Pagini de roman.7. Mămica

- Sărut mîna, mămică.

- Bine-ai venit, mamă. Ce rar veniți pe aca­să, nu știu cît am să mai trăiesc.

O femeie de peste 87 de ani îmi deschide și mă ia în brațele ei lipsite de puterea zilelor tinereții, cu ridurile acelea care reprezintă necazurile mele și ale fraților mei și ale ei de-a lungul unei vieți, la fel de agitate ca a fiecăruia dintre noi pe care rezonanța cu natura, cu universul în care a trăit le cicatrizează oricărei ființe sau pe scoarța oricărui copac sau al planetei. Nu știe ce să mai facă de bucurie, iar mie îmi dau lacrimile de emoție, poate dacă ar fi tînără ar dansa sau ar cînta, dar nu mai poate pe zi ce trece. Altădată se grăbea să pună masa cu tot felul de bu­nătăți pregătite de ea, acum dacă mă mai și grăbesc trebuie să-mi pun singur. Nu mai poate, abia își plim­bă picioarele de colo-colo, picioarele umflate de gre­u­tatea anilor sau poate doar de la o circulație proas­tă, sau cine știe. De la un timp nici la medic nu vrea să mai meargă, i se pare chinuitor și inutil, o dată i se pare inutil pentru ea, apoi pentru că dă banii de­geaba, cu toate insistențele noastre. Uneori așteaptă să plece în inexistență care pentru ea este doar din­co­lo la bunul Dumnezeu, uneori parcă își dorește a­ceastă inexistență, care pe mine mă îngrozește și cred că pe oricare altul. Poate și eu voi ajunge la perfec­țiunea rațiunii ei sau poate nu am credința necesară să accept lucrurile așa cum le-a lăsat Universul în Si­ne sau pentru unii bunul Dumnezeu. Ciudat, uneori are atacuri de panică, dar acea stare nu este rațiunea ei și nici sentimente poate doar instinct, sau poate altceva din inconștiența umană a spiritului sau poate însăși inexistența viitoare. Nici vocea și nici ochii nu mai sînt aceiași de altă dată, acum 40 de ani era atît de tînără că parcă nici nu-mi vine să cred, era vioaie și nu-și aducea aminte de inexistență, nu știa ce să mai facă pentru copiii și familia ei, ce dulciuri să pre­gătească sau ce delicatesuri să pună pe masă și gătea tot felul de mîncăruri sofisticate. Era o bucătăreasă deosebită și avea educație chiar dacă n-a profesat niciodată ca profesor sau învățător cum era pregă­ti­tă. Delegații lui „tătuțu” de la capitală se cazau pe unde se cazau, dar de mîncat era obligatoriu la noi, ciorba de pește pe care o făcea mămica, de fapt acel borș pescăresc pe care puțini îl știu, ca la el acasă, ca la mama lui și mămica știa să-l facă. El îi dusese ves­tea în toată întreprinderea, nu erau întreprinderile așa aglomerate ca acum. Se lingeau toți pe degete, întingînd mămăliga în tigaia unde peștele era prăjit în mălai. Noi am fost răsfățații soartei, ea n-a plecat niciodată de lîngă noi și probabil că nici acum n-ar pleca, dacă nu i s-ar impune pentru totdeauna.

A muncit cu optimism toată viața, dar ceea ce ne-a fost model de-a lungul anilor a fost voința ei de fier, ambiția de a învăța și de a ajunge acolo, unde pe ea soarta a înfrînt-o, cu toate calitățile pe care le avea, părinții erau oarecum bogați și nu i-a interesat neapărat cartea și viitorul intelectual, toată viața a durut-o acest lucru și ne-a transmis nouă aceste va­lențe intelectuale. Întotdeauna i-a plăcut un film sau un teatru, erau rare într-un orășel de provincie ca al nostru, citea în schimb cîte o carte, cînd avea timp și nu prea avea. Acum nici măcar la televizor nu se mai poate uita fără să se chinuie și își dorește încă dar nu mai poate, nici auzul nu o mai ajută prea mult, dar nu se dă bătută să discute politică. Poate că i se pare o pedeapsă uneori existența.

— Poate vrei să te odihnești, mamă.

— Nu, aș prefera o plimbare în parcul nostru, care chiar dacă s-a schimbat, tot este cel mai frumos din județ. Vreau să văd parcul înverzit ca pe vremea copilăriei noastre.

Mă cuprinde déjà melancolia, știu că nu mai este același, în același timp îmi trezește la fel de mul­te sentimente și de adînci, în plus, oricînd mă pot în­tîlni cu realitatea amintirilor mele, cu colegii și prie­tenii mei, (unii sau dus deja de mult), cei care au mai rămas. Aparent este același parc de altădată, ocupă același spațiu, în aparență aceleași alei, chiar și ace­iași pomi, dacă mă uit mai atent. Uneori am impre­sia că doar eu sînt cel transformat de spațiul și tim­pul trecut, că doar eu nu mai reflect realitatea uni­versului în care am trăit odată, poate că amintirile mele sau spiritul meu nu mai sînt la fel de vii ca a­tunci, poate că și eu mă apropii de inexistență și pierd detaliile existenței prezente sau trecute în care am evoluat, sau poate nu. În realitate, nimic nu mai este la fel, dacă ținem cont că nu există identitate în uni­vers, dacă ținem cont că spațiul și timpul nu pot fi identice niciodată. Realitatea de acum nu poate fi a­ceeași cu cea de atunci niciodată și eu știu foarte bine acest lucru, ceea ce privesc eu acum este pre­zentul trecutului meu și al universului în care am existat și nu numai, este doar imaginea prezentă a trecutului meu în oglinda spiritului meu trecător care mi-a mai rămas.

O sărut pe obrajii ridați de vremuri și de sem­nele fiecărei clipe, fiecărei zile sau nopți, an sau de­ceniu trecut peste noi, deschid ușa și plec. O las bu­cu­roasă că încă m-a mai putut vedea și auzi și că știe că mă reîntorc la masă, ca în vremurile de mult ui­ta­te, peste un ceas sau două.

Contrarii

Mă plimb adesea pe alei sau merg fără de sens pe drumuri ne-nţelese,

- Şi cît aveai de gînd să stai?

- Nu stau şi nici nu fac nimic,

Plec trist şi mă întorc la fel.

Mă duc după un scop sau poate un destin

Mă-ntorc la fel de gol şi fără scop şi poate fără suflet.

Cînd am plecat contrariile îmi erau suspine

Cînd m-am întors suspinele erau furtuni în lacrimi de durere

Şi totul sub un cer albastru liniştit

şi o perdea de raze calde

De răsărit de soare,  

Deja îmi pare că sunt mort

Căci viu am fost şi n-am ştiut ce sunt.

Noapte de iunie

            Noapte de iunie,

            senin pînă la negru absolut,

fără nuanţe, fără goluri, fără limite.

            Parcă aud tot Universul în Sine

în glasul nevinovat al greierilor,

undeva sub cerul acesta albastru

parcă aceiaşi noapte de iunie în care m-am născut.

            Luna îmi zîmbeşte,

seninul cerului mă previne

să nu uit,

să nu cad în greşeala umanităţii,

să nu pierd iubirea de oameni,

să nu cred în nemurirea egoismului meu.

            Neliniştile dispar,

timpul stă pe loc

spaţiul îşi crează a patra dimensiune

lăsîndu-mă să plec dincolo de limita care există, dincolo de capătul labirintului meu,

pe care l-am găsit,

dar pe care

nu-l voi găsi niciodată

decît ca paradox

ca cerul albastru pînă la negru absolut.

Pagină de roman. Prezentul care nu există - 6,00

            Dimineaţă, devreme, încerc să mă trezesc, nu reuşesc încă să devin o realitate sunt încă mai mult iluzie decît realitate, muşchii şi articulaţiile nu îmi asigură încă echilibrul iar ochii încă întredeschişi privesc în gol printre materialitatea Realităţii în Sine. Mă trezesc oarecum speriat, oarecum mulţumit de întîlnirea dincolo de timp şi de spaţiu cu „tătuţu”, acum trebuie să trăiesc încă iluza realităţii mele limitate cu adevărurile ei. Sunt încă confuz între cele două realităţi încă nu m-am trezit bine încă îmi dezmorţesc şi mintea şi corpul şi gînduri şi idei care abia, abia se mişcă pe simultanul celor două realităţi.

      La început cînd m-am trezit la realiate, coşmarul realităţii a fost imposibil de suportat, doar perfecţiunea materieie/nergie mele umane care mă reprezenta m-a trecut pragul ei. Atunci am strigat să audă tot Universal în Sine “imposibil”, pentru prima oară şi nu aveam decît 9 ani. Uitarea, acţiunea obligaţiile sau libertăţile/constrîngere, sau sentimentele sau intuiţiile care mă reprezentau prin această materie/nergie m-au trecut pagul acestui coşmar, mai exact l-a acoperit cu alte paradoxuri. Apoi mi-am spus că mai e mult pînă la întîlnirea mea cu destinul, (acolo unde destinul fiecăruia devine constantă universală) pentru a-mi face probleme, ani şi ani voi avea timp să mă întreb, să mă gîndesc şi poate şi să îmi răspund la coşmarul acestui paradox. Înţelegeam raţional totul, exista o logică dar îmi pierdeam sensul ei de fiecare data înt-ro groză plină de neputinţă şi disperare pentru ca apoi viaţa să mi se pară perfectă. Mămica îmi spunea de multe ori la 90 de ani că îşi doreşte moartea, ori că nu mai vrea să se chinuie, că trebuie, că nu mai rezistă, că Dumnezeu o chiamă la EL dar niciodată nu am trăit aceasă înţelegere a realităţii, am fost şi rămîn un om revoltat, un “Ghiţă contra”, un Camus în această problemă ca şi în multe altele. Ca Realitate în Sine înţeleg perfect logica paradoxului dar nu pot trăi niciodată înţelegerea lui. Apoi coşmarul a trecut pe planul secund ocupat fiind cu realităţile mele cu iluziile mele din realitate. Mai tîrziu cînd am ieşit la pensie am căutat soluţii pentru ieşirea din paradox, căutam şi eu capătul labirintului ca şi alţii, coşmarul devenise deja un coşmar cu ochii deschişi, un paradox din care nu te poţi trezi niciodată dar mai ales de care nu ai dori să scapi niciodată în favoarea inexistenţei şi atît de des present că am crezut că nu-l voi învinge şi mă voi sinucide dar materia/energie din mine a învins din nou, pe de o parte am înţeles că soluţia paradoxului este tot un paradox, că ieşirea din labirint este intrarea în alt labirint, că absurdul rămîne tot absurd, apoi am înţeles că nimic nu este de înţeles, că soluţia este acceptarea sau nu a Realităţii în Sine în toate formele ei convenţionale de la optimism conştient sau nu la sinuciodere conştientă sau nu. Am acceptat soluţia “imposibil” soluţie pe care am ştiut-o din prima zi în care am realizat existenţa paradoxului, am şi strigat-o cu voce tare în mintea mea tînără,  era atunci o o soluţie de moment dar nu ştiam încă ceea ce ştiu acum că este singura soluţie şi nici nu eram conştient de ea ca soluţie. Acum este inutil să o mai pronunţ sau să o strig o ştie tot Universul în Sine iar eu ştiu asta, acum însă o trăiesc ca o soluţie, aşa cum au trăit-o şi părinţii noştrii de generaţii întregi şi cum o vor trăi şi copii copiilor noştrii generaţii întregi, aşa cum doar ei au ştiut sau vor şti dacă o vor accepta sau nu ca spirit al trăirii lor.

Ideile încep deja să se certe între ele cu su fără voia mea, s-au trezit deja şi ca o normalitate o iau înaintea materiei care le susţine.

- Convenţional dacă avem intersecţia a două drepte spunem că este un punct dar oare punctul cui aparţine uneia dintre ele sau celor două drepte sau este independent de ele sau este doar o iluzie care nu există? Aşa mă cert de unul singur în multe dimineţi în baie sau în faţa oglinzii.

- Asta suntem noi intersecţia unui nelimitat de drepte materie/energie simultan, intersecţie care nu există decît ca iluzie a reprezentării acestor drepte, materie/energie.

-          Cînd vrem să adunăm două cifre facem doar comparaţia lor cu o alta, asta înseamnă semnul egal, o comparaţie, cînd vrem să aflăm mărimea unei suprafeţe folosim  diferite metode de la formule geometrice la calcul integral nu facem altceva decît să comparaăn rezultatul cu Realitatea în Sine care nu este decît suma totală a punctelor care formează suprafaţa şi evident apare semnul şi egalitatea părţilor cu întregul, suma cu totalul ei. Aţi face şi voi aceasă adunare de puncte dar nu puteţi, vă depăşeşte puterea,  sunteţi limitaţi. Ideea este doar rezultatul unei astfel de comparaţii cu Realitatea în Sine şi noi la fel. 

Îmi scutur uşor capul şi îmi rotesc privirile ca ameţeala să rupă planul ideilor în favoarea acţiunii, devin prospăt, optimist şi parcă am uitat sau nu ştiu că şi inexistenţa este o existenţă a fiecăruia dintre noi întotdeauna.

Totul şi nimicul împreună (0© = 1)

Totul şi nimicul împreună suntem noi

Şi tu şi eu

Şi piatra din asfalt şi şi piatra de mormînt

Şi sufletul şi visul. 

Iubirea noastră sau destinul

Sunt doar iluzii ca să-nvingă paradoxul

Nelimitat de mic/nelimitat de mare simultan,

Sau totul şi nimicul care suntem.    

Destine deşarte,

Destine împlinite

Şi tu

                        Şi eu.