Două subiecte, Dialectica/teistă şi ateistă şi post-adevărul ca interes sau interes ca adevăr dincolo de adevărul unic şi nerepetabil.

1.      Catedrala Mântuirii Neamului şi Palatul Parlamentului, în acelaşi loc sau mai exact în acelaşi spațiu/timp cultural sau social al României ce reprezintă cele două instituții simbol ale dialecticii/sistemului. Nu un simbol al libertății cum s-ar putea crede ci un simbol al constrângerii acceptate sau impuse de sistemul existent la un moment dat. Şi una şi alta sunt reprezentarea dialecticii/sistemului ca liber/arbitru limitat la una sau mai multe convneţii, legături constrîngeri, etc. ce sunt o simultaneitatae democraţie/dictatură fără discuţie. În nici un caz impunere/neimpunere sau doar neimpunere sau doar libertate. Una teistă alta ateistă dar ambele ca reprezentante supreme ale instituțiilor pentru orice sistem indiferent de natura lui sau a instituțiilor. Teismul are democrația/dictatura lui conştient/subconștientă la fel ca orice parlament cu conştient/subconștientul lui. Libertatea este doar un sentiment ca de altfel şi constrângerea  dincolo de limitele de orice natură. Doar haosul se poate lăuda cu o neimpunere fără limite, sistemele au constrângerea lor mai mare sau mai mică sau libertatea lor mai mare sau mai mică în raport de sentimentele pe care le induce prin reprezentanții săi care în cazul nostru este fără tăgadă religia ca teism sau parlamentul ca ateism. Chiar dacă mulţi parlamentari se laudă cu credinţa lor teistă ei nu fac reguli prin rugăciune sau nu pedepsesc prin afurisenie sau blestem ci fac ceea ce fac prin legile lor ateiste. Preoții nu fac legi dar fac în așa fel încât ori să fie respectați ori să poată impune teismul lor. Iar instituțiile, indiferent de natura lor, așa cum ştim sunt simultaneitatea pârților care le formează plecând de la ființe sau lucruri şi până la fenomenele pe care le cuprind.

2.       Post-adevărul sau lupta dintre adevăr şi interesele ca adevăr. Am citit câteva idei despre post-adevăr şi vreau să fac oamenii să înţeleagă nu doar ce este acest post adevăr dar mai ales inexistența lui. Nu există un ante-adevăr sau un post-adevăr la fel cum nu există un trecut sau un viitor atâta timp cât trecutul este un prezent care a fost iar viitorul un prezent care urmează să vină dar cu siguranță doar prezent şi unul şi altul la timpul lor ca realitate sau reprezentare a acesteia. Reprezentările nostre despre trecut sau viitor nu sunt realități ele sunt intuiții sau instincte dar mai ales sunt sentimente şi nu prezentul care a fost sau care va veni. Şi dacă timpul este astfel adevărul nu poate fi altfel. Ca să nu spun că adevărul nu poate fi trecut sau viitor ci doar un adevăr al prezentului unic şi nerepetabil. Şi poate foarte important este lupta adevărului cu interesele naturii care suntem sau ale entităților/univers sau mai corect lupta adevărului unic cu adevărul intereselor noastre sau al entităților/univers oarecare. Fiecare entitate/univers are adevărul ei care ia de atâtea ori forma intereselor ca adevăr nu pentru că ar fi un alt adevăr decît cel unic şi nerepetabil ci doar faptului că adevărul entităților/univers este limitat ori pe toate direcțiile ca în cazul nostru sau al naturii limitate ori pe direcții unele față de altele ca în cazul neconvențional sau nelimitat. Din păcate post-adevărul este o iluzie care poate induce erori sau limitări la fel de mari ce pot nega adevărul unic în fața intereselor ca adevăr individual sau de grup. Asta pentru că uităm de atâtea ori că adevărul trebuie şi este prioritar întotdeauna în fața intereselor sau intereselor ca adevăr, indiferent de natura lor, dacă vrem să respectăm natura existenţei nostre absolut/relative. Lipsa de procedură (în justiție sau de altă natură) este un exemplu clar al interesului ca adevăr care nu respectă adevărul unic ci doar adevărul unei instituții sau alta sau ale unei persoane sau alta dincolo de adevărul care nu trebuie limitat niciodata indiferent dacă noi sau alții putem reflecta acest adevăr. Avem obligația să căutăm acest adevăr indiferent dacă îl vom găsi sau nu sau dacă ne respectă interesele ca adevăr sau nu. Natura sau adevărul unic nu ține cont de adevărul nostru sau de interesele noastre ca adevăr în timp ce interesele nostre caută în permanență călcarea adevărului unic şi respectarea celui individual sau instituțional ca orice luptă pentru existenţă.  

Iluzie trecută pentru viitor

Sărmane om, în măreția ta

trăiești iluzia realităţii tale

chiar dacă unii dintre noi,

sau uneori

şi tu şi ei ați înțeles sau trebuie să înțelegeți

că moartea mea şi-a ta e

moarte a iluziilor noastre.

Realitatea nu moare niciodată

chiar dacă tot ce e realitate trăiește

doar prin iluzia realităţii noastre.

Aşa cum noi şi tot ce-a fost

sau tot ce va muri putem trăi

doar prin iluzia urmașilor din urmă,

copii sau rude, prieteni sau dușmani

sau   simpli muritori de rând,

dacă putem să facem pentru ei

iluzii sau reprezentării,

rapoarte sau simple comparații

şi nu uita, speranța e doar iubire de iluzii,

reprezentarea doar iluzia/realităţii

iar spiritul doar spaţiul/timp a tot ce este

şi poate fi reprezentare.  

Nemurire

Dumnezeu nu știe ce este aceea,

Iubire sau ură,

Iertare sau speranță,

Ar fi greșeala lui de căpătîi,

Fatalitatea nemuriri lui

Și existenței sale fără de sfîrșit.

De-aceea noi rămînem

Doar muritori de rînd

Plini de iubire, ură sau speranţă,

De bucurie sau tristeţe,   

Iar El doar un nemuritor

Ce este toate astea la un loc,

Fără să ştie.  

Absolut/relativul

Eu sunt absolutul, tot eu relativul

Şi el şi ea la fel,

Ca orice om, ca orice zîmbet de coplil sau floare

Sau apă lină de izvor sau asfinţit sau răsărit de soare

Sau orizontul cerului albastru sau rana care doare,

Atît de absolut şi tot la fel de relativ

Că nimeni nu-nţelege

Nici eu nici tu nici el nici ea la fel,

căci ne-nţelesul niciodată nu este

şi n-o să fie de-nţeles.

Existînd/neexistînd ca-ntotdeauna

I-aşa de simplu/complicat să fii

Să mergi, să vezi să plîngi sau iubeşti

La fel cum  zîmbitor priveşti un răsărit de soare

Venind de sub perdeaua zorilor de zi,

Zîmbind sau trist încerci să fii poetul

ce simte viaţa sau pustiul lor

trudind zadarnic să descrii

Ce simţi.

Căci nu ultima picătură umple paharul,

La fel cum ultima clipă înclină mereu

Balanţa vieţii noastre ce se-opreşte

La poarta - ntunecat- a morţii

ce dincolo de noi ne-aduce

eternitatea.

Paharul îl putem goli de-atîtea ori

prin propria noastră natură

sau propria ta raţiune,

de-atîtea ori cît ţi-este dat să poţi

lăsînd mereu pe fundul lui amarul

de existenţa limitată în care universul,

nu te iartă.

Picături de rezonanțe

Nelimitate picături de rezonanțe,

ca ploaia măruntă și tăcută toamna,

de sentimente sau de existențe,

se scurg în liniște din ceruri spre pămînt

și umple rîuri după rîuri

ce se reversă- n valuri, valuri, primăvara.

Și fiecare picătură, de apă sau de rezonanță

Umple paharul existenței noastre

De vise, sentimente sau simple trăiri

Apoi se umple unul iar altul se revarsă

cu fiecare clipă cu fiecare ceas

ca să dispară pentru totdeauna

și picături de rezonanțe și pahare sau cupe de cleștar.

Pharele de rezonanțe se destramă în neant

căci sunt și ele picături de rezonanțe

ca noi sau alții sau vremurile care trec,

O transformare-i totul de picături de rezonanțe

De vise sau trăiri sau simple existențe

Și-n fiecare clipă a fiecărui ceas

Se umple cupe una după alta, pahar după pahar

Cu picături de ploaie sau picături de existențe

sau simple picături de rezonanțe care trec.

Iluzia unei realități

Ultima picătură de rezonanță

Două secvențe materie/energie din noi sau din alții la un pahar de vorbă fără sunete sau priviri sau rătăciri deșarte, fără zîmbtere în colțul gurii sau semne de neînțeles. Doar tăcere, o tăcere transfromată în limbaj sau mai exact doar rezonanțe nențelese pline de-nțeles.

- Draga mea ce poate fi această ultimă picătură de rezonanță, ne aparține sau este doar imaginația noastră ca reprezentare dincolo de noi în oameni sau plante sau simple materii/energie?

- Nimic mai simplu. Este picătura care umple pharul indiferent de natura lui sau a picăturilor pe care le adună. Oamenii și plantele și tot ce există știu asta dacă vor iar dacă nu vor subconștientul lor știe întotdeauna ce este această iultimă picătură a necazurilor lor dar și a bucuriiilor care le transformă sufletele de la o extremă la alta. Este picătura aparentului lor dezechilibru față de sistemele lor de echilibur și nu față de Dumnezeul lor (sau Entitatea/Univers/Neconvnețională) pe care îl reprezintă. Din păcate ei nu stăpînesc fenomenul în ansamblul lui ci doar rezonanțele de la care pleacă acest fenomen și care dincolo de fiecare dintre noi ne fac iubitori sau demonici sau  inutili sau doar simpli oameni de neînțeles. Toți înțeleg, mai mult sau mai puțin, că există o ultimă picătură de speranță sau ultima picătură a unui pahar cu apă dar limitele lor trebuie să meargă mai departe căci paharul poate fi de sticlă sau din alt material dar la fel de bine poate fi sufletul sau spiritul care ne face ceeea ce suntem fiecare din noi. Nu au înțeles și nu vor înțelege totul dar trebuie să caute mereu dincolo de limitele lor atît de mici pentru noi și atît de mari pentru ei.  Noi sau ei sau natura pe care o reprezintă avem picături de rezonanțe neimportant dacă materie/energie sau doar rezonanțe abstracte ca idei. Ultima idee a unui spirit poate genera dezastrul sau celebritatea, prostia sau geniul, ecgilibrul sau isteria, indiferent de natura lor căci ultima picătură de rezonanță naște dezastrul unei idei sau tăceri sau limbaj, atunci cînd după nenumărate rezonanțe ca idei conștiente sau subconștiente ale noastre, sau ale lor, deja paharul este plin fizic sau doar spiritual. Și nu trebuie să căutăm prea aproape, nu trebuie să căutăm ultima idee sau picătură de rezonanță sau acțiune ce ne umple paharul trebuie să căutăm genetica ei neconvnețională de nelimitate astfel de picătri conștiente sau nu în noi sau dincolo de noi pe toate direcțiile spațiu/timp care ne definesc. Și care au umplut paharul dincolo de ultima lui picătură de rezonanță de materie/energie sauidei pe care le cuprinde și care au generat umplerea acestui pahar.

- Ce faci draga mea. La muți Ani!

- Mersi dragule dar încă nu m-am trezit cum trebuie îmi place starea asta de veghe și vis. Am avut o zi lungă și somnul de seară înainte de somn mă răsfață după un astfel de efort. Ce bani mai avem în sertar?  

- Cam 2000 de lei. Materia își impune legile ei dincolo de rezonanța sentimentelor noastre.

- Parcă erau mai mulți. Nu mă poți păcăli.

- Să înțeleg că eu i-am cheltuit cu distracțiile mele care nu există sau poate i-am băut chiar dacă nu prea fac acest lucru, cu femeile nici atît.

- Am să veruific de acum în acolo și nu o să mai las banii la întîmplare niciodată.

- Nu vrei să îți primești cadourile mai întîi?

Păcat ar trebui să mă duc la plimbare ca să nu ne certăm de ziua ei pe un subiect fără importanță. Puțin aer curat îmi liniștește conștientul și între timp se poate liniști și subconșțtientul meu sau al ei care ne face materialiști în acest moment chiar dacă nu suntem decît materie/energie.

- Asta însemnă că lipsești de la ziua mea?

- În nici  un caz, eu doar evit ultima picătură de rezonanță ce poate genera criza dezastrului acestui moment sau dezechilibrul paharului plin al naturii noastre sentimentale. Sărbătoresc ziua ta cu alegerea mea de a vărsa din picăturile strînse în pahar de-a lungul timpului,  în noi, fără să știm sau fără să vrem acest lucru.

- Asta dacă știi cînd este plin paharul sau cînd vine ultima picătură de rezonanță materie/energie sau idei.

- La mulți ani draga mea! Fericirea nu doar se trăiește se întreține cu mare grijă conștientă și subconștientă pe tot parcursul acestei existențe.

- La mulți ani mami! Prea multă filozofie noi doar vrem să fim fericiți, să sărbătoruim. La muți ani! Îi spun și copii o dată cu berea și dulciurile și cadourile demult pregătite să își intre în rol ca și multa dispoziție din noi și din jurul nostru.  

Am plecat să mă plimb iar pe trotur de-a lungul unui mare bulevard, printre mașinile parcate aiurea pe trotuar, mă tot gîndesc la plutonul care în cadența lui fără să știe distruge podul peste care trece. Cu cîntec sau în liniște fără să știe că ultima picătură de rezonanță este atît de aproape de ei. Nu doar că aduce dezastrul ideilor lor pe care nu le cunoaștem dar natura suportă propriile ei dezastre căci ultima picătură de rezonanță nu iartă nici spirit nici natură nici univers niciodată. Ea construiește sau distruge cu aceiași ușurință și indiferență în același timp ca expresie a nihilismului ei, ca expresie a începutului care sfîrșește sau a sfîrșitului ca început simultan. La fel în noi în spirtul fiecăruia dintre noi ultima picătură de rezonanță construește și distruge în același timpă și formă și existență și spirit la fel fără să stim sau plini de conștiența noastră. Și credem de atît a timp că ultima picătură de rezonanță este cheia micilor sau marilor nostre dezastre sau plăceri sau doar discuții sau ceartă sau bătaia dintre semenii noștri uneori moartea lor. Paharul se umle nu într-o fracțiune de secundă ci în toată dimensiunea spațiu/timp a existenței nostre, sau dincolo de ea, în fiecare secundă sau minut sau oră sau zile de cînd ne-am născut pînă la moarte. Din cînd în cînd mai vărsăm din picăturile de rezonanțe, bune sau rele, la gura sobei sau pe margine șanțului sau poate în profesia pe care ne o alegem sau doar în familia sau copii pe care îi iubim.  Dacă acestă rezonanță este materie/energie sau doar idee sau amîndouă la un loc noi suntem paharul acestor picături de rezonanțe pe care trebuie să avem grijă să îl gloim din cînd în cînd ca să nu se reverse, ca să nu provoace dezastre sau doar nemulțumiri. Natura are rezonanțele ei prin subconștientul fiecărei fințe sau lucru, Dumenzeu la fel sau conștientuil nostru și nu știm care din ele și cînd poate fi plin paharul sau cînd sau cum vine ultima picătură de iubire sau de speranță sau a dezastrului acestor fenomene dar știm că de atîtea ori ”ne sare muștarul” cu sau fără voința sau știința noastră uneori credem că știm sau căutăm o justificare în ceea ce ni se întîmplă ca prezent fără să gîndim că paharul nu are doar o picătură ci multe alte astfel de ultime picături de rezonanță sau idei sau materie/energie. Noi căută o logoică a lucrurilor sau ideilor naostre uitînd că dincolo de logica naostră și noi și Dumezeu și entitatea care le cuprinde pe toate logica este ilogică și invers și conștientă și subconștientă la fel și sens și fără sens pentru totdeauna.

Secvențele discută iar, indiferent dacă atomi sau molecle, plante sau animale sau mult mai mici sau mult mai mari, nelimitat de mic nelimitat de mnari,

- Cine crezi că are aceste idei noi sau oamenii care ne reprezintă?

- Și noi și ei și orice fenomen sau lucru are rezonanțele lui.

- Mai mult știi că orice rezonanță are răspunsul ei, la oameni conștiință, la lucruri răspunsuri de efecte așa ca în cazul podului și plutonului cu care este în rezonanță ce are ca efect dezastrul lor sau poate doar o teamă de necunoscut neînțeleasă și de ei ca și de noi sau conștiința fiecăruia. 
(Fragment din romanul ”Iluzia unei realități”, Tudor Păroiu)