Limitările lui Einstein „Relativitatea” şi „spațiul deformabil”

„Spațiul deformabil”

Cu siguranță vă întrebați unde este limitarea lui Einstein când el a fost şi este un descoperitor şi un eliberator de limite dar la fel ca întotdeauna răspunsul este lângă noi, este simplu, ca tot ceea ce este natură dincolo de științele şi neștiințele noastre, inventate de noi, ca să o înțelegem. Spațiul şi timpul nu sunt deformabile deoarece spațiul este o constantă nedeformabilă iar timpul este o variabilă nedeformabilă. Variabilul timpului nu însemnă deformare, el are aceiași cadență, ritm sau specific al transformării pe care o definește. Timpul este mereu acelaşi doar spațiul transformării este diferit întotdeauna în raport de influența celorlalte transformări. Limitarea lui Einstein constă în neglijarea cu sau fără intenție a spațiului respectivei transformări știind că nu există timp care să nu definească un spaţiu şi nici spaţiu care să nu definească un timp atâta timp cât ele sunt simultane. În acest context să reluăm lucrurile de la început. Transformarea este definită de simultaneitatea spaţiu/timp ca dimensiune unică a acesteia şi nu invers deoarece în lipsa transformării nu există dimensiune spaţiu/timp a ei. Dimensiunea spaţiu/timp a fiecăruia dintre noi dispare odată cu noi ca transformare. Transformare este cea care este deformabilă în raport de influențele celorlalte transformări sau entităţiunivers ca transfromare şi o dată cu ea şi dimensiunea spaţiu/timp se deformează. În nici un caz separat spațiul şi timpul nu se pot deforma atâta timp cât dispar o dată cu transformarea. Einstein a limitat dimensiunea spaţiu/timp doar la spaţiu neglijând timpul simultaneităţii spațiului respectiv, ceea ce este departe de realitatea sau reprezentarea ei ca realitate. Să facem un mic exercițiu de imaginație, dacă o transformare este lipsită de variabilul timpului său şi ar rămâne doar ca dimensiune spațială, tridimensională sau nu, este evident că devine o constantă sau un stop cadru al cărui spaţiu evident este constant, nevariabil. Odată cu acest lucru transformarea însăşi este nevariabilă şi este absurd să credem că în acel moment al timpului oprit transformarea sau spațiul său este deformabilă. Faptul că spațiul nu poate fi separat de timp niciodată, deoarece sunt o simultaneitate, nu ne permite să constatăm niciodată nevariabilul spațiului la fel cum variabilul timpului este evident doar dacă avem o dimensiune spațială. O accelerație indiferent de mărimea sau durata ei nu are sens în lipsa spațiului pe care îl definește sau îl cuprinde. Faptul că un om plecat în cosmos pe o accelerație specifică rămâne aparent tânăr este o speculație, el trăiește aceiași demisiune spaţiu/timp a transformării lui dar deformată datorită influențelor interioare și exterioare lui. El trăiește acelaşi timp şi spaţiu în acelaşi ritm al timpului său dar se modifică transformarea datorită interacțiunii cu celelalte transformări şi evident şi parametrul lui ca dimensiune spaţiu/timp ca transformare şi nu invers şi în nici un caz separat ca spaţiu sau timp.   

II. Adevăruri/absolut/relative, dialectice sau adevărurile Tudor sau teoriile TT*

II. 

Redăm aici pe scurt definițiile adevărurilor absolut/relative care sunt valabile pentru oricine și orice entitate/univers inclusiv cuvintele acestui dicționar. Dar mai mult orice entitate/univers este definită de toate aceste adevăruri simultan. Fără ele nu ar exista legi și nici axiome care să ne ajute. Dificultatea a fost că oamenii au definit mai întâi legile și apoi adevărurile de la care ar fi trebuit să plece, noi ducem lucrurile şi fenomenele la adevărurile lor şi apoi definim legile acestor fenomene sau lucruri prin extrapolări. Noi prezentăm cititorilor direcțiile adevărului şi nu entităţi/univers punctuale pe aceste direcții ale adevărului lor. Orice adevăr trebuie și este mai presus de orice lege chiar dacă unii sau alții uneori pot crede altceva indiferent de natura legii sau adevărului de la care pleacă legea. Să nu confundăm însă adevărurile noastre cu Adevărurile/Absolut/Relative ale Entității/Univers, chiar dacă şi adevărurile noastre sunt absolut/relative, ele sunt doar secvențe ale Adevărului/Absolut/Relativ sau reflectări ale acestuia raportate la un sistem sau altul de referinţă. Ca dovadă a valabilității acestei susțineri, axiomele de la care pleacă orice demonstrație, sunt adevăruri/convenționale/sistemice (limitate, nedemonstrate dar acceptate) şi de la aceste adevăruri pleacă orice lege sau adevăr convențional sau nu raportat la un sistem de referinţă pe orice domeniu sau realitate, reprezentată. Uneori ne păcălim singuri şi credem că axiomele își pierd puterea după ce descoperim legile dar vom constata că nu există dreaptă sau curbă sau formă matematică fără axiomele punct şi dreaptă indiferent de calculul sofisticat pe care îl facem. Nu există număr sau formulă matematică în lipsa unității şi a diviziunilor sale. Entitatea/Univers nu știe ce este aceea axiomă EA nu este o axiomă este o realitate şi un adevăr de la care pleacă totul, inclusiv axiomele oricărei realități, dar la care nimeni şi nimic nu ajunge iar adevărurile toate, indiferent de ceea ce reprezintă, pleacă de la adevărul Entității/Univers ca axiome, intuiții, etc. respectiv limitatul şi nelimitatul EI ca reflectare sau reprezentare. Totul, absolut totul, se poate exprima în raport de aceste axiome ca simultaneitate limită/simbol sau limită/semn. Entitatea/Univers nu este axiomă EA este dincolo de orice axiomă sau intuiție este adevărul suprem, unic şi nerepetabil, dincolo de orice adevăr indiferent de natura realității sau reprezentării ei. Să nu limităm acest adevăr la unul pozitiv sau negativ sau convențional sau neconvențional identic sau neidentic, adevărul este toate acestea la un loc. Prin orice convenție umană sau neumană limităm adevărul la reprezentările lui raportate la un sistem de referinţă, în acest caz el nu mai este un adevăr unic, deoarece acolo în nelimitat convențiile de orice natură sunt depășite, dispar. Dreapta nu este o axiomă este o simultaneitate (matematic doar sumă) de puncte iar punctul este o axiomă dacă nu îl considerăm simultaneitatea geneză/nihilism sau început/sfârșit simultan așa cum îl vom defini mai departe. Paralele nu ar exista în lipsa acestor adevăruri limitate, punct şi dreaptă,  adevăr care este departe de a fi un adevăr absolut/relativ   deoarece este doar un adevăr convențional plecat de la o realitate prin reprezentarea ei față de un sistem de referinţă ce este doar un caz particular al Adevărului şi Realităţii. În Entitatea/Univers  nu există puncte fără dimensiuni şi nici limite şi nici drepte sau drepte paralele. Adevărul/Absolut/Relativ prin adevărurile lui absolut/relative ale entităților/univers pe care le cuprinde este valabil pentru orice entitate/univers şi orice dimensiune spațiu/timp la fel cum orice diviziune a nelimitatului este un nelimitat. În acelaşi timp adevărul/convențional este limitat nu pentru că este limitat ci pentru că este limitată entitatea/univers (ca întreg şi reprezentare) care îl reflectă şi sistemele ei de referinţă. ff

1.     Adevărul/simultaneităţii sau teoria simj*

„totul este o simultaneitate”

inclusiv cu nimicul care este o secvență a totului întotdeauna iar la limita extrapolării lor totul este doar o simultaneitate de nimic acolo unde lipsește orice limitare sau convenție, sau

 „orice entitate/univers este o simultaneitate de alte entităţi/univers”.

2.     Adevărul/paradoxului sau teoria p* (posj/impj*)

„totul este paradox”

sau

„orice entitate/univers este un paradox”

şi nimicul este un paradox de aceiași natură.

3.     Adevărul/existenţei sau teoria exij (formj/sspj*)

„totul este existență”,

chiar şi nimicul ei care este de aceiași natura cu existența respectivă sau,

„în lipsa existenţei forma şi spiritul nu există”

sau

„orice existență este simultaneitate formă/spirit”.

4.     Adevărul/transformării sau teoria trj*  (s/t*)

„totul este transformare”

sau

„în lipsa transformării spațiul şi timpul nu există”,

sau

„orice transformare este o simultaneitate spațiu/timp”.

Limitând lucrurile doar la dimensiunea spaţiu/timp  trebuie să recunoaștem faptul că spațiul este constant iar timpul variabil întotdeauna.

5. Adevărul/spațiului/constant sau teoria s/c*

„totul este un spaţiu/constant”

sau

„pe tot domeniul de definiție al oricărei entităţi/univers spațiul ei este constant”.

Faptul că Einstein ne spune că spațiul este variabil este o limitare deoarece el nu discută dimensiunea spaţiu/timp, care este şi constantă şi variabilă în acelaşi timp, în plus el limitează spațiul la cel limitat, convneţionale al entităţi/univers sau al transformării ei şi nu la cel absolut/realtiv nelimitat care nu se poate deforma niciodată deoarece nelimitatul rămâne un nelimitat întotdeauna şi nelimitatul nu se poate deforma. Mai mult, spațiul lui nu este un spaţiu în afara timpului sau pe un timp constant ca să putem discuta nevariabilul său ci este un spaţiu/timp unde timpul nu este constant niciodată şi modifică spațiul în permanență. Dacă am limita timpul la un timp constant am observa destul de simplu că transformarea devine un stop cadru cu un spaţiu nevariabil. Desigur pentru oameni şi limitele lor este mai simplu un spaţiu variabil din cauza neputinței lor de a înțelege dimensiunea spaţiu/timp simultan şi nu separat după două mii de ani cu spațiul şi timpul lor tridimensional.

6. Adevărul/timpului/variabil sau teoria t/c*

“totul este timp/variabil”

sau

 „pe tot domeniul de definiție al oricărei entităţi/univers timpul ei este variabil”.

Evoluție

Evoluție

Ca reprezentare convenţională „evoluție” este,

„EVOLÚȚIE, evoluții, s. f. 1. Dezvoltare. 2. Desfășurare, curs. 3. Deplasare prin mișcări largi (circulare). – Din fr. évolution, lat. evolutio, -onis. Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink”,

sau

„EVOLÚȚIE s.f. 1. Evoluare, dezvoltare, schimbare, transformare. 2. (spec.) Proces cu caracter istoric constând mai ales într-o formă a dezvoltării, care presupune acumulări cantitative treptate, obiective și subiective, în viața socială și care pot duce la schimbări radicale, calitative, la revoluție. 3. Desfășurare, curs. 4. Mișcare largă (mai ales circulară); mișcare de ansamblu executată de o trupă, de o navă, de un avion etc. [Var. evoluțiune s.f. / cf. fr. évolution, it. evoluzione, lat. evolutio]. Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink”,

sau

„EVOLÚȚIE s. f. 1. formă de dezvoltare care presupune acumulări cantitative treptate, obiective și subiective, în viața socială și care pot duce la schimbări radicale, calitative, la revoluție. ♦ teoria ~ i emergente = teorie idealistă și metafizică cu privire la procesul dezvoltării, potrivit căreia apariția noilor calități este absolut spontană și imprevizibilă. 2. dezvoltare în timp a unui fenomen sau proces, a unui eveniment, a unei ființe etc. 3. desfășurare, curs. 4. mișcare largă (circulară); mișcare de ansamblu executată de o trupă, de o navă, un avion etc. (< fr. évolution, lat. evolutio) Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink”.

Ca reprezentare dialectică „evoluție” este,

„echilibrul/dialectic al dialecticii evoluției

sau

„echilibrul/dialectic al simultaneităţii multiplicare/divizare”.

Ca orice dialectică evoluția ca simultaneitate multiplicare/divizare are sentimentele ei ca rezultat al dezechilibrului ei, sentimente care de cele mai multe ori dau direcția evoluției raportată la sistemele de referinţă respective. Respectiv multiplicarea ca supraunitar al ei şi divizarea ca subunitar al acestei evoluții dincolo de echilibrul ei ca unitate/dialectică. Ca realitate evoluția dialectică nu are un sens pe o direcție specifică ci este o evoluție în toate direcțiile şi sensurile. Doar sistemele de referinţă induc direcții specifice şi mai ales sensuri ale acestor direcții. Veți putea observa destul de ușor că evoluția/dialectică nu are un sens al ei specific ca direcție ceea ce justifică interpretările oamenilor că evoluția în sens clasic depinde de sistemul de referinţă şi nu de direcțiile acesteia. Această intuiției apare de atâtea ori atât în literatură dar şi în alte științe sau neștiințe dar până în acest moment al definirii ei dialectice nu se putea justifica logic sau dialectic. (Mic dicţionar/absolut/relativ sau dialectic)