Evoluție

Evoluție

Ca reprezentare convenţională „evoluție” este,

„EVOLÚȚIE, evoluții, s. f. 1. Dezvoltare. 2. Desfășurare, curs. 3. Deplasare prin mișcări largi (circulare). – Din fr. évolution, lat. evolutio, -onis. Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink”,

sau

„EVOLÚȚIE s.f. 1. Evoluare, dezvoltare, schimbare, transformare. 2. (spec.) Proces cu caracter istoric constând mai ales într-o formă a dezvoltării, care presupune acumulări cantitative treptate, obiective și subiective, în viața socială și care pot duce la schimbări radicale, calitative, la revoluție. 3. Desfășurare, curs. 4. Mișcare largă (mai ales circulară); mișcare de ansamblu executată de o trupă, de o navă, de un avion etc. [Var. evoluțiune s.f. / cf. fr. évolution, it. evoluzione, lat. evolutio]. Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink”,

sau

„EVOLÚȚIE s. f. 1. formă de dezvoltare care presupune acumulări cantitative treptate, obiective și subiective, în viața socială și care pot duce la schimbări radicale, calitative, la revoluție. ♦ teoria ~ i emergente = teorie idealistă și metafizică cu privire la procesul dezvoltării, potrivit căreia apariția noilor calități este absolut spontană și imprevizibilă. 2. dezvoltare în timp a unui fenomen sau proces, a unui eveniment, a unei ființe etc. 3. desfășurare, curs. 4. mișcare largă (circulară); mișcare de ansamblu executată de o trupă, de o navă, un avion etc. (< fr. évolution, lat. evolutio) Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink”.

Ca reprezentare dialectică „evoluție” este,

„echilibrul/dialectic al dialecticii evoluției

sau

„echilibrul/dialectic al simultaneităţii multiplicare/divizare”.

Ca orice dialectică evoluția ca simultaneitate multiplicare/divizare are sentimentele ei ca rezultat al dezechilibrului ei, sentimente care de cele mai multe ori dau direcția evoluției raportată la sistemele de referinţă respective. Respectiv multiplicarea ca supraunitar al ei şi divizarea ca subunitar al acestei evoluții dincolo de echilibrul ei ca unitate/dialectică. Ca realitate evoluția dialectică nu are un sens pe o direcție specifică ci este o evoluție în toate direcțiile şi sensurile. Doar sistemele de referinţă induc direcții specifice şi mai ales sensuri ale acestor direcții. Veți putea observa destul de ușor că evoluția/dialectică nu are un sens al ei specific ca direcție ceea ce justifică interpretările oamenilor că evoluția în sens clasic depinde de sistemul de referinţă şi nu de direcțiile acesteia. Această intuiției apare de atâtea ori atât în literatură dar şi în alte științe sau neștiințe dar până în acest moment al definirii ei dialectice nu se putea justifica logic sau dialectic. (Mic dicţionar/absolut/relativ sau dialectic) 

Dialectica/fatalităţii ca simulatenitate geneză/nihilism şi dilaecticaexistenţei

Am reuşit să finaliez o lucrare importantă, pe de o parte pentru că lămureşte o mare parte a lucrărilor anterioare, pe de altă parte cu siguranţă aduce noutăţi semnificative pe orice domneiu ştiinţific sau neştiinţific.Lucrarea este de ceva timp în lucru (3-4 ani) şi se numeşte "Diacţionar/absolut/relativ sau dialectic". În premieră vă prezint definiţia fatalităţii ca dialectică sau dialectica/fatalităţii ca simulatenitate geneză/nihilism dincolo de interpretările limitate anterioare ba de geneză ba de nihilism separat cînd ştim cu toţii că nu există moarte fără naştere dar nici diaspriţia materiei/energie fără apariţia unei altei materii/energii.Uitaţi pentru un moment "lumile paralele" sau alte interpretări limitate şi priviţi ce interpretăm noi ca dialectica/fatalităţii : 

Formă/spirit

Așa cum am menționat anterior la dialectica/entității existența, indiferent de natura ei este dialectică, în caz contrar existența ar fi aceiași pentru toate entităţile/univers sau limitat ca „forme de organizare”. De aceea în acest sens ca interpretare dialectică simultaneitatea formă/spirit este,

„dialectica/existenței

sau

„dialectica/formă/spirit”.

În contextul acestei interpretări nu poate fi o existență fără formă sau fără spirit al ei sau doar existență ceea ce ne arată că în lipsa existenței forma şi spiritul ei nu pot exista. Similar transformării unde în lipsa ei spațiul şi timpul ei nu există. Nu trebuie un mare efort să înțelegem că dinamica unei transformări sau transformarea în sine a existenței unei entităţi/univers este dată de simultaneitatae formă/spirit aceasta reprezentând modificările permanente ale oricărei existențe. Ceea ce ne demonstrează că parametrii unei existențe sunt forma şi spiritul ei iar în lipsa acestei existențe parametrii respectivi dispar o dată cu ea. Nu forma şi spirtul creează existența ci existența creează acești parametrii ai ei. Forma şi spiritul au aceiași natură cu existența pe care o definesc indiferent de realitatea pe care o reprezintă. Astfel o existență materială este definită de formă şi spirt material în timp ce o existență ideală sau spirituală este definită de formă şi spirit iluzie/realitate sau idei. Ideile nu pot fi entităţi/univers materiale niciodată la fel cum materia/energie nu poate fi iluzie sau  formă sau spirit niciodată. Ideile ca materie/energie sau spiritul entității/univers ca materie/energie sau natură sunt o materie/energie sau natură şi nu o idee. Astfel ideile unui calculator sunt reprezentate de rezonanțe sau idei reprezentate de fluxuri de biți la rândul lor fluxuri de închis/deschis care sunt materie/energie şi nu idee umană. În lipsa suportului materie/energie ideea umană este spirit pur ceea ce nu există ca realitate ci doar ca idee convențională. f

Geneză/nihilism

Reprezintă lupta dintre apariția şi dispariția oricărei entităţi/univers sau limitat la noi este lupta vieții cu moarte pentru totdeauna. Este o dialectică dar şi o reprezentare a axiomei existenţei ca dialectică, ca limită (interioară sau exterioară)  sau neutru ca dialectică a limitei interioare. Este o limită deoarece orice limită este o geneză/nihilism ca dialectică  sau trecre de la o entitate/univers la alta. Argumentul acestei treceri este tarnsformarae continuă şi dialectica ce o defineşte. Limitat la ştiinţă această dialectică este dialectica/punctului, material sau teoretic dar dincolo de orice ştiinţă, matematică, fizică, literatură, sau de altă natură științifică este şi dialectica punctelor neștiințifice. Absolut/relativul este o simultaneitate de secvențe sau puncte materiale definite ca geneză/nihilism ale transformării indiferent de natura lor dar nu numai atât orice dialectică este element al oricărei entităţi/univers indiferent de natura ei sau a entității/univers. În dicționarele clasice nu întâlnim acestă definiție chiar dacă întâlnim definiția nihilismului, evident limitat la om şi gândirea lui, sau geneza definită la fel de limitat şi fără dialectica simultaneităţii lor.  Ca definiție dialectică simultaneitatea geneză/nihilism este,

„dialectica/fatalității”

Nimic nu poate fi mai semnificativ ca fatalitate decît simultaneitatea geneză/nihilism cu formele ei de, echilibru(fatalitate), supraunitare (geneză) sau subunitare (nihilism). Totul este paradox dar şi fatalitate conform adevărurilor definite de noi în lucrările respective. Fatalitate nu însemnă doar geneză/nihilism sau paradox sau imposibilul/posibil este în acelaşi timp şi evoluție (multiplicare/divizare) dar şi entitate sau univers sau altă dialectică definită de noi în acest dicționar dar şi în completările ce vor urma așa cum este definită orice entitate/univers prin unicitatea ei ca simulataneitatea a unui zero nelimitat de mic raportat la nelimitatul de mare al acesteia. În termeni matematici produsul zero/infinit indiferent de mărimea sau natura unității. În relație filozofică orice geneză este simultaneitatea nihilismului său şi invers orice nihilism este simultaneitatea genezei pe care o definește. Adică,

Genj ≡  ≡  ≠ Nihilj

Acest lucru plecând de la relaţia dialecticii/fatalității,

Dial/fatj ≡    /  ≠ Genj ≠ Nihilj .

A limita fatalitatea sau nihilismul sau geneza doar la oameni şi gândirea lor este ineficient pentru cei care vor să cunoască sau să ducă această cunoaştere mai departe. Natura sau Entitatea/Univers distruge în permanență specii şi generații întregi sau sisteme solare şi multe altele pentru a continua geneza altora în permanență, nu putem spune în aceste cazuri doar nihilism la fel cu nu putem spune doar geneză mai ales că totul este dialectic în permanență. f

   

Gol/plin

Sau dialectica/existenţei/abstracte ca dincolo de semnificațiile ei ca materie/energie (substanță) sau organizare. Aşa cum am mai spus Entitatea/Univers sau Absolutul/Relativului ei nu știe ce este aceea materie au energie şi nici individ sau grup ca organizare nici măcar ce este acela haos sau sistem. În aceste condiții putem generaliza reprezentarea existenţei dincolo de reprezentarea ca materie/energie prin plinul oricărei entități/univers şi golul acesteia ca energii ce definesc aceste goluri. Această dialectică este generalitatea existenţei ca existență/abstractă dincolo de existență ca simultaneitate formă/spirit sau materie/energie. Din acest motiv simultaneitatae gol/plin este definită dialectic ca,

„dialectica/existenței/abstracte”

sau

„dialectica/gol/plin”.

Care deși reprezintă existența entității nu are formă şi spirit chiar dacă atât golul cât şi plinul sunt reprezentările energiei/abstracte respectiv al materiei/abstracte ca organizare a entităților/univers. Din aceste motiv golul mai poate fi definit ca supraunitarul dialecticii existenței în timp ce plinul poate fi definit ca subunitarul acestei dialectici iar existenta/abstractă echilibrul ei. f

Două subiecte, Dialectica/teistă şi ateistă şi post-adevărul ca interes sau interes ca adevăr dincolo de adevărul unic şi nerepetabil.

1.      Catedrala Mântuirii Neamului şi Palatul Parlamentului, în acelaşi loc sau mai exact în acelaşi spațiu/timp cultural sau social al României ce reprezintă cele două instituții simbol ale dialecticii/sistemului. Nu un simbol al libertății cum s-ar putea crede ci un simbol al constrângerii acceptate sau impuse de sistemul existent la un moment dat. Şi una şi alta sunt reprezentarea dialecticii/sistemului ca liber/arbitru limitat la una sau mai multe convneţii, legături constrîngeri, etc. ce sunt o simultaneitatae democraţie/dictatură fără discuţie. În nici un caz impunere/neimpunere sau doar neimpunere sau doar libertate. Una teistă alta ateistă dar ambele ca reprezentante supreme ale instituțiilor pentru orice sistem indiferent de natura lui sau a instituțiilor. Teismul are democrația/dictatura lui conştient/subconștientă la fel ca orice parlament cu conştient/subconștientul lui. Libertatea este doar un sentiment ca de altfel şi constrângerea  dincolo de limitele de orice natură. Doar haosul se poate lăuda cu o neimpunere fără limite, sistemele au constrângerea lor mai mare sau mai mică sau libertatea lor mai mare sau mai mică în raport de sentimentele pe care le induce prin reprezentanții săi care în cazul nostru este fără tăgadă religia ca teism sau parlamentul ca ateism. Chiar dacă mulţi parlamentari se laudă cu credinţa lor teistă ei nu fac reguli prin rugăciune sau nu pedepsesc prin afurisenie sau blestem ci fac ceea ce fac prin legile lor ateiste. Preoții nu fac legi dar fac în așa fel încât ori să fie respectați ori să poată impune teismul lor. Iar instituțiile, indiferent de natura lor, așa cum ştim sunt simultaneitatea pârților care le formează plecând de la ființe sau lucruri şi până la fenomenele pe care le cuprind.

2.       Post-adevărul sau lupta dintre adevăr şi interesele ca adevăr. Am citit câteva idei despre post-adevăr şi vreau să fac oamenii să înţeleagă nu doar ce este acest post adevăr dar mai ales inexistența lui. Nu există un ante-adevăr sau un post-adevăr la fel cum nu există un trecut sau un viitor atâta timp cât trecutul este un prezent care a fost iar viitorul un prezent care urmează să vină dar cu siguranță doar prezent şi unul şi altul la timpul lor ca realitate sau reprezentare a acesteia. Reprezentările nostre despre trecut sau viitor nu sunt realități ele sunt intuiții sau instincte dar mai ales sunt sentimente şi nu prezentul care a fost sau care va veni. Şi dacă timpul este astfel adevărul nu poate fi altfel. Ca să nu spun că adevărul nu poate fi trecut sau viitor ci doar un adevăr al prezentului unic şi nerepetabil. Şi poate foarte important este lupta adevărului cu interesele naturii care suntem sau ale entităților/univers sau mai corect lupta adevărului unic cu adevărul intereselor noastre sau al entităților/univers oarecare. Fiecare entitate/univers are adevărul ei care ia de atâtea ori forma intereselor ca adevăr nu pentru că ar fi un alt adevăr decît cel unic şi nerepetabil ci doar faptului că adevărul entităților/univers este limitat ori pe toate direcțiile ca în cazul nostru sau al naturii limitate ori pe direcții unele față de altele ca în cazul neconvențional sau nelimitat. Din păcate post-adevărul este o iluzie care poate induce erori sau limitări la fel de mari ce pot nega adevărul unic în fața intereselor ca adevăr individual sau de grup. Asta pentru că uităm de atâtea ori că adevărul trebuie şi este prioritar întotdeauna în fața intereselor sau intereselor ca adevăr, indiferent de natura lor, dacă vrem să respectăm natura existenţei nostre absolut/relative. Lipsa de procedură (în justiție sau de altă natură) este un exemplu clar al interesului ca adevăr care nu respectă adevărul unic ci doar adevărul unei instituții sau alta sau ale unei persoane sau alta dincolo de adevărul care nu trebuie limitat niciodata indiferent dacă noi sau alții putem reflecta acest adevăr. Avem obligația să căutăm acest adevăr indiferent dacă îl vom găsi sau nu sau dacă ne respectă interesele ca adevăr sau nu. Natura sau adevărul unic nu ține cont de adevărul nostru sau de interesele noastre ca adevăr în timp ce interesele nostre caută în permanență călcarea adevărului unic şi respectarea celui individual sau instituțional ca orice luptă pentru existenţă.  

Iluzie trecută pentru viitor

Sărmane om, în măreția ta

trăiești iluzia realităţii tale

chiar dacă unii dintre noi,

sau uneori

şi tu şi ei ați înțeles sau trebuie să înțelegeți

că moartea mea şi-a ta e

moarte a iluziilor noastre.

Realitatea nu moare niciodată

chiar dacă tot ce e realitate trăiește

doar prin iluzia realităţii noastre.

Aşa cum noi şi tot ce-a fost

sau tot ce va muri putem trăi

doar prin iluzia urmașilor din urmă,

copii sau rude, prieteni sau dușmani

sau   simpli muritori de rând,

dacă putem să facem pentru ei

iluzii sau reprezentării,

rapoarte sau simple comparații

şi nu uita, speranța e doar iubire de iluzii,

reprezentarea doar iluzia/realităţii

iar spiritul doar spaţiul/timp a tot ce este

şi poate fi reprezentare.  

Nemurire

Dumnezeu nu știe ce este aceea,

Iubire sau ură,

Iertare sau speranță,

Ar fi greșeala lui de căpătîi,

Fatalitatea nemuriri lui

Și existenței sale fără de sfîrșit.

De-aceea noi rămînem

Doar muritori de rînd

Plini de iubire, ură sau speranţă,

De bucurie sau tristeţe,   

Iar El doar un nemuritor

Ce este toate astea la un loc,

Fără să ştie.  

Absolut/relativul

Eu sunt absolutul, tot eu relativul

Şi el şi ea la fel,

Ca orice om, ca orice zîmbet de coplil sau floare

Sau apă lină de izvor sau asfinţit sau răsărit de soare

Sau orizontul cerului albastru sau rana care doare,

Atît de absolut şi tot la fel de relativ

Că nimeni nu-nţelege

Nici eu nici tu nici el nici ea la fel,

căci ne-nţelesul niciodată nu este

şi n-o să fie de-nţeles.

Existînd/neexistînd ca-ntotdeauna

I-aşa de simplu/complicat să fii

Să mergi, să vezi să plîngi sau iubeşti

La fel cum  zîmbitor priveşti un răsărit de soare

Venind de sub perdeaua zorilor de zi,

Zîmbind sau trist încerci să fii poetul

ce simte viaţa sau pustiul lor

trudind zadarnic să descrii

Ce simţi.

Căci nu ultima picătură umple paharul,

La fel cum ultima clipă înclină mereu

Balanţa vieţii noastre ce se-opreşte

La poarta - ntunecat- a morţii

ce dincolo de noi ne-aduce

eternitatea.

Paharul îl putem goli de-atîtea ori

prin propria noastră natură

sau propria ta raţiune,

de-atîtea ori cît ţi-este dat să poţi

lăsînd mereu pe fundul lui amarul

de existenţa limitată în care universul,

nu te iartă.