesc, spiritul şi inconştientul meu are nevoie de această terapie ca şi voi de altfel. În acest sens trebuie să recunosc că poporul român are două mari calităţi pe care le duce la extremă:
- bunătatea pe care o duce la extrema ei prostia şi
- inteligenţa şi gîndirea cu extremele lor laşitatea şi inconştienţa.

Oamenii trăiesc în permanenţă

un vis

care uneori se apropie de realitate.

 

Noi şi existenţa noastră ca spectacol

Existenţa

M-am trezit într- o dimineaţă şi nu mi-am dat seama dacă exist am crezut că sînt doar o energie ca flacăra unei lumînări care pîlpîie mereu gata să se stingă sau că răsăritul soarelui cînd încă nu-ţi dai seama dacă apune sau răsare. Cert este că am început să dau din coate ca să îmi fac loc, nu era nimeni şi nimic în jurul meu dar simţeam că nu mai am loc, că trebuie să am locul meu printre celelalte elemente, secvenţe neconvenţionale din jurul meu pe care nici măcar nu le vedeam, eram materie şi nici nu mă gîndeam să stau cu cineva pe acelaşi loc şi în acelaşi timp. În acelaşi timp mă contopeam vrînd/nevrînd cu o altă infinitate, poate chiar nelimitate secvenţe neconvenţionale cu care la un moment dat am constatat că formam ceva, nu ştiu ce, o formă de organizare, o entitate/univers, poate o particulă de praf, poate un atom sau o moleculă de apă, nu mi-am dat seama decît după multe mii de ani, cu siguranţă un alt nelimiat, cînd am devenit eu şi fraţii şi surorile mele un om, abia atunci am înţeles că eu sînt materie, eu care eram şi om şi secvenţă materială neconvenţională în acelaşi timp, am înţeles de ce aveam nevoie de spaţiu şi nu numai aveam nevoie şi de timp ca şi de o transformare în permanenţă. Probabil că din ziua în care m-am născut aveam această nevoie dar nu eram conştient de necesitatea ei. Acum începea să fie clar de ce îmi era necesară transformarea ca şi spaţiul sau timpul în schimb am uitat de unde veneam şi cine am fost atunci cînd m-am născut în această lume limitată din nelimitatul în care m-am năcut. Acum ştiam de ce îmi este necesar spaţiul şi timpul, devenisem aşa de mari şi de mulţi încît nu ne mai încăpeam pe acelaşi loc era clar că nu puteam să mai împart acelaşi loc în acelaşi timp cu nimeni aşa cum a fost înainte de a mă naşte eu, înainte de a fi convenţie cînd eram neconvenţional. N-am înţeles de ce cînd tot eu eram şi înainete acum cînd sîntem mai mulţi nu mai putem acest lucru sau poate doar pentru că am devenit convenţie numai putem acest lucru. Ciudat, înainte făceam acset lucru cu uşurinţă dar nu ne puteam da seama de acest lucru acum nu mai putem dar ne dăm seama de acest lucru, mare ciudăţenie. Atunci nu ştiam că există spaţiul şi timpul şi sînt sigur că nici nu existau, acum pentru că există toţi ne luptăm pentru această existenţă, fiecare se luptă pentru propriul lui spaţiu/timp simultan. În două situaţii spaţiul şi timpul chiar şi transformarea nu există, cînd sînt nelimitate şi cînd nu există. Este absurd pentru voi dar tot ce este absurd pentru voi pentru mine este o normalitate, este absurd pentru voi să vorbiţi sau să gîndiţi despre un timp nelimitat de mare sau de unul nelimitat de mic ca şi de spaţiu sau trasnformare nelimitat de mari sau nelimitat de mici cînd voi nu ştiţi şi nu veţi şti niciodată ce este nelimitatul. A trebuit să trăiesc un infinit limitat de aprope şaizeci de ani cu acest om  ca să mă lămuresc că exist şi că existenţa înseamnă să nu împarţi nicioadtă cu nimeni acelaşi spaţiu/timp simultan, deja am devenit egoist în acest fel şi nu eram la fel, cum niciodată golul nu poate fi plinul şi nici invers. Am putea spune convenţional că plinul este existenţa iar golul inexistenţa ei dar nu este o realitate pentru că şi eu şi tu şi oricine este gol/plin simultan. Eu ce sînt gol sau plinul care  dă golul la o parte? Ce paradox eu care nu mi-am pus niciodată această problemă şi oamenii care sînt eu insuşi cu surorile şi fraţii mei sînt acum în situaţia în care déjà ne facem din acestă idée o problemă.  O problemă pe care n-a rezolvat-o nimeni niciodată de la Aristotel la Husserl sau Mircea Eliade sau Albert Camus sau Păroiu Tudor sau mulţi alţii, eu de ce ar trebui să mă frămînt chiar dacă toată lumea se agită în jurul acestei problem, s-au frămîntat şi se vor frămînta pentru totdeauna însă este la fel de adevărat că nimeni şi nimic nu va rezolva ceva în acest sens, este un paradox. Eu sînt existenţa însăşi, a ta şi a lui şi a fiecăruia, chiar dacă eu sînt o existenţă nelimitată iar voi doar un infinit limitat al existenţei mele.

        Cineva mi-a spus la un moment dat „Căutaţi să introduce-ţi şi acţiune, ca sa nu plictisească, mai ales că astăzi lumea nu citeşte (s-a... modernizat!).

Băgaţi personaje pregnante, care să iese în evidenţă de la prima întîlnire cu cititorul”, eu tocmai asta nu doresc să fac, nu doresc ca oamenii să vadă paiul din ochii altuia şi să nu vadă bîrna din ochii lor. Să nu vadă acţiunea ca transformare şi invers şi mai ales să vadă că eu însumi sînt o transformare şi o acţiune permanentă ca şi ei înşuşi. Eu sînt acţiunea ca şi tine ca oricare entitateunivers care există dar aşa cum am mai spus spun şi acum nu este importantă Realitatea în Sine ci doar ceea  ce putem reflecta noi din această Realitate în Sine. Nu este important Dumnezeu sau Universul în Sine ci doar ceea ce este în noi şi în limitele noastre din Dumnezeu sau din Universul în Sine. Oamenii fug de rezolvarea paradoxului existenţei ca de altfel imposibil de rezolvat, ca orice paradox. Fuga acesta înseamnă acţiune în forme de fiecare descoperite. Fuga acesta înseamnă de alfel o formă de uitare, o formă de inconştienţă a acestei căutări imposibile. Acţiunea unora înseamnă scris, a altora citit, a altora alergat sau spectacol fiecare fuge în felul lui de labirintul lui Eliade şi al meu sau al fiecăruia, fiecare fugim de labirint în adîncul labirintului fără ieşire. Oamenii şi-au pierdut credinţa şi din acestă cauză apelează la inconştienţă acţiunii ca credinţă împotriva conştienţei credinţei. Spectacolul este dorinţa oamenilor de a nu fi conştienţi de existenţa lor pentru că nu mai au credinţa conştienţei lor de a exista. Străbunii noştrii nu-şi doreau spectacolul ei aveau credinţa de partea lor şi nu neapărat credinţa în Dumnezeu dar aveau credinţa că fac parte din acelaşi univers cu natura în care existau în fiecare zi, oamenii au uitat acest lucru o dată cu spectacolul pe care îl caută în orice chiar dacă acesta face parte din fiecare din noi şi chiar dacă acesta este transfornmarea fiecăruia de zi cu zi sau a universului în care trăim. Din ce în ce mai mult oamnii caută acţiunea inconştienţie lor ca pe un tratament, ca pe o armă împotriva propriei existenţe, pe zi ice trece îşi pierd credinţa, ce paradox, din moment ce tot ei spun că “a trăi este echivalent cu a gîndi”, ei fug de gîndirea propriei existenţe, să înţeleg că pentru ei existenţa lor a devenit atît de puţin, adică doar o acţiune a lor sau a celorlalţi fără a şti că trăieşti? Asta să fie existenţa umană, asta să ne definească pe noi oamenii? cît de puţin.