Pagini de roman „Tătuțu”

  

În final mă hotărăsc să mă duc mai întîi să mă împac cu viitorul ca și cu trecutul și să mai pri­mesc un sfat două de la cel care a fost existență, iar acum eu sînt una din existențele lui. Acolo pot să reflectez ceea ce este viitor al efectelor formei, existenței și spi­ritului tatălui meu sau viitorul lui în prezentul meu inexistent. Acolo un loc cît să îngropi o valoare uma­nă obișnuită, o împejmuire de doi pe doi metri în ca­re zace trupul unui om, în care „tătuțu” este și îmi transmite în timp și spațiu efectele existenței sale an­terioare. Pentru ceilalți un necunoscut, ale cărui efec­­te poate nici nu sînt luate în considerație, poate nici nu sînt,  chiar dacă ele există. Atît de apropiat mie sau poate chiar eu însumi și nu-mi dau seama încă, poate eu sînt iluzia/realitate și el Realitatea în Sine sau poate amîndoi sîntem realitatea pe care  nu o stăpînim și care ne definește pînă la urmă dincolo de spiritul nostru convențional, limitat și perisabil, dincolo de părerile noastre de rău sau stările noastre de panică sau incertitudini în fața inexistenței.

O dimineață splendidă de început de toam­nă, soarele încă se mai face simțit și parcă tot aș mai da o fugă pe la fluviul ce simultan unește și separă, să văd apa și răcoarea plăcută a ei și nu să-mi fie fri­că de ră­ceala ei viitoare. Mă îndrept către cimitir. A­colo mă așteaptă cu atîta răbdare și înțelegere „tătu­țu”, mă simt mult mai tînăr și mai apropiat de el dacă îi spun așa, așa îi spuneam întotdeauna, chiar și cînd la vîrsta pensionării mele gîndesc mai greu și merg mai cu grijă, de parcă corpul meu a devenit insu­por­tabil de greu și nu picioarele încep să devină inutile. Pașii îmi sînt și ei mai leneși, ochii mai neclari, gla­sul mai încet, iar de auzit aud doar ce vreau sau ce pot. Așa spun copiii ori de cîte ori imi spun cîte ceva, ei știu cel mai bine acest lucru, ei simt că spiritul meu trece încet, încet, dincolo de poarta acestei lumi, pe care am iubit-o dincolo de iluzia/realității mele și a neputinței de a o înțelege. Intru în cimitir, poarta scîr­țîie îndelung, eu fiind printre primii care o deran­jea­ză. Un cimitir simplu, mormintele încă așa cum au fost în trecut, încă din pămînt și iarbă, betoanele în­că nu au reușit să cuprindă natura. O alee simplă, iar de o parte și de alta, mormintele odonate și întreținute destul de frumos unul lîngă celălalt. După cîțiva pași pe dreapta, mormîntul celui care a fost și rămîne „tă­tuțu”. O ușoară amețeală mă face să mă opresc și să constat că ochii parcă mi se împăienjenesc, iar lumi­na scade, de parcă s-ar însera și nu ar răsări soarele. O ceață imensă acoperă prezentul și parcă totul stă să se acopere de nori negri, parcă și inima îmi stă pe loc, nu știu cîte clipe sau poate în afara timpului se petrece acest lucru. Încerc să mă mișc, dar mișcarea mea nu are nici un efect, simt mișcarea mea dar eu stau în continuare pe loc, întunericul cuprinde totul ca o inexistență, apoi un ocean nesfîrșit de lumină și întuneric, fără orizont și fără limite, nu adiere de vînt, nu sentimente și nici un fel de existențe, nici măcar vise sau idei, aș putea spune inexistență, dar greșesc eu sînt o existență, sînt o secvență nelimitat de mică în această imensitate nelimitat de mare, aș putea spu­ne la fel de bine că nu exist, sînt nimicul acela la care nici nu gîndiți că există, eu ca și tine ca și ceilalți sînt secvența neconvențională nelimitat de mică și plu­tesc ca și tine în imensitatea Universului în Sine, ne­limi­tat de mare. Undeva aproape de mine, poate doar ca idee sau poate doar spirit, în nici un caz existență, o cruce simplă și înegrită de vreme este singura pre­zen­ță în acest univers, pe ea numele meu, sub numele meu cîteva rînduri abia lizibile, încerc să descifrez ce scrie, este destul de greu, de parcă aș citi un scris invizibil doar ca o adiere de vînt, nici mormînt, nici existență, nici spirite care să mă ajute, doar acele cu­vinte care mă fac să mă cutremur:  

 „Eu sînt neutrul trecutului tău,

Tu limita acestui trecut,

Sînt anonimul acestui prezent limitat, 

Tu sigur doar o reflectare a lui,

Eu doar eternul nimic viitor,

Tu doar inexistență viitoare.

Sînt anonimul contrariilor tale,

Tu sumă limitată de contrarii,

Eu sînt nimicul ce te reprezintă

Tu doar iluzia repezentării”.

Dispare totul, iar eu, parcă înmărmurit de ceea ce este Realitate în Sine, am rămas cu privirile ațintite la crucea de marmură a tatălui meu, n-am lacrimi, iar groaza îmi dispare încet, încet. Am reve­nit la normalitate, la iluzia existenței mele și a celui care nu mai este. În cap mi-au rămas încă acele cu­vin­te, dar refuz să accept acea realitate, prefer iluzia în care am trăit, știu oricum că nu aș avea altă vari­an­tă mai bună de a fi eu însumi. Senzația mea, in­stinc­tul, intuiția au rămas că acela era viitorul, limita des­tinului meu, eu am rămas încă la prezentul care îmi spune că exist. Toată viața „tătuțu” m-a ajutat să trec peste limitele mele, el nu mi-a dat soluția el mi-a dat speranța și optimismul existenței sale, fără să-mi spu­nă ceva. Acum mă ajută să înțeleg că este mai bine să trăiești o existență limitată și o singură dată decît o inexistență pentru totdeauna, iar cei care nu știu sau nu cred acest lucru sau nu simt acest lucru, ori nu au morții lor, ori n-au trăit niciodată, ori nu știu că trăiesc încă. Închid poarta cimitirului în urma mea, pentru mine este încă o poartă prin care treci și nu una care transformă, un mers liniștit și parcă împă­cat că am vorbit cu „tătuțu”, m-a ascultat cu atenție și eu am reușit să trag concluziile corecte sau mai bi­ne zis am acceptat existența așa cum este sau pot să spun că am devenit acel om simplu care nu înțele­gea niciodată cum poate fi un om împăcat cu soarta sa. Acum tătuțu m-a făcut să înțeleg că și eu sînt un om simplu ca el și care „a acceptat soarta sa”. Cu aceeași privire înceată dar parcă mai plină de energie merg către o nouă zi, încă nu a venit timpul să mă întîl­nesc cu destinul meu limitat și să-mi găsesc neutrul contrariilor mele.