Dicţionar neconvenţional - serial

                      Dictionar neconvenţional                                                                               

            Am avut intenţia să fac un dicţionar cu definiţii în neconvenţional, ca multă lume să înţeleagă, să poată convenţionaliza sau analiza şi în alte moduri opţiunile individuale sau de grup, (indiferent dacă este savant sau necalificat, conştient sau nebun, etc.) indiferent dacă este ateu sau nu, indiferent dacă este adeptul unui sistem sau al unei anarhii, să poată să-şi definească în linii axiomatice, limitele ca formă, existenţă, sau spirit (al gîndirii, memeoriei, sentimentelor, intuiţiei, instinctelor, sau  simţurilor), elementele lui de echilibru sau comparaţie al acestora. Nu ştiu dacă am reuşit. Spuneţi-mi ce adevăr doriţi şi eu am să vă demonstrez că există un neadevăr al lui, că este relativ şi între anumite limite, sau o minciună cu importanţă de adevăr şi cu siguranţă am să vă găsesc şi variantele lor negative sau pozitive, adică un adevăr care distruge sau care ne place, sau necesitatea oricărei minciuni, sau inutilitatea oricărui adevăr în alte condiţii de timp şi spaţiu şi transformare (se poate vorbi la fel de mult de paradoxurile adevărului ca şi acelea ale neadevărului, chiar dacă ele în realitate sînt simultane). Dovedim astfel simultaneitatea adevărului şi minciunii, (paradox) cît şi faptul că nimic nu se poate exclude dependenţei de transformare, timp şi spatiu, de individ sau de grup, de convenţional şi neconvenţional, de faptul că neconvenţionalul este relativul/absolut al convenţiei şi invers, iar această simultaneitate face parte din universul infinit de infinit. Mai mult tu însăşi vei găsi variante ale adevarului oricarei minciuni sau minciuna oricarui adevăr (relativul lor). Noi nu le putem convenţionaliza simultan chiar dacă spiritul recepţioneaza simultaneitatea (într-o anumită proporţie) este ca şi cînd am vorbi şi mînca în acelaşi timp. O să-mi spuneţi că şi respirăm şi gîndim în acelaşi timp, da, dar dacă priviţi mai cu atenţie este un simulacru al gîndiri, sau respiratului, nu ne dăm seama dar toate le facem ca reflex ca şi cînd am fi un mort/viu (endead). Orice simultaneitate duală sau multiplă (pîna la infinit mic, sau infinit de infinit, forma/existenţa/spirit, bin/erău, frumos/urît, transformare/timp/spaţiu, sau infinitul planetar, etc.), toate îşi caută cu sîrguinţă, limitele, punctele de echilibru sau comparaţie, tot aşa cum şi omul a căutat cifra zero, sau cifra unu, ca în final să constate că cifra zero poate fi aşezată oriunde pe o axa sau infinitate de axe sau că unu este insuficient pentru comparare, sau că unu poate fi înlocuit cu doi în binar sau cu anul lumina în astronomie sau nano  în infinitul microscopic. Ca limite, orice limită este fata morgana, nu există decît dacă o convenţionalizăm noi, credeţi că vom putea găsi mijlocul unui infinit (chiar infinit mic), în nici un caz, paradoxul acestei situaţii este că universul (chiar şi universul nostru are infinit centre, infinit infinităţi, infinite axe, infinite cu condiţia să nu le limităm singuri datorită incapacităţii noastre de analiză (sau voinţei noastre). Teoretic infinitul nostru ca om sau ca univers este o constantă, are limite clare legate de formă/existenţă/spirit, în realitate aceste limite sînt convenţiile universului nostru, trebuie să luăm însă în consideraţie că facem, vrem sau nu vrem, parte şi din alte universuri, intuitiv, galactic, neconvenţional, etc. În aceste condiţii limitele noastre dispar, dar o dată cu ele şi elementele noastre de stabilitate, de forma/existenţă/spirit, pe lînga faptul că un infinit nu este ceva constant, este ceva ca orizontul care există dar nu-l atingem niciodată. Orice entitate are limite exacte, dar aceste limite exacte pot fi constatate de alţii pentru noi şi doar după ce noi am depăşit limita, ori dacă noi nu ne putem atinge limita este clar că pentru noi exactitatea ei este doar intuiţie.

            Dumnezeu nu are constiinţa existenţei sale, noi însă da, indiferent de tipul de Dumnezeu, la fel ca şi universul intuitiv pe care noi îl convenţionalizăm dar care nu se poate autoreflecta.  Orice ştiinţă are nevoie de un dicţionar, dicţionarul fiind

“opera lexicografică cuprinzînd cuvintele unei limbi, ale unui dialect, ale unui domeniu de activitate, ale unui scriitor.”

Îmi permit o generalizare în sensul că este suma axiomelor (convenţiilor) de la care pleacă orice entitate/univers. (nu doar cuvinte ci şi semne de orice gen, sunete, mirosuri, imagini, amintiri, vise dacă ne amintim de Freud, sau sentimente, intuiţii etc.). Şi muzica are un dicţionar ca şi inconştientul lui Freud. Orice convenţie defineşte o entitate, indiferent dacă este o entitate de sine sau de efect. Cuvintele, sunetele, semnele, etc. sînt entităţi de efect, ca orice entitate de efect este transmisibilă de la o entitate la alta în divese proporţii, entitatea de sine nu este transmisibilă. Omul ca un caz particular are şi existenţă de sine şi de efect dar doar existenţa de efect se transmite, existenţa de sine dispare (se transform). Existenţei de efect îi trebuie un suport nu neapărat aceiaşi entitate, cuvintele îi transmit entitatea de efect mai departe, omului sau altei entităţiuivers.

Pe înţelesul tuturor.

Tot vorbesc de nelimitatul de mic şi nelimitatul de mare sau de 0 ca nelimitat de mic şi nelimitatul în sine, cineva o să-mi spună probail că 0 nelimitat de mic şi nelimitatul nu există, sau că este doar o intuiţie sau un sentiment, eu am să vă arăt matematic existenţa lor ca limită a raportului dintr 1 şi infinit şi produs al lui 1 şi infinit. Astfel dacă divizăn 1 la infinit (să luăm infinitul ca multiplii ai lui 10) vom obţine acele diviziuni nelimitate ale lui 1 adică şirul de numere 0,1;0,01;0,001; .... ş.a.m.d. ecchivelentul şirului de numere 1:10;1:100: …. 1:10ⁿ unde n tinde la infinit, este vorba de infinitul nostrum calsic a cărui limită este nelimitatul. Adică acolo unde acest raport este 0 adică acel 0 nelimitat de mic. În sensul invers dacă înmulţim 1 cu acest infinit sub forma convenţională de 10ⁿ  la limita lor vom define mathematic nelimitatul şi relaţia dintre 0 nelimitat de mic şi nalimitatul de mare care este 0xnelimitat = 1 sau 0© = 1. Dacă sîntem atenţi vom observa că 0 se defineşte doar la limita diviziunilor în nelimitat ceea ce denotă că 1 este o sumă nelimitată de aceşti 0 nelimitat de mici ceea ce ne spune şi relaţia lor de interdependenţă. Adică Universul În Sine chiar dacă vrem sau nu chiar dacă acceptăm sau nu chiaqr dacă este un paradox sau nu cerează entităţileunivers din nimic la limitele lui nelimitate şi ca număr şi ca diversitate şi ca înmtîlniri.

Titlu de carte

Revenit la munca neconvenţională

       Eu sînt o nouă apariţie pe piaţa publicaţiilor aşazis de specialitate. Mai exact în filozofie. Aşa cum am mai spus anterior am structurat o filozofie neconvenţională şi chiar am publicat, dar îm limba română. Din păcate în România la ora actuală politicul a invadat totul şi din păcate nu un politic constructiv deocamdată. Eu nu ştiu engleză şi de aceea nu îmi este simplu să public în afară. În ce priveşte lucrările mele am să vă spun că am reuşit sper eu să fac ceea ce filozofia se chinuie de la începutul cunoaşterii, pe de o parte să structrez un sistem filozofic care să integreze orice sistem filozofic existent de la Platon la Kant sau Husserl, iar pe de altă parte să transform matematica în filozofie iar filozofia în matematică. Am dat mereu un exemplu în acest sens, relaţia noastră cu 0 şi infinit. Infinitul imaginat de dumneavoastră ca şi de umanitate este doar un infinit limitat, infinitul nelimitat nu ne aparţine şi nu lucrează cu legile şi reflectările noastre convenţionale. Avem totuşi o relaţie neconvenţională unde produsul dintre zero nelimitat de mic şi infinitul nelimitat de mare (nelimitatul ©) este egal cu 1. Adică 0x© = 1. Ceea ce aparent contrazice matematica convenţională (0xinfinit = nedeterminat, demonstraţia este mai mult decît banală şi pe înţelesul oricui) dar în realitate este doar o extrapolare corectă la care nu ajungem niciodată, nici măcar intuitiv,  este o limită în afara limitelor noastre chiar dacă noi înşine sîntem această limită. Este un paradox la fel ca infinitul nostru de pînă acum, dar este altceva decît infinitul. Avem expresia matematică a pradoxului existenţei noastre şi al oricărei entităţi/univers, un zero nelimitat de mic la care nu ajungem niciodată, (nici măcar cu intuiţia noastră) un nelimitat de mare la fel dar care împreună ne dă realitatea convenţională adică noi şi orice entitate/univers. Noi sîntem acest paradox eu dumneavoastră şi ceilalţi la limita dintre nelimitatul de mare şi nelimitatul de mic. Anul acesta (sper) să definitivez şi un roman în care să demonstrez legăturile filozofiei neconvenţionale cu literatura sau neştiinţele. Una din lucrări scrisă împreună cu domnul Florentin Smarandache este pe "Amazon.com", unele articole prin China sau România sau chiar America. Este însă prea puţin pentru o filozofie aşa de importantă care redefineşte limitele cunoaşterii pe orice domeniu şi nu doar atît stabileşte o bază de la care poate pleca totul în ce priveşte lumea noastră convenţională. Din păcate nu am posibilităţi materiale, eu sînt handicapat şi supravieţuiesc cu o pensie de handicap de doar 300 $, ceea ce este foarte puţin chiar şi în România. La ora actuală am cîteva lucrări traduse în engleză, cartea "Transformare/spaţiu/timp"  şi cîteva articole în colaborare sau individuale. Mai am trei cărţi (sînt deja publicate în România) la traducere dar depind de situaţia materială următoare. Cu multă stimă celor careau timp şi plăcerea să citească. 

Despre conştiinţă şi conşienţă

 CONȘTIÍNȚĂ, (rar) conștiințe, s. f. 1. (Fil.) Sentiment, intuiție pe care ființa umană o are despre propria existență; p. ext. cunoaștere intuitivă sau reflexivă pe care o are fiecare despre propria existență și despre lucrurile din jurul său. 2. Faptul de a-și da seama; înțelegere. ◊ Conștiință socială = ansamblu de reprezentări, idei, concepții, cunoștințe, mentalități ale unei colectivități umane, care reflectă condițiile de existență ale acesteia, precum și psihologia socială a oamenilor. Conștiință de clasă = parte a conștiinței sociale care reflectă existența socială a unei clase determinate. 3. (În opoziție cu existența, materia) Gândire, spirit. 4. Sentiment al responsabilității morale față de propria sa conduită. ◊ Caz (sau proces) de conștiință = dificultatea de a hotărî într-o problemă morală greu de rezolvat. Mustrare de conștiință = remușcare, regret. ◊ Expr. A fi cu conștiința împăcată sau a nu avea nimic pe conștiință = a fi convins că nu a săvârșit nimic împotriva legilor moralei sau a legilor statului. A fi fără conștiință = a fi lipsit de scrupule. Cu mâna pe conștiință = cu toată sinceritatea. 5. (În sintagma) Libertate de conștiință = dreptul recunoscut cetățenilor de a avea orice concepție religioasă, filozofică etc. [Pr.: -ști-in-] – Din fr. conscience, lat. conscientia (după ști).
Sursa: DEX '98 | Adăugată de silvia | Greșeală de tipar | Permalink
CONȘTIÍNȚĂ ~e f. 1) Formă de reflectare psihică a realității, proprie oamenilor, produs al activității creierului uman. 2) Capacitate de înțelegere; simț de răspundere; cuget. ◊ ~ morală capacitate de autocontrol și de autoapreciere din punct de vedere moral a acțiunilor săvârșite. Mustrare de ~ părere de rău; remușcare. A fi fără ~ a nu avea scrupule. 3): Libertate de ~ dreptul de a se bucura de o deplină libertate în ceea ce privește convingerile religioase, filozofice etc. [G.-D. conștiinței; Sil. -ști-in-] /<fr. conscience, lat. conscientia

CONȘTIÉNȚĂ s. f. faptul de a fi conștient; stare caracterizată printr-o sensibilitate specială, individuală, la stimuli interni sau externi. (< fr. conscience, lat. conscientia)
Sursa: MDN | Adăugată de raduborza | Greșeală de tipar | Permalink
CONȘTIÉNȚĂ s. luciditate. (Bolnavul e în stare de ~.)

Din păcate în dicţionar se spune despre conştiinţă că este doar “reflectare psihică a realităţii”, “capacitate de înţelegere” sau “simţ de răspundere” ceea ce este parţial adevărat pentru că nu luăm în calcul latura ei activă adică modul ei de răspuns faţă de ceea ce a reflectat din realitate. Toate definiţiile din dicţionar sînt depăşite, ele nu iau în calcul teoria simultaneităţii ca şi altele. Consideraţi că un om este responsabil dacă înţelege foarte bine că o crimă este ceva rău dar nu ia nici o atitudine? În nici un caz acelui om nu-i putem spune că are conştiinţă sau „simţ de răspundere”. Conştienţa înseamnă „luciditate” deci tot capacitatea de a reflecta realitatea, dar este evident că nu presupune şi luarea unor atitudini sau producerea unor efecte.

Oamenii s-au supraevaluat întotdeauna, de ceva timp însă încep să constate că nu sînt buricul lumii, nici măcar al pămîntului, dovada societăţile ecologiste care încearcă să ne facă să înţelegem acest lucru. Societăţile ecologiste reprezintă sistemul de autocontrol împreună desigur şi cu altele, dar ele ne arată de multe ori că nu doar omul are conştienţă ca şi conştiinţă ci şi planeta sau animalele sau orice entitate/univers din universul în sine. Dovada este existenţa la om a inconştienţei sale şi rezultatele ei de-a lungul timpului dar şi faptul că toate entităţile/univers îşi respectă principiile cu mai multă sfinţenie decît orice om. Omul este singurul care încurcă în mod voluntar sau involuntar propriile principii dar şi pe ale altora. Vă pot da multe exemple în ambele sensuri, ia ca exemplu propria-ţi existenţă cititorule şi observă de cîte ori abdici de la propriile pricipii sau ale celorlalţi sau cîte compromisuri faci în viaţa ta de om. Aş putea spune că omul este cel mai inconştient şi că el ca entitate/univers este creat special pentru compromisuri. La o piatră îi ştii reacţiile, la un animal la fel mai mult sau mai puţin, la plante poate îi ştim mai bine reacţiile, (principiile) la om cu toată ştiinţa psihologilor este uneori imposibil de a şti reacţiile (principiile) acestuia. Oare pentru că el are conştiinţă sau este mai conştient de realitate ca celelalte entităţi/univers? Fals conştiinţa lui este îndoielnică la fel ca şi reflectarea realităţii dacă ne gîndim că simţurile lui nu sînt excepţionale. El se laudă cu simţurile şi calităţile altor entităţi/univers (calculatoare, aparate, scule, etc.) dar acestea nu-l fac nici mai conştient nici cu conştiinţă mai multă sau mai morală. Cu atît mai mult definiţia de dicţionar este mai incompletă dacă nu defineşte conştiinţa în raport de conştienţă şi în raport de simultaneitatea moral/imoral (pozitiv/negativ). Cîteva definiţii din filozofie nu strică nimănui: „Tribunalul acesta pe care omul îl simte în el este conştiinţa”, Immanuel Kant.  “Conştiinţa este busola omului”, Vincent Van Gogh, “Conştiinţa - lumina inteligenţei pentru a distinge binele de rău”, Confucius. Veţi constata cu uşurinţă că şi ceilalţi au intuit caracterul active şi de justiţiar al conştiinţei.

Orice om sau instituţie este o entitate/univers şi are conştiinţa şi conştienţa ei, astfel ca exemplu justiţia română are CSM-ul cu rol de autocontrol, el este conştiinţa instituţiei şi dacă această conştiinţă este morală, (pozitivă) imorală sau doar mai puţin morală, evident şi instituţia este morală, imorală sau mai puţin morală. Nu doar atît cu cît conştienţa unei entităţi/univers reflectă (este conştientă ) realitatea din jur iar conştiinţa ei este mai activă conform acestei conştienţe, cu atît mai mult poate fi lăsată idependentă (evident dacă ambele se încadrază în moralitatea societăţii respective).  Adică dacă societatea este morală iar conştiinţa instituţiei imorală sau mai puţin morală evident apar interferenţe între cele două.(societate şi instituţie) La fel şi invers oricît de morală ar fi o instituţie şi conştiinţa sa dacă societatea este imorală cu siguranţă instituţia se reformeză sau se desfiinţează. Conştiinţa este mediatorul între entitatea/univers suport şi universul acesteia de existenţă iar conştienţa este echivelentul simţurilor faţă de spirit. Fără conştienţă conştiinţa nu poate lua nici o decizie pentru că nu are contact cu realitatea nici măcar cu cea intermediată.  Trebuie să facem însă menţiunea că şi conştienţa şi conştiinţa sînt elemnete ale gîndirii dar şi faptul că ele sînt simultane (şi deci influienţe reciproce) cu toate elementele entităţii/univers plecînd de la formă/existenţă/spirit şi transformare/spaţiu/timp ca şi elementele acestora. Voinţa (despre voinţă vom discuta altădată) este de asemenea un element al gîndirii şi un element care lucrează cu conştienţa şi conştiinţa. Voinţa este motorul care pune în practică această conştiinţă, vinţa fiind indispensabilă în acest sens. Un om lipsit de voinţă oricîtă conştienţă şi conştiinţă ar avea el nu pune în aplicare rezultatele lor şi devine ca şi unul care nu le are. Nietsche a intuit legătura între voinţă şi conştiinţă în crearea supraomului său care însemna o voinţă puternică dar în paralel cu o conştiinţă nouă şi la fel de importantă. În schimb el nu făcea legătura între cele două foarte clar, adică să contate că voinţa este motorul realizărilor conştiinţei. Degeaba gîndeşti bine dacă dintr-un motiv sau altul nu poţi pune în aplicare acest lucru (dacă eşti bolnav, sau obligat de alţii sau prea sentimental, etc.)  Să nu credem în perfecţiunea unei entităţi/univers indiferent dacă este om sau animal sau floare sau planetă, etc. ar însemna în primul rînd ca ele să fie nelimitate, în plus niciuna nu poate avea o conştiinţă perfect morală şi nelimitată. Conştiinţa oricărei entităţi/univers este simultaneitate pozitiv/negativă în variante infinite de la negativ la pozitiv nelimitate ca realitate.

O societate fără sistem de autocontrol este o societate fără conştiinţă, o societate fără conştiinţă şi conştienţă nu poate fi democratică, nu există democraţie fără conştiinţă este ca un om într-o societate morală fără conştiinţă sau cu conştiinţă imorală. Exemple sînt suficiente de la extremism la terorism, sau naţionalismul pozitiv sau negativ, etc. Societatea, masele, omul, etc. sînt entităţi/univers ca orice entitate/univers.

Filozofic s-a încercat definirea conştiinţei de masă sau a conştiinţei omului dar s-a pierdut tot timpul din vedere că nu doar omul este entitate/univers pe acest pămînt şi nici de infinitatea de parametrii ce acţionează asupra conştiinţei şi conştienţei umane, infinitate de prametrii ce participă la exitenţa ei, la acţiunile ei sau forma în care apare ca entitate/univers de sine cu componentele existenţiale şi de efect mai mult, (o infinitate de variante pozitiv/negative. În ultimă instanţă conştienţa înseamnă filozofie acea parte conştientă a reflectării realităţii de orice entitateunivers) respectiv reflectarea realităţii iar conştiinţa este partea activă a acestei reflectări (filozofii).  În aceste condiţii nu trebie exclusă filozofia şi filozofii de la nici o decizie indiferent de natura ei (în realitate nici nu este exclusă dar se face mai mult inconştient decît conştient)  doar că participarea ei este mai mult sau mai puţin conştientă şi pozitiv/negativă. Orice instituţie, orice formă de organizare, orice entitate/univers de sine fără conştiinţă nu poate fi una democratică iar dacă are o coştiinţă negativă ea poate fi doar o democraţie negativă sau democraţie imorală de tip terorism sau anarhie. Să nu credeţi că aceştia fac neapărat (sau sectanţii) ceea ce fac din obligaţie sau sub o dictatură. Democraţia este o dictatură autotimpusă,  în timp ce dictatura este din acest punct de vedere o democaţie a unei minorităţi impusă celorlalţi. Sectele sînt de tip democraţie sau dictatură ca şi religiile în raport de conştiinţele care participă. În dicţionar interpretările sînt limitate nu doar prin faptul că sînt limitate la entitatea/univers om ci şi prin faptul că se ia în discuţie doar varianta morală, celelalte variante ca şi la libertate se iau ca excepţii. A spune că libertatea de conştiinţă înseamnă „dreptul recunoscut cetăţenilor de a avea orice concepţie religioasă” este inexact o dată pentru că nu orice concepţie religioasă este recunoscută, (multe secte nu sînt recunoscute ba chiar în afara legii morale) dar ce facem cu cei care nu au concepţii religioase ci ateiste care şi ei au conştiinţă şi libertate de conştiinţă. Ca de obicei se introduc la excepţii. Prea multe excepţii. Toate concepţiile religioase, filozofice, ştiinţifice sau neştiinţifice, parapsihologie, etc. negative nu sînt catalogate în definiţia de dicţionar în nici un fel şi nici nu sînt un drept al cetăţenilor unei societăţi morale. După cum am mai spus şi moralitate ca principiu este discutabilă în raport de entitate/univers inclusiv om, individual sau în grup. A face o egalitate între a fi fără conştiinţă şi a fi fără scrupule este iar limitat pentru că cei fără scrupule nu sînt fără conştiinţă ci doar cu o conştiinţă negativă, nu există om sau entitate/univers fără sistem de autocontrol, adică fără conştiinţă. Nu există entitate/univers perfect negativă sau perfect fără scrupule, există doar simultaneitate de pozitiv/negativ. Formula de dicţionar mai defineşte conştiinţa socială ca „ansamblu de reprezentări, idei, concepţii, cunoştinţe, mentalităţi, ale unei colectivităţi umane care reflectă condiţiile de existenţă ale acesteia precum şi psihologia socială a oamenilor”, putea foarte simplu să o echivaleze cu conştiinţa oricărei entităţi/univers şi să-i spună nu doar reflectare ci şi acţiune a spiritului unei entităţi/univers. Nu doar atît, putea să ia în consideraţie toate elementele simultaneităţii entitate/univers pentru că toate acţionează asupra spiritului şi asupra conştiinţei cu siguranţă. Simultan nu trebuie uitat autocontrolul entităţii/univers. Să nu creadă cineva că încercarea dicţionarului de a asocia conştiinţa la cîteva elemente (sentimente, intuiţie, religie, etc) este o realitate în primul rînd nu poate fi decît o iluzie/realitate dar simultaneitatea care articipă la formaea şi acţiunea conştiinţei este infinită, mai exact pentru entitate/univers şi convenţional este finit/infinită. Întreg spiritul unei entităţi/univers (memorie/gîndire/simţ/sentimente/intuiţie/instinct) afecteză conştiinţa şi conştienţa şi nu doar spiritul ci toate elementele simultane dintr-o entitate/univers ca şi componentele lor. Nu putem vorbi fără o influienţă a memoriei în conştiinţa unei entităţi/univers, este absurd. Noţiunea de conştiinţă dispare fără memorie ca şi entitatea/univers convenţională. Să nu ne gîndim că piatra sau atomul nu are memorie, are cu siguranţă atîta timp cît poate transmite informaţie şi pote să-şi menţină caracteristicile de entitate/univers în sine un timp mai mare sau mai mic. Noţiunea de spirit devine absurdă fără memorie, fără memorie spiritul nu poate refelecta nimic, la fel ca şi fără gîndire sau simţuri. Reflectarea realităţii (filozofia ) este o artă ca oricare , îţi trebuie talent ca şi la orice ştiinţă sau artă, în raport de talentul (aptitudinile finit/infinite) pe care le ai sau nu le ai, poţi reflecta realitatea mai bine sau mai rău ca iluzie/realitate. Poţi evidenţia mai mult sau mai puţin elemente ale realităţii (exact ca în artă) pe care să le transformi în convenţii pentru a putea fi remarcate şi de celelalte entităţi/univers. (ca acestea să intre în rezonanţă) La nivel neconvenţional unde aste vorba doar de materie, energie, rezonanţă şi vibraţie şi nu de sentimente sau alte convenţii mai mult sau mai puţin ştiinţifice,  nu mai putem vorbi de convenţiile noastre. Acolo putem spune la fel de bine filozofiei artă ca şi muzicii sau picturii, filozofie. Trebuie să reţinem însă că esenţa conştiinţei nu este constatarea (reflectarea) realităţii sau variantele morale sau imorale, funcţia ei esenţială este coordonarea sistemului, corectarea lui adică funcţia ei activă de autocontrol. De aceea filozofii au constatat că această conştiinţă acţionează spontan şi în ultimă instanţă, ea corectează sistemul dar evident pozitiv/negativ atît sistemul cît şi conştiinţa. Conştiinţa există în ambele forme simultan, adică şi în varianta conştientă dar şi în varianta inconştientă. Există o conştiinţă refelexă (inconştientă, intuitivă, instinctivă, sensibilă, etc.) pozitiv/negativă la fel ca şi varianta ei conştientă (raţională, logică, etc.). Chiar dacă noi pînă acum aveam imaginea acestei conştiinţe doar ca formă umană şi doar morală simţeam de multe ori inconştientul ei în conştientul nostru, ca dovadă că definiţia ei anterioară presupune „acţiunea ei spontană şi în ultimă instanţă”. (acesta era inconştientul conştiinţei sesizat de conştientul nostru, pentru că în realitate o conştiinţă conştientă nu acţionează doar în ultimă instanţă). Conştiinţa este limita pînă la care ajunge şi de la care pleacă autocontrolul unei entităţi/univers atît prin spiritul acesteia cît şi prin efectele transmise de spirit entităţii/univers suport dar şi celorlalte entităţi/univers din universul în sine. O conştiinţă care îşi calcă principiile, ori nu există, ori este negativă, ori principiul ei este încălcarea principiilor. Dacă o conştiinţă doar constată realitatea şi nu are reacţii, efecte, nu este conştiinţă ci în cel mai bun caz doar o conştienţă. În funcţia ei de autocontrol conştiinţa produce principii, acest lucru deoarece nu se poate vorbi de autocontrol fără principii. Orice entitate/univers face acest lucru (are principii) mai mult sau mai puţin , pozitiv/negativ, nu există entitate/univers fără principii (reguli) chiar dacă noi sau orice entitate/univers nu poate să le reflecte (convenţionalizeze). Chiar şi haosul are principiile lui, lipsa principiilor sau lipsa unui sistem este principiul haosului şi nu putem spune că este o libertate sau o constrîngere a acestuia.

            Conştiinţa este funcţia de autocontrol a spiritului unei entităţi/unives şi prin spirit atocontrolul întregii entităţi/univers, în raport de conştienţa sa.

Ea este evident pozitiv/negativă şi desigur în perioada ei de existenţa este entitate/univers de sine mai mult sau mai puţin, entitate/univers ce respectă legile T*. O funcţie de autocontrol nu se poate face decît comparînd reflectarea realităţii respectivei entităţi/univers,  respectiv iluzia/realitate, pe care trebuie să o compare conştiinţa cu principiile sale şi să transforme entitate/univers într-o nouă realiate sau o nouă iluzire/relitate, evident prin intermediul tuturor pramertrilor corespunzători entităţii/univers suport sau intermediare. De reţinut că rebuie să facem diferenţe clare între conştienţă (care în mod clar este reflectare a realităţii) şi conştiinţă, (care evident nu este reflectare, ea este cea care produce efectele acestei  reflectări) ambele cu un rol clar în autocontrolul unei entităţi/univers de orice natură. În lipsa conştiinţei şi conştienţei este ca şi cînd ai crede că ideea devine vizibilă cu ochiul liber. Ideile există în entitatea/univers dar sînt evidenţiate şi modificate de reflectările spirituale ale fiecărei entităţi/univers.

Orice entitate/univers are un sistem de autocontrol care se chiamă conştiinţă şi aparţine gîndirii entităţii/univers şi spiritului acesteia indiferent dacă entitatea/univers este om sau de altă natură, materială sau nematerială. Conştiinţa este partea activă a gîndirii şi aceasta se foloseşte obligatoriu de conştienţa sa. Conştienţa reflectă realitatea entităţii/univers şi universul acesteia interior şi exterior şi în raport de aceste reflectări conştiinţa acţionează în autoreglare  mai mult sau mai puţin pozitiv/negativ. Orice entitate/univers funcţionează pe acest principiu iar conştinţa ca element al gîndirii este simultană cu celelalte elemente ale gîndirii şi spiritului şi ca atare se influienţează reciproc mai mult sau mai puţin. Conştiinţa şi conştienţa sînt elemente ale gîndirii, în nici un caz nu putem spune că aparţin altui elemnt spiritual sau spiritului în mod direct deoarece gîndirea este singura cu rol activ de conştientizare şi autocontrol a unei entităţi/univers. Nu instinctul conştientizează gîndirea ci gîndire conştientizează intuiţia, instinctul, etc. Orice instituţie lucrează ca un organism uman sau mai exact ca o entitate/univers în aceste privinţe ca şi în multe altele şi asemănător acestui fapt orice  conştiinţă şi conştienţă a  unei instituţii este suma finit/infinită a conştiinţei şi conştienţei fiecărei entităţi/univers care compune instituţia sau entitatea/univers respectivă.