Armonia ca normalitate dintre limitat și extralimitat ca nelimitat sau echilibrul și dezechilibrul convenției și extraconvenției lor.

Convenția face posibilă cunoașterea limitată și relativă a existenței naturii care suntem și în care existăm ca perfect/„imperfect” sau paradox/absurd. În această perspectivă, convenția nu este negată, ci reprezintă condiția prin care putem stabiliza, defini și comunica o parte a existenței. Limbajul, știința, matematica, identitatea, formele și sistemele de referință sunt convenții prin care natura este înțeleasă limitat, comparat, comparativ sau raportat la limitele noastre absolute și relative în același/diferit spațiu/timp. Infinitul sau nelimitatul nu pot fi relative al fel ca Univocitatea sau Dumnezeu.

Astfel, convenția oferă repere, forme și limite aparente ale existenței. Fără convenții, cunoașterea convențională a naturii ar deveni imposibilă. Totuși, natura nu poate fi redusă complet la convențiile noastre, deoarece existența este simultană și dialectică: simultaneitate/dialectică. În acest context, convenționalul și neconvenționalul coexistă ca o simultaneitate/dialectică a existenței. Tot o dată natura ne dă repere, situații și sisteme de referință prin relativul absolutului ei. În lipsa lor nu am putea compara sau raporta dar nici cu nelimitatul lor.

Conform teoriei neconvenționale, din nimic nu poate naște existență. Lipsa totală a substanței nu poate genera substanță. Ceea ce este numit convențional „nimic” sau „zero absolut” reprezintă, mai degrabă, o convenție a limitelor noastre de cunoaștere și raportare. Chiar și în fizica modernă, vidul nu este un nimic absolut, deoarece conține fluctuații, câmpuri și energie. Astfel, ceea ce pare „nimic” poate reprezenta doar un infinit mic sau o limită convențională către care tindem fără a ajunge efectiv.

În acest sens, zero, nimicul absolut și separările absolute dintre existență și inexistență pot fi considerate convenții ale limitelor noastre convenționale. Existența nu apare din inexistență absolută, ci prin transformare, devenire și dialectică. Paradoxul naturii exprimă tocmai această devenire în care contrariile nu „se anulează reciproc”, ci coexistă nelimitat, limitat/extralimitat, perfect/„imperfect”.

În această logică trebuie făcută o distincție clară între infinitul convențional și infinitul ca nelimitat neconvențional. Infinitul clasic poate fi înțeles ca o limită convențională a nelimitatului. El rămâne dependent de comparație, raportare, măsură și sisteme de referință. Prin urmare, infinitul devine un limitat mare/mic, o proiecție convențională a neinfinitului sau nelimitatului definit ca infinit/extrainfinit sau limitat/extralimitat.

Nelimitatul nu este doar un infinit mai mare, ci o simultaneitate/dialectică diferită ontologic și neconvențional. El nu poate fi închis complet într-o definiție fixă, matematică sau metafizică. În acest context, infinitul convențional apare ca o aproximare sau proiecție limitată a nelimitatului.

Aceeași distincție trebuie făcută între Dumnezeu sau Unicitate, nelimitat de mari ca perfecțiune, și dumnezeii sau unicitățile lor limitate ca imperfecțiune, comparat, comparativ sau raportat cu repere, situații și sisteme de referință limitate sau relative. Astfel, orice formă particulară devine o limitare convențională a unei perfecțiuni nelimitate.

Paradoxul naturii reprezintă partea logică a existenței, unde contrariile nu „se anulează reciproc”, ci produc transformare și devenire perfect/„imperfectă”. Absurdul apare atunci când contrariile se anulează reciproc, blocând devenirea și transformarea. În acest context, paradoxul și absurdul sunt și ele o simultaneitate/dialectică a existenței naturii și a condiției umane sau umanoide.

Convenția stabilizează aparent existența și permite cunoașterea limitată a naturii. Neconvenționalul exprimă însă dialectica și simultaneitatea profundă a existenței, în și dincolo de convențiile fixe, aparent constante, ale limbajului, științei sau matematicii. Știința ca percepție și metaforă, matematică și religie, astronomie, astrofizică sau astrologie, etc. Excluderea religiei din știință este o mare eroare ca și invers excluderea matematicii sau fizicii din religie. Astfel, existența naturii poate fi înțeleasă ca simultaneitate/dialectică între convențional și neconvențional, între limitat și extralimitat, între perfect și „imperfect”, între paradox și absurd, etc.