Etică

O dimineaţă superbă de vară, cocoşii cîntă în neştire prin curţile oamenilor acolo unde încă mai există curţi sau chiar mai există cocoşi şi alte orătănii. Multe au dispărut demult, o dată cu expansiunea civilizaţiei, de prin curţile oamenilor înlocuite fiind de crescătorii moderne şi abatoare. În curtea noastră socrii mei mă roagă să „iau gîtul” unei astfel de vietăţi, un cocoş frumos şi gras tocmai bun de ciorbă şi friptură la grătar, poate chiar un mujdei de usturoi. Sunt singurul din casă care poate face faţă acestei crime oribile ca necesitate sau poate şi plăcere. Este oribil să ucizi fiinţe nevinovate indiferent dacă sunt din aceiaşi specie sau din alta. Nici mie nu-mi place uneori dar raţiunea mea învinge instincte şi sentimente ba chiar şi raţiunile vinovăţiei, în plus este o zi superbă şi mă grăbesc, vreau să merg cu prietenii la un pescuit pe balta din apropiere. Nu cred că este cineva care crede că vînătoarea sau pescuitul vor fi înlocuite sau dispărute în viitor de crescătorii sau abatoare sau jocuri pe calculator indiferent de regimul statului în care exişti indiferent dacă dictatură sau democraţie. Cei care sunt vegetarieni trăiesc ideea că nu ucid, ce limitaţi sunt. Ce înseamnă să ucizi, noi murim, de moarte bună, accidente, erori, plăceri şi multe altele, asta înseamnă că Dumnezeu ne ucide? Putem crede că transformarea noastră este o crimă sau greşim undeva?  Dacă distrugi o floare este o crimă dacă mănînci un fruct sau o legumă este o crimă sau doar o necesitate? Şi noi şi orice formă de organizare se transformă şi plantele mor sau sunt ucise şi planatele sunt hrană dar şi noi în stomacurile pofticioase ale unora sau altora, este doar vorba doar de interpretare şi convenţii şi nu de Realitatea în Sine iar dacă lîngă ciorba de cocoş pe care o pregăteşte soacra mea mai adăugăm un ardei iute şi mămăliga de care vorbeam sau pîinea din ţest, prefer victoria raţiunii mele în faţa sentimentelor mele de milă sau teamă sau comparaţia morţii acestor fiinţe cu a mea sau a celorlalţi. La urma urmei doar o chestiune de etică şi nu de Realitate în Sine dacă ştim că umanitatea aşa a făcut dintotdeauna, ca să nu spun că nu ştiu încă despre a cui etică este vorba, a mea a cocoşului a realităţii în care trăim, de etica umană (convenţională şi limitată) sau de etica Universului în Sine nelimitat de mare şi perfectă care aşa ne-a definit. Univers în Sine unde moartea este o necesitate unde moara nelimitatului macină totul distruge şi reface în acelaşi timp şi pe noi şi orice formă de organizare şi orice entitate/univers pentru a hrăni sau susţine existenţa altor şi altor entităţi/univers sau forme de organizare în eternitate.

-          Ce faci nu mergi? Nu eşti gata sau ai uitat ?

-          Vezi de treabă cum să nu merg, aş putea spune că este una din marile mele plăceri sau poate şi necesitate în acelaşi timp şi nu doar existenţială ci şi spirituală. Nimic nu mi se pare mai relaxant sau mai plăcut uneori decît pescuitul sau poate doar apa limpede pe care o privesc.

-          Ia-ţi bicicleta şi haide nu ne mai ţine din treabă se face cald.

-          Mă gîndeam doar la etică şi la conştiinţă asta înainte să intru în pielea pescarului care se laudă întotdeauna cu ceeea ce nu a prins ca şi filozoful, care întotdeauna se minte singur cu limitele cunoaşterii sale.

Îmi verific sculele, undiţe, plute, juvelnic, momeli şi multe altele şi în cîteva minute suntem în plină ascensiune sportivă pe pantele şoselei către Dunăre, către locurile amintirilor copilăriei sau locurile încă necunoscute către apele unde de atîtea ori ne-am scăldat sau am căzut îmbrăcaţi unii sau alţii sau chiar am pierdut unele din aceste obiecte. Nimeni nu se mai gîndeşte la etica noastră sau a Universului în Sine, la moartea pe care o provocăm cu plăcere sau ca necessitate a existenţei noastre umile sau la moartea noastră care şi ea face să existe mai departe alte entităţi/univers  indiferent dacă plante sau animale dacă materie sau energie, existenţe sau fenomene. Soarele a apărut deja peste sălciile plecate care menţin cu pletele lor răcoarea nopţii toată ziua. Poate nici nu ar mai trebui să mai mergem la pescuit poate că mult mai simplu ar fi un popas la umbra sălciilor care ne ademeneşte  cu umbra lor  să ne oprim la răcoarea lor şi liniştea pe care ne- o oferă într-un altruism pe care doar Universul în Sine ni-l poate oferi prin natura universului în care trăim. Instinctele de pescari şi vînători nu ne iartă în schimb, în plus am făcut multe pregătiri şi suntem obligaţi să mergem mai departe, acolo unde trei plopi falnici ca reper militar şi cu numele pe care ni-l poartă de-a lungul deceniilor trecute şi viitoare, acolo unde butuşinile scufundate pe jumătate în apă adăpostesc peştele mare în scorburile lor din adînc. Peştele se ascunde de noi la fel cum şi noi ne ascundem conştient sau nu în spatele scuzelor sau în spatele copiilor noştrii sau al credinţei de frica inexistenţei care nu ne iartă. Linişte deplină, parcă şi ideile au uitat de certurile lor, doar noi mai dăm din gură din cînd în cînd şi clipocitul apei în care ne aruncăm undiţile. Mai întîi chinuim rîmele agăţîndu-le în cîrlig, de fapt o întreagă tortură, le executăm cum executa ţepeş hoţii timpului. Le înfigem capetele în cîrlig apoi le străpungem corpul de la un capăt la altul, nici o milă, nici o părere de rău, nici indignare, doar plăcerea gîndului la şalăul sau somnul sau poate doar plătica ce urmeză să fie păcălită de noi şi pe care o vom vedea cît de curînd. Moartea ei, plăcerea noastră, hrana sau poate doar instinctul pe care Universul în Sine l-a creeat de-a lungul spaţiului/timp în noi. Ne răcorim piciorele în apa verde/albăstruie a lacului, unii au prins deja cîte ceva eu doar am avut cîteva “ciocănituri” dar fără rezultat şi tocmai cînd să mai gîndesc ceva pluta se duce de cîteva ori la fund şi cu siguranţa profesionistului din mine trag undiţa ca instantaneu să simt la mînă greutatea primului peşte care se zbate neputincios între viaţă şi moarte, între existenţă şi inexistenţă ştiind parcă rezultatul acestei odioase crime şi placere simultan. Şi nu cred că este prea important dacă peştele este conştient de moartea lui sau doar eu sunt conştient de moartea lui. Oare cum acceptă el moartea pe care nu o cunoaşte dar o intuieşte în inconştientul lui ca paradox convenţional sau ca necessitate a Universului în Sine? Este şi el ca şi omul din Mioriţa „împăcat cu soarta sa” sau este doar omul revoltat al lui Camus împotriva paradoxului existenţei sale? Cine ştie ce crede el în inconştienţa sa, doar conştienţa mea bate cîmpii mai departe, de ce se zbate totuşi cu atîta neputinţă, de unde ştie ce urmeză? Îl trag uşor cînd lăsînd firul slab cînd întins legat de cîrligul şi de nylonul care vibrează o dată cu undiţa şi cu braţul meu încordat, simt vibraţia, frica lui care se transmite prin braţul meu la spirit care ca o iluzie a realităţii transformă frica lui în plăcerea mea, oroarea realităţii lui devine bucuria pescarului care sunt. Şi iar mă întreb în neputinţa mea ereditară sau dobîndită unde o fi etica sau care etică ne permite să ucidem pentru hrană plante sau animale sau doar să transformăm materia/energie în existenţa noastră. Şi dacă există o astfel de etică de ce oamenii se limitează doar la eticile lor atît de limitate. Şi dacă există aceste etici de ce naufragiaţii care s-au mîncat unii pe alţii îi condamnăm că sunt lipsiţi de etică? Poate doar pentru că fac parte din aceiaşi specie sau pentru că au omorît pentru hrană sau pentru că raţiunea lor nu a învins instictul necesităţii sau pur şi simplu pentru că nu au acceptat moartea ca o necesitate şi încă se luptau cu paradoxul ei aşa cum facem de atîtea ori  în fiecare zi? Prea multe întrebări dar sunt doar retorice şi în curînd veţi primi şi răspunsurile chiar dacă acestea sînt ca şi în matematică, fizică, chimie, biologie sau neştiinţă de forma infinit, nedeterminat sau imposibil, adică paradoxuri.

-          Cam ce ai prins?

-          Cîteva plătici, un lin, doi pui de „ciuci”şi alte cîteva mărunţişuri, vre-un kil, un kil şi ceva.

-          Mergem?

-          N-am nimic împotrivă dar nu înainte de a le arunca momeala şi mămăliga şi resturile de pîine rămase ca să îi hrănesc pentru data vitoare, mai avem nevoie şi altă dată. Să tot fie orele spaţiul/timp patru, cinci după masă iar noi aproape de oraş şi de casele noastre. Socrii mei şi familia mă aşteaptă întotdeaua cu plăcere şi cu aceiaşi întrebare însoţită de plăcerea răspunsului indiferent care ar fi el.

-          Cît ai prins?

-          O saramură şi ceva ca de obicei.

            Şi ei sînt bucuroşi că am prins peşte, nimeni nu se gîndeşte ca mine la etică şi sunt sigur că este mult mai bine ca ei, ei nu consideră niciodată o crimă acest lucru chiar dacă în realitate este ca şi porumbul pe care îl mănîncă erbivorele sau ciupercile din farfuria vegetarienilor. Dacă accepţi acest lucru ca necessitate este simplu şi eşti împăcat cu soarta şi existenţa ta dacă nu sau doar o accepţi ca paradox te vei chinui singur ca şi în cazul propriei morţi. La fel cum matematicianul ar căuta să răspundă dincolo de soluţia infinit sau nedeterminat sau imposibil. Unii acceptă necesitatea în mod inconştient alţii conştient şi între aceste limite sunt nelimitate variante intermediare. Nimeni nu scapă însă de relativul/absolut al acestei problem etice. Acasă îmi curăţ singur peştele cu aceiaşi plăcere şi aceleaşi gînduri de fiecare data, peştele este încă viu şi nu mă miră şi nici nu mă opreşte nimic ca să îl spintec.  Nu mă miră deloc de lipsa oricărui sentiment de milă faţă de peştele încă viu chiar dacă şi soţia şi copii pleacă de lîngă mine să nu vadă oroarea luptei lor pentru existenţă. Ciorba de cocoş este gata ca şi saramura cu mămăliguţă sau pîine la ţest şi toţi şi plini de placere şi bunăvoie suntem la masă şi mîncăm cu poftă şi multă energie chiar şi peştele prăjit. Ba mai mult unii beau vin alţii bere alţii suc şi nimeni nu se plînge şi nici nu este cuprins de prejudecăţi iar mujdeiul de usturoi te face să-ţi lingi degetele şi să întingi în uleiul din tigaie cu mălaiul prăjit care a rămas, cîtă placere moral/imorală simultan. Conştienţă sau nu rămîne cîştigul nostru în faţa morţii care ne pîndeşte în fiecare colt, de fapt este simultană cu existenţa noastră, în fiecare minut de spaţiu/timp existenţial. Nimeni nu ştie ce este etica în acest moment şi nici de sacrificiul celorlalte entităţi/univers în favoarea noastră deocamdată, de sacrificial meu ca reprezentant al raţiunii şi necesităţii, a cruzimii şi lipsei de etică învinse de raţiune. Toţi au senzaţia şi chiar şi susţin că etica este doar cea a omului şi umanităţii dar în neştiinţa şi incertitudinea mea mă întreb şi acum după savoarea acestei desfătări, există oare un element al eticii umane care să fie izolat perfect de universul în care trăieşte, există element al universului în care trăim care să nu afecteze într-un fel sau altul etica limitată umană sau a umanităţii? Doar întrebări retorice nu este obligatoriu să vi le puneţi şi voi. Şi noi şi peştele sau plantele sau rîmele din cîrlg, un nelimitat de mare de secvenţe neconvneţionale nelimitat de mici.  

După o masă ca-n vremurile bune de demult cînd încă eram copii, cînd încă existau prejudecăţi ale necunoaşterii (religie, morală, etc.) şi nu ale cunoaşterii umane (clonare, vegetarieni, etc.), cînd raţiunea încă se întreba dacă este o realitate existenţa sa, stăm la o cafea în faţa casei, alţii la o bere sau un vin sau pur şi simplu la o bîrfă obişnuită sub pomii încărcaţi de fructe încă necoapte care îşi aşteaptă zilele sacrificiului lor sau poate al necesităţii pentru existenţa noastră sau a altor entităţi/univers.

-          Au!

-          Ce s-a întîmplat?

-          M-a înţepat o albină.

-          Nu este nici o problemă, puţină gheaţă, puţin rece şi trece fără probleme, de altfel este singurul antidot la înţepăturile de acest fel.

-          Este o problemă de etică, eu nu i-am făcut nimic ea de ce mă înţeapă, dacă eu ţi-aş da o palmă fără motiv ai spune că sunt nebun sau cel puţin nesimţit sau mai elegant doar lipsit de etică. Eu de ce să  nu spun că albina este lipsită de etică, dar dacă ea are o etică la care limitele noastre nu ajung sau nu putem cunoaşte etica ei şi a universului care a creeat-o? A cui etică trebuie să respectăm a ei sau a mea sau a universului în care trăim sau a Universului în Sine dincolo de orice limite în nelimitat? şi tot doar întrebări retorice. Sunt convins că mulţi se vor grăbi să spună interdisciplinaritate fără să se gîndească prea mult. Cum să fie o interdisciplină etică cînd eu şi universul în care trăiesc suntem o simultaneitate? Este ca şi cînd aş spune că spiritul meu este interdisciplinar cu existenţa mea ba chiar şi cu forma, ce absurditate şi interdisciplina asta. Ce limitaţi pot fi oamenii uneori cînd ştim că şi forma şi existenţa şi spiritul meu sunt o singură entitate/univers simultan în acelaşi spaţiu/timp în care existăm. Ce paradox două corpuri sau uneori două energii nu pot ocupa acelaşi spaţiu în acelaşi timp dar pot fi simultane aşa cum şi noi oamenii suntem simultan organe care ne compun, atomi şi molecule, protoni şi electroni, chiar „particule ale lui Dumnezeu”şi fiţi siguri şi secvenţe neconvenţionale nelimitat de mici dincolo de capacittaea noastră de cunoaştere, de reflectare. Şi multe alte simultaneităţi mai mari sau mai mici ca noi sau ca planetele pe care trăim. Interdisciplinaritatea etică este o evidenţă înţeleasă doar de unii, în realitate este simultaneitate, limitată este adevărat de imposibilitatea unora de a vedea simultaneitatea lor, din neputinţa unora de a înţelege că eticile ca şi ştiinţele nu pot fi separate una de alta niciodată, că nu există neutrul între ele şi nci un neutru al contrariilor care le definesc.

Nu este nici o diferenţă dacă eşti ucigaş de plante sau de animale sau de oameni sau de planete sau de forme, existenţe sau spirite indiferent dacă ucizi pentru hrană sau pentru întreţinere, pentru tine sau pentru ceilalţi singura diferenţă este dacă poţi să accepţi acest lucru ca o necesitate sau doar ca paradox şi moartea ta la fel.