Noapte de iunie

            Noapte de iunie,

            senin pînă la negru absolut,

fără nuanţe, fără goluri, fără limite.

            Parcă aud tot Universul în Sine

în glasul nevinovat al greierilor,

undeva sub cerul acesta albastru

parcă aceiaşi noapte de iunie în care m-am născut.

            Luna îmi zîmbeşte,

seninul cerului mă previne

să nu uit,

să nu cad în greşeala umanităţii,

să nu pierd iubirea de oameni,

să nu cred în nemurirea egoismului meu.

            Neliniştile dispar,

timpul stă pe loc

spaţiul îşi crează a patra dimensiune

lăsîndu-mă să plec dincolo de limita care există, dincolo de capătul labirintului meu,

pe care l-am găsit,

dar pe care

nu-l voi găsi niciodată

decît ca paradox

ca cerul albastru pînă la negru absolut.