Evoluție

Evoluție

Ca reprezentare convenţională „evoluție” este,

„EVOLÚȚIE, evoluții, s. f. 1. Dezvoltare. 2. Desfășurare, curs. 3. Deplasare prin mișcări largi (circulare). – Din fr. évolution, lat. evolutio, -onis. Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink”,

sau

„EVOLÚȚIE s.f. 1. Evoluare, dezvoltare, schimbare, transformare. 2. (spec.) Proces cu caracter istoric constând mai ales într-o formă a dezvoltării, care presupune acumulări cantitative treptate, obiective și subiective, în viața socială și care pot duce la schimbări radicale, calitative, la revoluție. 3. Desfășurare, curs. 4. Mișcare largă (mai ales circulară); mișcare de ansamblu executată de o trupă, de o navă, de un avion etc. [Var. evoluțiune s.f. / cf. fr. évolution, it. evoluzione, lat. evolutio]. Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink”,

sau

„EVOLÚȚIE s. f. 1. formă de dezvoltare care presupune acumulări cantitative treptate, obiective și subiective, în viața socială și care pot duce la schimbări radicale, calitative, la revoluție. ♦ teoria ~ i emergente = teorie idealistă și metafizică cu privire la procesul dezvoltării, potrivit căreia apariția noilor calități este absolut spontană și imprevizibilă. 2. dezvoltare în timp a unui fenomen sau proces, a unui eveniment, a unei ființe etc. 3. desfășurare, curs. 4. mișcare largă (circulară); mișcare de ansamblu executată de o trupă, de o navă, un avion etc. (< fr. évolution, lat. evolutio) Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink”.

Ca reprezentare dialectică „evoluție” este,

„echilibrul/dialectic al dialecticii evoluției

sau

„echilibrul/dialectic al simultaneităţii multiplicare/divizare”.

Ca orice dialectică evoluția ca simultaneitate multiplicare/divizare are sentimentele ei ca rezultat al dezechilibrului ei, sentimente care de cele mai multe ori dau direcția evoluției raportată la sistemele de referinţă respective. Respectiv multiplicarea ca supraunitar al ei şi divizarea ca subunitar al acestei evoluții dincolo de echilibrul ei ca unitate/dialectică. Ca realitate evoluția dialectică nu are un sens pe o direcție specifică ci este o evoluție în toate direcțiile şi sensurile. Doar sistemele de referinţă induc direcții specifice şi mai ales sensuri ale acestor direcții. Veți putea observa destul de ușor că evoluția/dialectică nu are un sens al ei specific ca direcție ceea ce justifică interpretările oamenilor că evoluția în sens clasic depinde de sistemul de referinţă şi nu de direcțiile acesteia. Această intuiției apare de atâtea ori atât în literatură dar şi în alte științe sau neștiințe dar până în acest moment al definirii ei dialectice nu se putea justifica logic sau dialectic. (Mic dicţionar/absolut/relativ sau dialectic)