Reflectarea ca realitate/reprezentată raportată la un sistem de referinţă

Fenomenul prin care nelimitatul de mare devine un limitat/nelimitat ca natură sau infinit ca idee sau unitate ca rezultat al creației este raportarea lui la un sistem de referinţă sau altul. Adică orice reflectare este un raport al sistemelor de referinţă sau al normelor acestor sisteme de referinţă. Nelimitatul de mic sau de mare sau echivalentul lor față de alte sisteme de referinţă reprezintă normele acelor sisteme de referinţă şi raporturile lor filozofice sau de altă natură ca particular. Poate fi un raport/filozofic cum este în relaţia entităţi/univers sau matematic dacă limităm raportul/filozofic la cifre şi numere şi rapoarte matematice. Pentru demonstrație plecăm de la relaţia/filozofică  a entităţi/univers simplificată ca unitate,

1j ≡ 1©j/1®j/1øj ≡  ,

care ne spune că orice entitate/univers ca întreg sau unitate/reflectată a reprezentării/realităţii este simultaneitatea reflectărilor ei față de realităţile reflectării ca sisteme de referinţă. Din această simultaneitate a reflectărilor putem scrie oricare reflectare ca simultaneitate a celorlalte astfel,

1©j ≡ 1®j/1øj 

1®j ≡ 1©j/1øj

1øj  ≡ 1©j/1®j,

definite după cum urmează pe domeniile lor de definiție,

©j > 1©j < 0©j

©®j > 1®j < 0®j

©øj > 1øj < 0øj .

Astfel definite reflectările ne duc la concluzia inițială că oricare dintre ele este raportul/filozofic sau matematic, după caz, al celorlalte două în raport de sistemul de reflectare. Unitatea/neconvențională, 1©j,  este raportul unității/natură, 1®j, sau realitate în sine cu cea virtuală sau iluzie/realitate, 1øj,   

1©j ≡ 1®j/1øj 

unitatea/natură este raportul (filozofic sau matematic) al unității/neconvenționale cu cea virtuală,

1®j ≡ 1©j/1øj

în timp ce unitatea/virtuală, 1øj, este raportul  dintre unitatea/neconvențională şi unitatea/natură,

1øj  ≡ 1©j/1®j.

Raportul/filozofic este un raport general ca totalitate relațiilor elementelor respective (şi științific/neștiințific ca sistem dar şi indiferență/întâmplare ca nesistemic sau haos) în timp ce raportul/matematic este doar o împărțire (ca identic al științei) ceea ce va da specificul fiecărui raport în parte. Dacă raportul dintre aceste reflectări ca unități/dialectice se prezintă astfel este clar că şi raportul domeniilor de definiție ale lor trebuie să fie în acelaşi raport unde limitele domeniilor de referinţă să respecte raportul lor filozofic sau e altă natură. Ceea ce este ușor de verificat cunoscând reflectările limitelor acestor domenii de definiție ca semne/simbol cu semnificație pentru orice entitate/univers sau unitate/dialectică reprezentativă a entității/univers. În acest sens ca  limite/superioare, 

©j ≡ ©®j/©øj ,

(limită natură/spirit ca existență) ceea ce filozofic este evident știind că nelimitatul ca absolut al entităților/univers este simultaneitatea naturii şi spiritului entităților/univers nelimitate şi ca diversitate şi ca număr. În acelaşi mod, 

©®j ≡ ©j/©øj ≡ ©øj/©j ,

(limită a nelimitatului/limitat al naturii în intuițiile noastre) ceea ce filozofic este din nou evident dacă luăm în calcul limitat/nelimitatul naturii sau convențional/neconvenționalul ei. În final,

©øj ≡ ©j/©®j ,

(limita nelimitatului/spiritual al ideilor ca rezonanțe şi nu doar specific umane) care filozofic este explicabil prin neconvenționalul/convențional al ideilor entităților/univers şi chiar ale noastre care sunt realitate şi natură prin suportul lor ca substanță fără de care nu pot exista. În acelaşi mod şi ca limite/inferioare (cu condiția să ne amintim că vorbim de reflectări ca raportare la sisteme de referinţă unde există inferior şi superior deoarece ca realitate sau reprezentare nu avem superior şi inferior ci doar superior/inferior ceea ce ne spune că aceste reflectări sunt în acelaşi timp şi superioare şi inferioare dincolo de sistemele de referinţă).

Din cele prezentate se vede clar că înlocuirea raportului/filozofic cu unul matematic este simplă, ca exemplu

©j ≡ ©®j : ©øj

©®j ≡ ©j : ©øj ≡ ©øj/©j

©øj ≡ ©j : ©®j

la fel şi pentru limitele/inferioare. Astfel am ajuns la  ceea ce era de demonstrat adică reflectările noastre sau ale oricărei entităţi/univers sunt de fapt rapoarte/filozofice, sistemice (științifice sau neștiințifice) şi nesistemice sau haos (ca indiferență/întâmplare) cu multe alte cazuri particulare.

Mai mult decât atât, dacă privim cu atenție relaţia filozofică a creației constatăm aceiași relație între elementele entităţi/univers şi limitele/creației. Relaţia creației ne arată că orice entitate/univers (vom lua tot unitatea/dialectică drept exemplu general)

1j ≡   / .

Relație care este reprezentativă pentru oricare realitate/reprezentată sau reflectare a ei, ea conține de fapt acelaşi elemente ca şi unitatea reprezentativă pentru orice entitate/univers ceea ce ne permite să spunem că relațiile dintre elementele relației/creației sunt acelaşi enunțate mai sus adică reflectarea/creației este tot un raport/filozofic care în raport de sistemul de referinţă al reflectării poate fi sistemic sau nesistemic cu toate cazurile lor particulare. În practica de zi cu zi orice percepție a simțurilor noastre (inclusive percepțiile centrului de rezonanțe, pentru noi creier, ca idei sau comparații de idei) sau ale entităților/univers pe care le folosim este un raport al acestor reflectări ale realităţii/reprezentate între ele. După caz poate fi  o variantă particulară în raport de sistemul de referinţă.

Toate aceste relații/filozofie sau reflectări sau rapoarte/filozofice pot fi limitate la raportul matematic, științific sau neștiințific dar trebuie să ținem cont de limitare şi corecțiile ei ca interpretare şi rezultate. Orice reflectare este un raport sau o comparație a entităților/univers ca reflectare față de sisteme diferite de referinţă sau ca realități/reprezentate diferit ca raportare față de sisteme de referinţă diferite. 

(Extras din lucrarea „Adevăruri/absolut/relative sau dialectice, adj”-  în curs de finalizare - Tudor Păroiu)

Limitările lui Einstein „Relativitatea” şi „spațiul deformabil”

„Spațiul deformabil”

Cu siguranță vă întrebați unde este limitarea lui Einstein când el a fost şi este un descoperitor şi un eliberator de limite dar la fel ca întotdeauna răspunsul este lângă noi, este simplu, ca tot ceea ce este natură dincolo de științele şi neștiințele noastre, inventate de noi, ca să o înțelegem. Spațiul şi timpul nu sunt deformabile deoarece spațiul este o constantă nedeformabilă iar timpul este o variabilă nedeformabilă. Variabilul timpului nu însemnă deformare, el are aceiași cadență, ritm sau specific al transformării pe care o definește. Timpul este mereu acelaşi doar spațiul transformării este diferit întotdeauna în raport de influența celorlalte transformări. Limitarea lui Einstein constă în neglijarea cu sau fără intenție a spațiului respectivei transformări știind că nu există timp care să nu definească un spaţiu şi nici spaţiu care să nu definească un timp atâta timp cât ele sunt simultane. În acest context să reluăm lucrurile de la început. Transformarea este definită de simultaneitatea spaţiu/timp ca dimensiune unică a acesteia şi nu invers deoarece în lipsa transformării nu există dimensiune spaţiu/timp a ei. Dimensiunea spaţiu/timp a fiecăruia dintre noi dispare odată cu noi ca transformare. Transformare este cea care este deformabilă în raport de influențele celorlalte transformări sau entităţiunivers ca transfromare şi o dată cu ea şi dimensiunea spaţiu/timp se deformează. În nici un caz separat spațiul şi timpul nu se pot deforma atâta timp cât dispar o dată cu transformarea. Einstein a limitat dimensiunea spaţiu/timp doar la spaţiu neglijând timpul simultaneităţii spațiului respectiv, ceea ce este departe de realitatea sau reprezentarea ei ca realitate. Să facem un mic exercițiu de imaginație, dacă o transformare este lipsită de variabilul timpului său şi ar rămâne doar ca dimensiune spațială, tridimensională sau nu, este evident că devine o constantă sau un stop cadru al cărui spaţiu evident este constant, nevariabil. Odată cu acest lucru transformarea însăşi este nevariabilă şi este absurd să credem că în acel moment al timpului oprit transformarea sau spațiul său este deformabilă. Faptul că spațiul nu poate fi separat de timp niciodată, deoarece sunt o simultaneitate, nu ne permite să constatăm niciodată nevariabilul spațiului la fel cum variabilul timpului este evident doar dacă avem o dimensiune spațială. O accelerație indiferent de mărimea sau durata ei nu are sens în lipsa spațiului pe care îl definește sau îl cuprinde. Faptul că un om plecat în cosmos pe o accelerație specifică rămâne aparent tânăr este o speculație, el trăiește aceiași demisiune spaţiu/timp a transformării lui dar deformată datorită influențelor interioare și exterioare lui. El trăiește acelaşi timp şi spaţiu în acelaşi ritm al timpului său dar se modifică transformarea datorită interacțiunii cu celelalte transformări şi evident şi parametrul lui ca dimensiune spaţiu/timp ca transformare şi nu invers şi în nici un caz separat ca spaţiu sau timp.   

II. Adevăruri/absolut/relative, dialectice sau adevărurile Tudor sau teoriile TT*

II. 

Redăm aici pe scurt definițiile adevărurilor absolut/relative care sunt valabile pentru oricine și orice entitate/univers inclusiv cuvintele acestui dicționar. Dar mai mult orice entitate/univers este definită de toate aceste adevăruri simultan. Fără ele nu ar exista legi și nici axiome care să ne ajute. Dificultatea a fost că oamenii au definit mai întâi legile și apoi adevărurile de la care ar fi trebuit să plece, noi ducem lucrurile şi fenomenele la adevărurile lor şi apoi definim legile acestor fenomene sau lucruri prin extrapolări. Noi prezentăm cititorilor direcțiile adevărului şi nu entităţi/univers punctuale pe aceste direcții ale adevărului lor. Orice adevăr trebuie și este mai presus de orice lege chiar dacă unii sau alții uneori pot crede altceva indiferent de natura legii sau adevărului de la care pleacă legea. Să nu confundăm însă adevărurile noastre cu Adevărurile/Absolut/Relative ale Entității/Univers, chiar dacă şi adevărurile noastre sunt absolut/relative, ele sunt doar secvențe ale Adevărului/Absolut/Relativ sau reflectări ale acestuia raportate la un sistem sau altul de referinţă. Ca dovadă a valabilității acestei susțineri, axiomele de la care pleacă orice demonstrație, sunt adevăruri/convenționale/sistemice (limitate, nedemonstrate dar acceptate) şi de la aceste adevăruri pleacă orice lege sau adevăr convențional sau nu raportat la un sistem de referinţă pe orice domeniu sau realitate, reprezentată. Uneori ne păcălim singuri şi credem că axiomele își pierd puterea după ce descoperim legile dar vom constata că nu există dreaptă sau curbă sau formă matematică fără axiomele punct şi dreaptă indiferent de calculul sofisticat pe care îl facem. Nu există număr sau formulă matematică în lipsa unității şi a diviziunilor sale. Entitatea/Univers nu știe ce este aceea axiomă EA nu este o axiomă este o realitate şi un adevăr de la care pleacă totul, inclusiv axiomele oricărei realități, dar la care nimeni şi nimic nu ajunge iar adevărurile toate, indiferent de ceea ce reprezintă, pleacă de la adevărul Entității/Univers ca axiome, intuiții, etc. respectiv limitatul şi nelimitatul EI ca reflectare sau reprezentare. Totul, absolut totul, se poate exprima în raport de aceste axiome ca simultaneitate limită/simbol sau limită/semn. Entitatea/Univers nu este axiomă EA este dincolo de orice axiomă sau intuiție este adevărul suprem, unic şi nerepetabil, dincolo de orice adevăr indiferent de natura realității sau reprezentării ei. Să nu limităm acest adevăr la unul pozitiv sau negativ sau convențional sau neconvențional identic sau neidentic, adevărul este toate acestea la un loc. Prin orice convenție umană sau neumană limităm adevărul la reprezentările lui raportate la un sistem de referinţă, în acest caz el nu mai este un adevăr unic, deoarece acolo în nelimitat convențiile de orice natură sunt depășite, dispar. Dreapta nu este o axiomă este o simultaneitate (matematic doar sumă) de puncte iar punctul este o axiomă dacă nu îl considerăm simultaneitatea geneză/nihilism sau început/sfârșit simultan așa cum îl vom defini mai departe. Paralele nu ar exista în lipsa acestor adevăruri limitate, punct şi dreaptă,  adevăr care este departe de a fi un adevăr absolut/relativ   deoarece este doar un adevăr convențional plecat de la o realitate prin reprezentarea ei față de un sistem de referinţă ce este doar un caz particular al Adevărului şi Realităţii. În Entitatea/Univers  nu există puncte fără dimensiuni şi nici limite şi nici drepte sau drepte paralele. Adevărul/Absolut/Relativ prin adevărurile lui absolut/relative ale entităților/univers pe care le cuprinde este valabil pentru orice entitate/univers şi orice dimensiune spațiu/timp la fel cum orice diviziune a nelimitatului este un nelimitat. În acelaşi timp adevărul/convențional este limitat nu pentru că este limitat ci pentru că este limitată entitatea/univers (ca întreg şi reprezentare) care îl reflectă şi sistemele ei de referinţă. ff

1.     Adevărul/simultaneităţii sau teoria simj*

„totul este o simultaneitate”

inclusiv cu nimicul care este o secvență a totului întotdeauna iar la limita extrapolării lor totul este doar o simultaneitate de nimic acolo unde lipsește orice limitare sau convenție, sau

 „orice entitate/univers este o simultaneitate de alte entităţi/univers”.

2.     Adevărul/paradoxului sau teoria p* (posj/impj*)

„totul este paradox”

sau

„orice entitate/univers este un paradox”

şi nimicul este un paradox de aceiași natură.

3.     Adevărul/existenţei sau teoria exij (formj/sspj*)

„totul este existență”,

chiar şi nimicul ei care este de aceiași natura cu existența respectivă sau,

„în lipsa existenţei forma şi spiritul nu există”

sau

„orice existență este simultaneitate formă/spirit”.

4.     Adevărul/transformării sau teoria trj*  (s/t*)

„totul este transformare”

sau

„în lipsa transformării spațiul şi timpul nu există”,

sau

„orice transformare este o simultaneitate spațiu/timp”.

Limitând lucrurile doar la dimensiunea spaţiu/timp  trebuie să recunoaștem faptul că spațiul este constant iar timpul variabil întotdeauna.

5. Adevărul/spațiului/constant sau teoria s/c*

„totul este un spaţiu/constant”

sau

„pe tot domeniul de definiție al oricărei entităţi/univers spațiul ei este constant”.

Faptul că Einstein ne spune că spațiul este variabil este o limitare deoarece el nu discută dimensiunea spaţiu/timp, care este şi constantă şi variabilă în acelaşi timp, în plus el limitează spațiul la cel limitat, convneţionale al entităţi/univers sau al transformării ei şi nu la cel absolut/realtiv nelimitat care nu se poate deforma niciodată deoarece nelimitatul rămâne un nelimitat întotdeauna şi nelimitatul nu se poate deforma. Mai mult, spațiul lui nu este un spaţiu în afara timpului sau pe un timp constant ca să putem discuta nevariabilul său ci este un spaţiu/timp unde timpul nu este constant niciodată şi modifică spațiul în permanență. Dacă am limita timpul la un timp constant am observa destul de simplu că transformarea devine un stop cadru cu un spaţiu nevariabil. Desigur pentru oameni şi limitele lor este mai simplu un spaţiu variabil din cauza neputinței lor de a înțelege dimensiunea spaţiu/timp simultan şi nu separat după două mii de ani cu spațiul şi timpul lor tridimensional.

6. Adevărul/timpului/variabil sau teoria t/c*

“totul este timp/variabil”

sau

 „pe tot domeniul de definiție al oricărei entităţi/univers timpul ei este variabil”.