Perfecțiunea oricărei situații, conținut sau entitate/univers, corp sau obiect/fenomen, etc., cu atât mai mult umană sau științifică, nu există. În acest context ea este doar o perenitate limitată comparat, comparativ sau raportat cu repere, situații sau sisteme de referință, chiar că există. Nu există nu pentru că nu există, ci doar pentru că orice situație, conţinut, entitate/univers, corp sau obiect/fenomen,  etc., inclusiv umane sau științifice, nu pot cuprinde, cunoaște sau defini perfecțiunea naturii care suntem și în care existăm nelimitată. Din simplul motiv că noi sau orice situație, conţinut, entitate/univers, corp sau obiect/fenomen, etc. suntem doar perenitate iar perfecțiunea naturii noastre nelimitată ca veșnicie și eternitate. În natura noastră, care suntem sau în care existăm, suntem perfecții dincolo de repere, situații sau sisteme de referință chiar dacă suntem pereni în limitele situației comparat, comparativ sau raportat cu repere, situații sau sisteme de referinţă. Ce paradox să fii perfect dar să nu îți poți cunoaște sau cuprinde perfecțiunea.