Dicţionar neconvneţional: aberaţie

În convenţional,

“ABERÁȚIE, aberații, s.f. 1. Abatere de la ceea ce este normal sau corect. 2. Defecțiune a unui sistem optic, care duce la obținerea unor imagini neclare, deformate etc. ◊ Aberație vizuală = astigmatism. Aberația luminii = variația aparentă a poziției unui astru pe cer datorită mișcării Pământului în jurul Soarelui, în jurul axei proprii, și faptului că lumina se propagă cu viteză finită. 3. Ceea ce este inadmisibil, absurd; absurditate, inepție, prostie. – Din fr. aberration, lat. aberratio.”

În neconvenţional,

extrapolarea abaterii dincolo de limita ei convenţională.

La drept vorbind cine ne poate spune că ceva este “bun” şi “correct”, cînd totul este realativ, cine ne poate impune sensul lor limitat şi relativ? Aşa cum spune şi dicţionarul aberaţia este raportarea la corectitudinea stabilită sau convenţională, respectiv este o abatere în afara corectului sau mai mare decît abaterea corectă, admisă, adică o extrapolare dincolo de corect dar tot o abatere. O abatere exagerată. Nu vom găsi o aberaţie în Realitatea în Sine la Dumnezeu sau Universul în Sine, acolo este doar o normalitate care pentru noi este o aberaţie întotdeauna pentru că nu putem înţelege paradoxul nelimitatului lor din cauza limitelor noastre. Pentru noi nelimitatul este o aberaţie nu pentru că ar fi aşa, aberaţia este o normalitatea ca şi inexistenţa, este o aberaţie pentru că nu o putem cuprinde, reflecta, înţelege. Inexistenţa este un imposibil, ca şi aberaţia, pentru că pe de o parte ca şi aberaţiea aparţine doar convenţiei şi convenţionalului pe de altă parte pentru că inexistenţă este însăşi lipsa ideii de inexistenţă. Oamenii greşesc cînd caută să înţeleagă imposibilul, inexistenţa sau moartea, nu este nimic de înţeles doar de acceptat sau nu. Aberaţia este un imposibil dar şi imposibil este ceva care nu are nici măcar o idee de reprezentare logică şi convenţională ca şi inexistenţa sau moartea. Sînt curios dacă cineva îmi poate spune care este abaterea sau chiar aberaţia de la un paradox sau faţă de un paradox ca simultaneitate. Şi abaterea ca şi aberaţia se referă la elementele paradoxului, contrarii sau de altă natură, nu la simultaneitatea imposibiă a acestuia. Nu doar contrariile sînt un paradox şi simultaneităţile ca şi identitatea elementelor sale. Prezentul este o extrapolare a inexistenţei noastre tot un paradox, el nu există dar îl trăim. Mai exact “acum” este o extrapolare a prezentului care nu există sau existenţa noastră care este o extrapolare a inexistenţei noastre convenţionale nelimitate. În termeni convenţionali existenţa noastră este o aberaţie, o extrapolare a abaterii de la neconvenţionalul nelimitat, şi nu invers. Inexistenţa noastră este o normalitate a Universului în Sine, este nelimitată şi nu invers. Nu trebuie să limităm nici abaterea dar nici extrapolarea ei aberaţia doar la fenomenele pozitive, ele trebuie să definească şi elemetele negative şi pe cele positive, acestea au abateri dar şi aberaţii de la normalitatea lor. Orice paradox poate fi denumit aberaţie ca orice axiomă sau relativ/absolut. Paradoxul nu poate fi echivalentul abaterii el este o aberaţie sau echivalent al imposibilului.  Ca să luăm de bună definiţia aberaţiei convenţionale trebuie să luăm de bune limitele ei adică să considerăm ca “bun” sau “rău” doar definiţiile convenţionale ceea ce nu este corect. Pentru un nebun relaţiile şi acţiunile lui sînt bune şi corecte ca şi pentru un criminal şi ar fi foarte grav dacă nu putem reflecta corect atitudinea şi înţelegerea lor negativă ca să putem acţiona în sensul nostru “bun” convenţional. Ca să nu spun că trebuie să acceptăm limitele convenţionale de “bun” şi “correct” care demult sînt contestate ca definiţii şi acceptat relativul lor. În cazul paradoxului nu poţi acţiona în nici un fel poţi doar să îl accepţi aşa cum este sau să intri în alt paradox ca să scapi de cel anterior. Aberaţia în sensul convenţional semănă foarte mult cu abaterea şi se leagă doar de pozitivul ei ceea ce limitează definiţia, noi ducem aberaţia dincolo de om şi umanitate şi arătăm că Universul în Sine nu are aberaţii el este perfect ca şi Dumnezeu ca şi moartea care nu există pentru Universul în Sine, ea aparţine doar convenţiei ca şi aberaţia. Abaterea de la pozitiv nu este negativul există şi o abatere pozitivă a negativului ca şi una negativă a negativului şi nu putem spune că negativul este o aberaţie din moment ce el este o normalitate pozitiv/negativ ca orice contrarie. Aberaţia este o extrapolare la limita la care nu ajungem.

Abaterea este o normalitate, aberaţia un imposibil.