Moto

Nimeni, nimic, nicăieri, nici o dată, nici unde și nici când nu poate fi perfect sau perfecțiune,

comparat, comparativ sau raportat cu repere, situații și sisteme de referință, limitate sau relative.

 

Nimeni, nimic, nicăieri, nici unde și nici o dată nu este perfect sau perfecțiune dincolo de paradoxul naturii cu atât mai mult  în limitele absurdului ei inclusiv umanoid ca uman/antiuman al lui. Nu pentru că nu există ci doar pentru că limitat totul se compară sau este comparat, comparativ și raportat cu repere situații și sisteme de referință limitate relative. Dacă este un singur reper este absolut din clipa/moment în care sunt două repere, situații și sisteme de referință este limpede ca bună-ziua că apare relativul lor ca dependență între ele. Condiție în care perfecțiunea paradoxului nelimitat se suprapune pe perfecțiunea limitată ca absurd sau „imposibil”, a oricărui conținut sau corp al naturii.  Perfecțiunea nu este nici limitatul, nici extralimitatul sau antilimitatul ei, ei ci doar simultaneitatea lor dialectică și neconvențională. Ca perfecțiune limitat/extralimitată.

 

Alt fel spus perfecțiunea este totalitatea absurdurilor și „imperfecțiunilor” sale, limitat mulțimi, de relativuri sau dependențe ale oricărui conținut sau corp. La fel cum nelimitatul este totalitatea limitărilor și extralimitărilor lui, absolutul este totalitatea relativurilor și extrarelativurilor iar independentul al tuturor dependențelor și extradependențelor lui, etc.  Comparat comparativ sau raportat cu repere situații și sisteme de referință sau dincolo de ele.

 

Inclusiv limitat la umanoidul care suntem ca natură, cu mintea, judecățile sau rațiunile lui ca gânduri și idei, limitate, relative sau absolute dar absurde, prin convențiile lui sau dincolo de ele.

Ca umanoidul să ajungă la perfecțiune cu mintea, judecățile sau rațiunile lui este necesar să poate să se elibereze de limitele lui comparat, comparativ sau raportat cu repere, situații și sisteme de referință. De unde și absurdul sau „imposibilul” naturii lui finite ca umanoid care nu poate cuprinde nelimitatul comparațiilor sau rapoartelor cu ele sau infinitul și nelimitatul lor.  

 

Din acest motiv putem spune, fără a ne autolimita, că perfecțiunea este suma, infinitul și nelimitatul absurdurilor și imperfecțiunilor lui, la fel ca absolutul cu relativurile și dependențele lui multe, infinite și nelimitate.

 

Acest lucru trebuie înțeles practic, desigur limitat, prin concluziile oamenilor obișnuiți de a consulta mai multe păreri sau specialiști pe diverse domenii medicale, tehnice, economice, etc.  echivalentul limitat la a face comparații și rapoarte cu mai multe repere, situații și sisteme de referință. Desigur limitarea este atât de mare, zero, nimic sau infinit mic,  comparat, comparativ sau raportat cu infinitul sau nelimitatul lor ca natură. La fel cum este cunoașterea umanoidă cu toate variantele ei limitate comparat, comparativ sau raportat cu infinitul sau nelimitatul ei. Să ne amintim că în matematică orice constantă limitată raportată la infinit este zero.

Aceasta este dovada că aparținem naturii și că adaptarea noastră prioritară, ca uman sau umnoid, trebuie să fie cu natura și nu cu mintea, judecățile sau rațiunile noastre limitate. Desigur în limitele naturii noastre umanoide.

 

În concluzie

cu cât putem să comparăm sau să raportăm mințile, judecățile și rațiunile noastre cu mai multe repere, situații și sisteme de referință cu atât mai mult este mai bine în căutările noastre. Chiar dacă nicăieri, nimeni, nici o dată și nici când nu vom putea ajunge la perfect sau perfecțiune sau comparațiile și rapoartele noastre față de perfect și perfecțiune rămân, zero, nimic sau infinit mic, după caz.  În esență limitatul nu poate cuprinde extralimitatul lui la fel cum finitul nu poate cuprinde, cunoaște sau defini infinitul din care face parte. Alt fel spus partea nu poate cunoaște, cuprinde sau defini întregul și invers. Finitul, pentru că infinitul este prea mare, infinitul pentru că finitul este prea mic.