Pagină de roman :Primul

           

Ce poate aduce fericire mai mare într-o fami­lie simplă de oameni unde vine pe lume primul năs­cut, poate tocmai ăsta este motivul egoismului meu deosebit și al tendinței de izolare de-a lungul timpu­lui, de altfel un copil liniștit, poate prea liniștit și prea cuminte pentru o existență umană. Nu-mi place și nu mi-a plăcut niciodată să ies în relief și nici nu am cu­rajul unor contre mai tari cu prietenii sau colegii de clasă. Destul de mofturos, de altfel, de-a lungul copi­lăriei ca să mă certe de cîte ori era cazul „mama, tîna”:

— Capră rîioasă, îmi spunea de cîte ori refu­zam să mănînc ceea ce mă ruga.

Un copil slăbuț, visător, încăpățînat poate ce­va mai mult decît alții, care toată viața lui a crezut că totul este o concurență, o concurență cu frații lui, cu colegii, cu prietenii și chiar cu oamenii de pe stra­dă, lupta pentru existență am crezut și cred în con­ti­nua­re că este o concurență, chiar dacă nu toți sînt  concu­renți. Totdeauna am crezut că sînt deschizătorul de drum pentru că sînt primul. Cu timpul m-am închis în mine, din ce în ce mai mult m-am cufundat în citit și muzică, m-am interiorizat fără să înțeleg de ce în­cet, încet am rupt legăturile cu oamenii, din egois­mul meu am devenit o bibliotecă închisă, o memorie care nu servește la nimic, unde nimeni nu citește și ni­meni nu intră, spiritul meu m-a închis în carapacea indi­vi­dualității mele și n-am scăpat niciodată. Nimeni nu a reușit să deschidă această bibliotecă niciodată, poa­te că în subconștientul meu am dorit acest lucru întot­deauna, dar a fost imposibil pentru ceilalți. Un suflet sensibil și deosebit pe care nimeni nu îl observă, poa­te nici eu nu știu să îl prezint ca și biblioteca în care trăiesc și nimeni nu va ști niciodată.

Stau pe malul apei și privesc cu plăcere fața ce se oglindește în ea, îmi place să visez și mai ales să iubesc cu pasiunea fără limite. Este sărbătoare, de Paști, noi însă sîntem la scăldat sau poate doar să ve­dem natura din jurul lacului, fără de care nu putem sta nici o zi, mai ales în zilele călduroase de vară, ca­re deja au început. Desculț, lîngă apa încă rece și care nu te lasă să intri cu plăcere, cel mult să te speli pe pi­cioare, îmi las pantofii noi-nouți, abia primiți ca­dou și respir cu lăcomie cele cîteva clipe de fericire. Poa­te că trebuia să fiu poet, am scris poezii, dar mi-a fost în­tot­deauna teamă să le citească alții, iubirea în­să a trecut peste orice obstacol și în acest sens. O fată blon­dă, u­nică în lume pentru mine și pentru acel spa­țiu/timp m-a făcut să devin eu însumi, pentru o perioadă mi­că de timp. Este adevărat, cu cît iubești mai mult și mai adevărat cu atît despărțirea este mai inumană, dureroasă și atît de greu de uitat, poate niciodată.  Nu am ajuns poet, încăpățînarea și egoismul meu m-a făcut să-mi doresc mai mult decît pot, să devin cer­ce­tător, din păcate cu toată reușita unei admiteri groaznic de grea, pe care am trecut-o, am ajuns un anonim electrician, apoi un anonim tată de familie, apoi un anonim pensionar și apoi n-am să mai știu în ce anonimat voi mai fi.

Pantofii, a, da, pantofii, i-am uitat pe mar­gi­nea apei și a trebuit să stăm toți trei pînă pe la unu noaptea în parc, de frică să nu luăm o mamă de bă­taie pe care părinții noștri, bucuroși că totuși sîntem bine și după o zi în care nu mai știau ce să facă de grija noastră, au uitat-o pe undeva pe lîngă casă, prin apropiere, pentru că știau cu siguranță că o să mai trebuiască.