Pagini de roman.7. Mămica

- Sărut mîna, mămică.

- Bine-ai venit, mamă. Ce rar veniți pe aca­să, nu știu cît am să mai trăiesc.

O femeie de peste 87 de ani îmi deschide și mă ia în brațele ei lipsite de puterea zilelor tinereții, cu ridurile acelea care reprezintă necazurile mele și ale fraților mei și ale ei de-a lungul unei vieți, la fel de agitate ca a fiecăruia dintre noi pe care rezonanța cu natura, cu universul în care a trăit le cicatrizează oricărei ființe sau pe scoarța oricărui copac sau al planetei. Nu știe ce să mai facă de bucurie, iar mie îmi dau lacrimile de emoție, poate dacă ar fi tînără ar dansa sau ar cînta, dar nu mai poate pe zi ce trece. Altădată se grăbea să pună masa cu tot felul de bu­nătăți pregătite de ea, acum dacă mă mai și grăbesc trebuie să-mi pun singur. Nu mai poate, abia își plim­bă picioarele de colo-colo, picioarele umflate de gre­u­tatea anilor sau poate doar de la o circulație proas­tă, sau cine știe. De la un timp nici la medic nu vrea să mai meargă, i se pare chinuitor și inutil, o dată i se pare inutil pentru ea, apoi pentru că dă banii de­geaba, cu toate insistențele noastre. Uneori așteaptă să plece în inexistență care pentru ea este doar din­co­lo la bunul Dumnezeu, uneori parcă își dorește a­ceastă inexistență, care pe mine mă îngrozește și cred că pe oricare altul. Poate și eu voi ajunge la perfec­țiunea rațiunii ei sau poate nu am credința necesară să accept lucrurile așa cum le-a lăsat Universul în Si­ne sau pentru unii bunul Dumnezeu. Ciudat, uneori are atacuri de panică, dar acea stare nu este rațiunea ei și nici sentimente poate doar instinct, sau poate altceva din inconștiența umană a spiritului sau poate însăși inexistența viitoare. Nici vocea și nici ochii nu mai sînt aceiași de altă dată, acum 40 de ani era atît de tînără că parcă nici nu-mi vine să cred, era vioaie și nu-și aducea aminte de inexistență, nu știa ce să mai facă pentru copiii și familia ei, ce dulciuri să pre­gătească sau ce delicatesuri să pună pe masă și gătea tot felul de mîncăruri sofisticate. Era o bucătăreasă deosebită și avea educație chiar dacă n-a profesat niciodată ca profesor sau învățător cum era pregă­ti­tă. Delegații lui „tătuțu” de la capitală se cazau pe unde se cazau, dar de mîncat era obligatoriu la noi, ciorba de pește pe care o făcea mămica, de fapt acel borș pescăresc pe care puțini îl știu, ca la el acasă, ca la mama lui și mămica știa să-l facă. El îi dusese ves­tea în toată întreprinderea, nu erau întreprinderile așa aglomerate ca acum. Se lingeau toți pe degete, întingînd mămăliga în tigaia unde peștele era prăjit în mălai. Noi am fost răsfățații soartei, ea n-a plecat niciodată de lîngă noi și probabil că nici acum n-ar pleca, dacă nu i s-ar impune pentru totdeauna.

A muncit cu optimism toată viața, dar ceea ce ne-a fost model de-a lungul anilor a fost voința ei de fier, ambiția de a învăța și de a ajunge acolo, unde pe ea soarta a înfrînt-o, cu toate calitățile pe care le avea, părinții erau oarecum bogați și nu i-a interesat neapărat cartea și viitorul intelectual, toată viața a durut-o acest lucru și ne-a transmis nouă aceste va­lențe intelectuale. Întotdeauna i-a plăcut un film sau un teatru, erau rare într-un orășel de provincie ca al nostru, citea în schimb cîte o carte, cînd avea timp și nu prea avea. Acum nici măcar la televizor nu se mai poate uita fără să se chinuie și își dorește încă dar nu mai poate, nici auzul nu o mai ajută prea mult, dar nu se dă bătută să discute politică. Poate că i se pare o pedeapsă uneori existența.

— Poate vrei să te odihnești, mamă.

— Nu, aș prefera o plimbare în parcul nostru, care chiar dacă s-a schimbat, tot este cel mai frumos din județ. Vreau să văd parcul înverzit ca pe vremea copilăriei noastre.

Mă cuprinde déjà melancolia, știu că nu mai este același, în același timp îmi trezește la fel de mul­te sentimente și de adînci, în plus, oricînd mă pot în­tîlni cu realitatea amintirilor mele, cu colegii și prie­tenii mei, (unii sau dus deja de mult), cei care au mai rămas. Aparent este același parc de altădată, ocupă același spațiu, în aparență aceleași alei, chiar și ace­iași pomi, dacă mă uit mai atent. Uneori am impre­sia că doar eu sînt cel transformat de spațiul și tim­pul trecut, că doar eu nu mai reflect realitatea uni­versului în care am trăit odată, poate că amintirile mele sau spiritul meu nu mai sînt la fel de vii ca a­tunci, poate că și eu mă apropii de inexistență și pierd detaliile existenței prezente sau trecute în care am evoluat, sau poate nu. În realitate, nimic nu mai este la fel, dacă ținem cont că nu există identitate în uni­vers, dacă ținem cont că spațiul și timpul nu pot fi identice niciodată. Realitatea de acum nu poate fi a­ceeași cu cea de atunci niciodată și eu știu foarte bine acest lucru, ceea ce privesc eu acum este pre­zentul trecutului meu și al universului în care am existat și nu numai, este doar imaginea prezentă a trecutului meu în oglinda spiritului meu trecător care mi-a mai rămas.

O sărut pe obrajii ridați de vremuri și de sem­nele fiecărei clipe, fiecărei zile sau nopți, an sau de­ceniu trecut peste noi, deschid ușa și plec. O las bu­cu­roasă că încă m-a mai putut vedea și auzi și că știe că mă reîntorc la masă, ca în vremurile de mult ui­ta­te, peste un ceas sau două.