Natural și supranatural

Natura are supranaturalul ei, simultan/dialectic și neconvențional, dar nu cel al dicţionarelor clasice ca,

„SUPRANATURÁL, -Ă, supranaturali, -e, adj. Care pare mai presus de forțele și legile naturii sau în contradicție cu acestea; care pare în afara naturii, a lumii percepute prin simțuri; care este atribuit unor forțe miraculoase; miraculos, fantastic. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce se pretinde a fi mai presus de legile naturii. ♦ Fără seamăn, extraordinar, excepțional. – Supra- + natural (după fr. surnaturel). Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink.  

Supranaturalul naturii este extranaturalul ei ca realitate dincolo de percepțiile oricărui conținut sau entitate/univers ca natură sau vibrație/rezonanță a ei sau particular al lui. Așa cum am mai spus natura nu este savant a lumii nostre ea sare principii și reguli simple dar mai ales ușor de înțeles ca semnificație dacă respectăm principiile ei iar contrariile nu le considerăm umane sau științifice, respectiv nu se anulează reciproc. Respectând perfecțiunea devenirii și transformării cu veșnicul/etern al ei. Dacă ați urmărit definiţiile noastre simultan/dialectice și neconvenţionale puteți constata deja că totul este natură chiar și extranatura ei care împreună le denumim nenatură sau neconvenţional al naturii, ca alt sau alt fel de natură întotdeauna. În aceste condiții supranaturalul este extranatura de care discutăm, care este de fapt o realitate dincolo de percepțiile naturii sau oricărui conținut ca entitate/univers, corp sau obiect/fenomen, etc. Putem spune la fel de bine că nimic nu este supranatural sau că totul este natură și invers. Din clipa/moment în care totul este paardox, natura este extranatură, natura este realitate și invers, etc. Extranatura definită de noi este tot o natură dar o natură „Care pare mai presus de forțele și legile naturii sau în contradicție cu acestea; care pare în afara naturii, a lumii percepute prin simțuri; care este atribuit unor forțe miraculoase; miraculos, fantastic. nu pentru că este o aparență sau „mai presus de forțele și legile naturii” sau „în afara naturii”, ci pur și simplu pentru că noi sau orice conţinut, entitate/univers, corp sau obiect/fenomen, etc., nu putem cuprinde sau defini extranatura sau supranaturalul naturii ca extranatură. La fel cum orice sistem este un haos și invers nu pentru că haosul există ci doar pentru că noi sau alții nu ajungem, cuprinde sau defini legile și normele lui. Unicitate sau dumnezeu, după caz, cuprind și haosul și sistemul, și naturalul și supranaturalul lui, ca natură și extranatură, etc. La fel ca oricare secvență sau parte a lor ca unicitate, dumnezeu, cuantă sau foton, atom sau moleculă, planetă sau galaxie, etc. Care este la rândul ei natură și extranatură, natură și realitate, natură și supranatural, etc. indiferent de situație, natură sau organizare. Ca perfecțiune, veșnic/etern al ei, paradox sau normalitate a lui, etc. Natura este obiectul/fenomen al cercetării oricărei științe ca percepţie sau natural al ei, de la matematică la astrofizică, etc., supranatura ca extranatură sau supranatural al ei este obiectul/fenomen al cercetării oricărei științe ca metaforă de la religie la alchimie, astrologie sau parapsihologie, etc. Este evident că se completează unele pe altele sau se definesc și cuprind reciproc ca oricare alte contrarii în condițiile în care ca natură umană sau științifică „se anulează reciproc” iar ca natură sau extranatură în general nu „se anulează reciproc”. Doar reperele, situațiile și sistemele de referință fac diferența între natură și extranatură, natural și supranatural, natură și realitate, etc. chiar dacă totul este natură într-o variantă sau alte de la virtualul lor ca iluzii și umbre la unicitate ca natură/realitate a ei.