Pagină de roman

Întuneric, o mantie neagră ce nu permite lu­minii să treacă, nici urmă de lumină, un nesfîrșit în­tuneric într-un spațiu atît de mic și de lipsit de posi­bi­lități. Se simt în aer doar vibrații sau poate adieri de vînt sau poate doar rezonanțe stelare neînțelese. Nimeni și totuși o voce ca o rezonanță se întreabă în liniștea lipsită de sens și de reprezentări:

— Să fiu oare singura existență în acest uni­vers, nici măcar nu știu cine sînt sau dacă sînt o e­xis­tență. Sînt aici unde nu se vede nimic, nu știu nimic, nu aud nimic, nu simt nimic, dar simt parcă necesi­tatea unui dialog.

— Nu ești singură și nici doar noi, sîntem mult mai multe existențe/inexistențe simultan. Eu sînt i­deea de gîndire, tu ideea de memorie și nu ai putea să știi nimic, sau să vezi nimic sau să fii idee în lipsa mea și a celorlalte idei.

— Să înțeleg că mai sînt și alții sau alte idei?

— Bineînțeles, doar că tu nu le poți reflecta în nici un fel în lipsa mea, tu ești doar o memorie chiar dacă o memorie a trecutului cu o memorie a prezen­tului și chiar cu una a viitorului simultan. Nici cei­lal­ți nu văd, nu aud nu simt sau nu reflectă nimic fă­ră mine, ar trebui să mă cred prima idee creată, ideea de gîndire. În realitate tu ești prima chiar dacă nu gîn­­dești,  eu nu aș exista niciodată dacă nu ar fi me­mo­ria ta pe care o folosesc în permanență. Există for­me de existență care aparent nu au gîndire, există chiar și oameni care nu gîndesc, dar toți au memorie indi­ferent dacă conștientă sau nu. Este absurdă ideea u­nui calculator fără nici un fel de memorie.

— Ai zis că nu sîntem singurele idei. Eu sînt deci cea mai tare dintre idei și totuși nu exist în lipsa ta și a celorlalte.

— Este atît de simplu, tu ești biblioteca pe ca­re o folosesc ceilalți, este absurd să vrei să vezi, să știi sau să gîndești, dacă nu poți să faci comparații și eu doar asta fac, iar dacă tu nu ești eu nu am ce com­para niciodată. Eu compar lumina cu întunericul, for­mele unele cu altele sau rațiunile sau ideile, sau liber­tatea cu constrîngerea sau iluziile noastre cu Realitatea în Sine pe care o trăim. Eu pot compara memoriile tale trecute cu cele prezente sau pe cele viitoare cu pre­zentul din memoria ta. După cum vezi acum ai sen­zația că chiar tu ești în stare să gîndești și să reflecți realitatea.

— Și noi sîntem o realitate care nu există dar fără de care nu puteți face mare lucru, eu sînt ideea de intuiție, iar sora mea ideea de instinct, în niciun caz intuiția sau instinctul însăși, cum nici voi nu sînteți memoria sau gîndirea însăși. Fără ideea de instinct existența voastră ar dispărea imediat.

— Dar noi nu existăm. Ce spui idee ce poți face comparații de idei.

— Ideea de instinct este cea care face ca gîn­direa să poată compara prezentul memoriei tale cu trecutul în același timp, în care ideea de intuiție face posibilă comparația memoriei tale din viitor cu pre­zentul în care trăiești. Fără ideea de intuiție viitorul vostru nu există, nu poate nimeni să creadă într-o evoluție sau doar o transformare fără intuiția lui. Mai întîi intuiești că exiști și abia apoi realizezi mai mult sau mai puțin prezentul sau viitorul pe care l-ai in­tuit. Unii nu vor să intuiască sau să creadă în intuiția și instinctul lui. Ele sînt rezonanța fiecăreia din noi cu trecutul și cu viitorul oricărei existențe, chiar și idee dacă vreți.

— Ce ați face voi fără mine, eu care reprezint rezonanța cu simțurile voastre și sînt ideea de simț în persoană?  În lipsa ideii de simț memoria ar fi inu­tilă, ca o bibliotecă fără cărți, ca o iluzie fără realitatea ei. Eu pun la dispoziție tot ce se poate din Realitatea în Sine chiar dacă nu știu că exist decît împreună cu voi și chiar dacă pînă la mine mai sînt un nelimitat șir de intermediari. Sînt rezonanța iluziei voastre cu realitatea, reflect Realitatea în Sine dar niciodată ca Realitate în Sine.  

— Și mai sînt și eu, ideea de sentiment. Eu sînt doar rezonanța dintre voi și alții, eu doar vă fac sensibili ca adierea de vînt, cînd optimiști cînd me­lan­colici, cînd buni, cînd răi, cînd ceea ce sînteți. Sînt cea care reflectă rezonanța de iubire sau ură simul­tan sau frică sau curaj. Vă creez sentimentul de sin­gură­tate sau puterea spiritului mulțimii. Sînt rezonanța ta cu ceilalți sau celelalte forme de organizare sau cu propria ta existență.

— O rezonanță nu poate spune că există. E­xis­tă doar două sau mai multe vibrații care intră în rezonanță, ele sînt existențe sînt efectul direct al unor energii, noi doar fenomene sau doar efectul indirect al unor astfel de energii. Ca și voi de altfel cu singu­ra diferență că eu sînt cea care compară și singura idee de gîndire. 

Acum în liniștea acestui dialog înțeleg că eu și centrul meu de comandă sîntem unul și același lu­cru într-un sens mai larg, o simultaneitate de idei, pu­tem spune la fel de bine că exist sau că nu exist fiind doar acumulare de experiențe a altora, ale senzori­lor mei, alcătuiți din aceleași centre de comandă ca și mine care creează idei. Uneori aș fi dorit să ies din interiorul acestei libertăți/constrînse în același timp, mai mult ca să îmi dau seama dacă Realitatea în Sine este cea de afară sau cea din interior. Din cauza asta nu pot să spun că ceea ce văd sau simt prin senzorii mei este realitatea sau eu sînt doar realitatea, sau poa­te nici eu. Poate și eu sînt doar un adăpost al unei alte camere de comandă, din ce în ce mai mici și mai în afara realității mele, poate chiar perfecte sau doar al unei asociații simultane de idei sau fenomene sau efecte ale unor energii. Primesc rapoartele sonore, chimice, fizice etc. în esență doar vibrații și rezo­nan­țe, pe care eu le denumesc în fel și chip, iar le spui doar cunoaștere. În fiecare moment și la orice soli­ci­tare a mea, de la infinitatea de senzori pe care tot eu îi coordonez, pot să comunic cu toate centrele de co­mandă și chiar să facem o rețea mai mult sau mai pu­țin perfectă în universul meu, al tău, limitat în care exiști și care nu este nici singurul, nici Universul în Sine care este nelimitat. O rețea de centre de coman­dă nelimitate ca formă de organizare. Universul în Sine are nelimitate astfel de centre de comandă și ne­limitate sisteme de legături. Aud și ascult tot ce-mi dorește sufletul, ba chiar și ce nu-și dorește, pot spune că eu sînt sufletul care dorește sau primește. Dacă vreau să gust ceva este suficient să îmi doresc sau să cred în ceva, orice obiect din realitate este preluat de analizoare și transformat în sunete, gusturi, senti­men­te sau intuiții sau instincte sau plăceri și de ce nu ne­plăceri, unele cunoscute altele necunoscute, cu toate acestea nu-mi dau seama dacă ele sînt o realitate, din moment ce eu nu pot depăși limitele existenței mele din centrul meu de comandă. Toate aceste realități sînt dincolo, în afara centrului meu de comandă și doar prin camerele de luat vederi sau senzori pot a­junge la ele? Nu înțeleg ce fel de realitate este aceas­ta la care eu nu pot să ajung niciodată direct. O banană sau o prăjitură o așez pe analizor sau o mănînc și îi simt toate calitățile și defectele, o văd, o pipăi și o privesc, dar nu ajung la ea. Ce păcat, poate că nici nu există, poate că este doar o iluzie, poate doar o per­cepție indusă, nu pot să-i spun realitate chiar dacă ea o fi o realitate, la mine nu ajunge ea, ci doar efectele ei.  Nu știu de ce îmi doresc realitatea, cînd tot ce-mi oferă ea ajunge la mine, poate chiar mai bine decît o realitate poate corectată de latura ei negativă sau poate mai plăcută sau mai frumoasă decît realitatea. Toate astea le conștientizez și le înțeleg, nu înțeleg de ce nu accept acest paradox, de ce sînt nemulțumit, de ce simt eu aceste lucruri cînd iluzie, cînd realitate. Îmi vine des în minte idea că eu nu sînt o realitate și nici realitatea realitate, dar este absurd ca eu, o iluzie, să văd o realitate în același timp în care eu sînt o rea­litate. Uneori cred că a fi realitate înseamnă a per­ce­pe totul în mod direct, fără intermediari sau anali­zoare și multe altele. Asta nu se poate însă nicio­da­tă, nu se poate ca eu să ies din centrul meu de comandă și nici să exist fără condițiile mele de existență. Ca orice lege matematică, fizică, sau de altă natură în general, ca orice convenție și eu sînt obligat să res­pect condițiile mele de existență. Este imposibil să văd fără camerele de luat vederi și nici să aud fără microfoane și difuzoare și nici să simt fără senzorii mei. Nu am, din păcate, răspuns la întrebarea „care este realitatea?” Și mai mult mă întreb dacă nu cum­va în interiorul meu este un alt tablou de comandă, apoi altul și altul și cine știe cîte la fel cu mine și cu realitățile mele iluzorii, chiar dacă eu sînt convins că sînt nelimitatul de mic al centrelor de comandă. Re­alitatea o fi în afara mea sau cea din interiorul meu sau poate eu sînt unic și indivizibil, cine știe, eu nu știu ce este acea realitate și nici tu. Și dacă așa cum am mai spus sîntem mii de centre de comandă și poate chiar nelimitate, atunci înseamnă că sînt mii sau ne­limitate realități. Parcă și mai absurd, dacă ne gîn­dim că un măr este un măr pentru oricare din centrele noastre de comandă. Nu pot să-mi dau seama unde este greșeala tabloului meu de comandă, nu poate fi greșeala mea din moment ce eu nu am contact di­rect cu realitatea și sînt o perfecțiune.

— Cu siguranță centrul tău de comandă are o imperfecțiune, este defect sau poate imperfect, sau poate componentele senzorilor tăi sînt de vină, sau atomii sau moleculele componentelor lor, sau poate doar limitatul lor. Spune în liniște ideea de gîndire. Sau poate toți și toate sînt de vină, nu pot să cred că imperfecțiunea sau relativul te afectează doar pe ti­ne și pe ceilalți nu, cînd relativul este absolut, știind că și eu și centrul tău de comandă și componentele lui sîntem o realitate perfectă, este adevărat că una relativă, sau sumă de imperfecțiuni. Mai exact o su­mă limitată de idei. Cred că este greșit să spun im­per­fect, știind că Universul în Sine este perfect inclusiv, eu și centrul tău de comandă, cred că mai degrabă sîntem limitați și nu imperfecți. Sau poate că imper­fecțiunea înseamnă limitare, o normalitate și nu un defect ca o anormalitate. În realitate sînt o realitate, dar care nu pot reflecta realitatea perfect, sau cum am zis, o reflect și eu și centrul de comandă limitat. Limitele noastre sînt iluzia realității sau imperfec­țiu­nea ei sau relativul ei, cum doriți să-i spunem.

— Abia acum îmi dau seama că eu chiar da­că știu că sînt o realitate nu mă pot reflecta perfect ca realitate în nici o oglindă, nici măcar în oglinda spiritului meu. Ba mai mult, dacă nu aș avea senzo­rii aceștia cu Realitatea în Sine, n-aș putea să știu cum arăt, ce să mai vorbesc de realitatea în care trăiesc.

— De cînd ai idei, ai devenit deștept, așa este, deși toți și toate sînt realitate, tu și eu rămînem ni­mi­­cul acestei realități sensibile și aparent raționale. Chiar dacă știm că mărul din mînă este o realitate, este clar că nu putem reda perfecțiunea acestei realități, nici către alte centre de comandă nici către noi înșine, o redăm dar o redăm așa cum o percepem fiecare cen­tru de comandă în parte, relativ, imperfect, sau mai exact limitat de propriile noastre limite și ale com­po­nentelor centrului nostru de comandă și componen­tele componentelor lor.

— În acest context îmi pun întrebarea, cine sînt eu, ce sînt?

— Ești rezonanța indirectă a tuturor energii­lor componentelor tale. Și înainte de toate produci idei.

— Un spirit, un fenomen sau efect indirect de energii, un spirit anonim și limitat.