Pagină de roman

Paşii noştrii măsoară pentru un timp spaţiul convenţional care ca şi timpul ne aparţine încă. Nu ştiu pentru cît timp dar acum şi aici nici nu mai contează. Energiile mele şi ale ei se întrepătrund într-o rezonanţă neimaginabilă continuă şi plăcută. Alunecăm în iarba verde şi fragedă la umbra unei sălcii pletoase şi mîna îmi alunecă uşor şi tremurîndă către necunoscutul de sub fusta ei şi aşa destul de scurtă ca să ne acopere gesturile, instinctele sau poate doar plăcerea clarului de lună şi instinctelor noastre. Nu sînt convins că doar pipăitul acelui ceva cald şi parcă umed face să dispară paradoxul propriilor noastre existenţe, nici întrebări, nici răspunsuri doar trăiri sub lumina lunii şi cerul înstelat cu puzderia lui de stele şi numai albastru spre întuneric. Un univers de entităţi de alte entităţi şi alte universuri unele pe care le văd le simt ba chiar şi le trăiesc altele necunoscute pentru totdeauna dar care ne fac să trăim nelimitatul lor şi aici şi acolo undeva unde nimeni şi nimic nu pătrunde. Şi iarba care sub verdele eu crud ascunde limita fericirii noastre şi transformă rezonanţele efectelor noastre directe de energii şi fluide ale Universului în Sine care suntem şi în care trăim în reflectări de fericire, idei, sau viitoare amintiri în care paradoxul fericirii noastre rămîne doar o iluzie ca şi moartea. Fluidele şi energiile noastre trec de la unul la altul în lăcomia instinctelor şi sentimentelor noastre ca apoi epuizaţi de lăcomia lor să privim stelele dimineţii care dispar rînd pe rînd mai întîi într-o ceaţă de întuneric apoi definitiv într-o ceaţă de lumină.