Iluzie

Ca natură non dialectică a dicţionarului clasic „iluzia” este,

„ILÚZIE, iluzii, s. f. 1. Percepție falsă a unui obiect prezent înaintea ochilor, determinată de legile de formare a percepțiilor sau de anumite stări psihice sau nervoase. 2. Fig. Situație în care o aparență sau o ficțiune este considerată drept realitate; speranță neîntemeiată, dorință neîndeplinită; închipuire fără o bază reală, amăgire; himeră. ◊ Expr. A(-și) face iluzii = a nădăjdui sau a face să nădăjduiască lucruri irealizabile; a (se) amăgi. A-și pierde iluziile = a rămâne dezamăgit. [Var.: (înv.) iluziúne s. f.] – Din fr. illusion, lat. illusio, -onis. sursa: DEX '09 2009 permalink”.

Prin convenţie, închipuire conștientă ca unicitate sau situaţie/stare a ei ca câmp/viziune conștiente, viziune conștientă ca stare sau realitate, câmp conștient ca situaţie sau natură, iluzie sau idee a câmpului conștient al naturii, iluzie a situaţiei ca sistem sau vis conștient, laic sau teist, iluzie umană sau ştiinţifică ca proiecție conștientă, etc.

Ca natură nedialectică a dicţionarului neconvențional „iluzie” este,

„virtualul închipuirii conștiente”,

ca natură/realitate, expresie sau termen generic al devenirii unicităţii inclusiv orice particular al ei, printre care:

-  unicitate,

„virtualul închipuirii  conștiente ca unicitate”,

ca natură/realitate, convenţie ca metaforă a situaţiei/stare sau naturii/realitate a ei sau,

„iluzie.unicitate”,

ca natură/realitate, convenţie ca percepţie a virtualului închipuirii conștiente a unicității respective, comparat/extracomparat cu repere sau situaţii. În condițiile în care orice iluzie a unicităţii este un virtual al închipuirii conștiente percepute a ei, iar orice virtual al închipuirii conștiente o iluzie.unicitate, iluzia.unicitate o simultaneitate/dialectică sau iluzie/extrailuzie (neiluzie, nu în sens clasic ca opus sau contrar) ca situaţie/stare a unicităţii,

-  situaţie,

„extrailuzie”,

ca natură, convenţie ca metaforă a situaţiei sau naturii ei sau, 

„iluzie”,  

convenţie ca percepţie a extrailuziei situaţiei respective, comparat sau comparativ cu repere sau situaţii. În condițiile în care orice iluzie este o extrailuzie percepută a ei iar orice extrailuzie o iluzie dincolo de percepţie,  chiar dacă niciodată aceiaşi iluzie cu aceiaşi extrailuzie ca situaţie. Fără a confunda extrailuzia cu proiecția, visul, iluzia sau ideea, umbra, câmpul, amăgirea sau închipuirea, antiiluzia sau neiluzia, inexistenţa lor ca ailuzie sau non iluzie, etc., știind că orice extrailuzie este o iluzie dincolo de percepţie, ca situaţie,   

-  stare,

„extrailuzie ca stare”, 

convenţie ca metaforă a stării sau realităţii ei sau, 

„iluzie.stare”, 

convenţie ca percepţie a extrailuziei stării respective, extracomparat sau extracomparativ cu repere sau situaţii. Unde şi când orice iluzie a stării este o extrailuzie percepută a ei iar orice extrailuzie o iluzie dincolo de percepţie,  chiar dacă niciodată aceiași iluzie cu aceiași extrailuzie ca stare,

-  situaţie ca sistem,  

„extrailuzie ca sistem”,

măsură sau măsurabil, convenţie ca metaforă a situaţiei ca sistem sau naturii ei sau, 

„iluzie.sistem”,  

măsură sau măsurabil, convenţie ca percepţie a extrailuziei situaţiei ca sistem, comparat sau comparativ cu repere sau situaţii ca sistem, indiferent de situaţie, natură sau organizare. Unde şi când orice iluzie a situaţiei ca sistem este o extrailuzie percepută a ei iar orice extrailuzie o iluzie dincolo de percepţie, chiar dacă niciodată aceiași iluzie cu aceiași extrailuzie situaţiei ca sistem, măsură sau măsurabil. În condițiile în care nu trebuie să confundăm extrailuzia, situaţiei ca sistem, cu proiecția, visul, iluzia sau ideea, umbra, câmpul, amăgirea sau închipuirea, antiiluzia sau neiluzia, inexistenţa lor ca ailuzie sau non iluzie, etc., ale situației ca sistem, știind că orice extrailuzie este o iluzie dincolo de percepţie, a situaţiei ca sistem.    

Ca gând sau idee umană, ştiinţă, asemănare şi identificare a lor, ca egal, antiegal sau inegal ca identic, etc., orice iluzie devine umană sau ştiinţifică, teoretică sau practică, măsură sau măsurabil precis ca proiecție sau vis, cu opus sau contrar care „se anulează reciproc” și nu respectă principiile naturii. Ca uman sau știință al naturii despre extrailuzie, proiecție, vis, iluzie sau idee, umbră, câmp, amăgire sau închipuire, antiiluzie sau neiluzie, inexistenţa lor ca ailuzie sau non iluzie, etc., ca virtual, iluzii și umbre, în nici un caz natură, natură/realitate sau virtual al unicității lor.

Ca simultaneitate/dialectică putem spune că orice „iluzie” ca situaţie este, 

„simultaneitatea/dialectică a  secvențelor extrailuziei”,

pe care o cuprinde sau defineşte ca secvențe neconvenționale ale situaţiei în general sau,

„supraunitarul simultaneităţii/dialectice a iluziei/extrailuzie”

sau al dialecticii neiluziei virtualului închipuirii situaţiei în general sau,

„simultaneitatea/dialectică a  secvențelor antiiluziei”,

pe care o cuprinde sau defineşte ca secvențe neconvenționale ale situaţiei ca sistem, opus sau contrar în particular sau, 

„supraunitarul simultaneităţii/dialectice a iluziei/antiiluzie”,   

sau al dialecticii neiluziei virtualului închipuirii situaţiei ca sistem, opus sau contrar, în particularul ei. Alt fel spus orice iluzie este de fapt o extrailuzie, ca alt sau alt fel de iluzie dincolo de percepţie şi invers, de secvenţe neconvenţionale, ale simultaneităţii lor dialectice.

Ca să înțelegem ca semnificaţie această definiție trebuie să plecăm de la definiția miracolului a cărui dialectică sau adevăr este iluzie/umbră sau idea, câmpul, viziunea și închipuire conştient/subconștiente, etc. iluzia ca idee conștientă, umbra ca idee subconștientă iar miracolul doar un virtual al simultaneității lor dialectice și neconvenţionale. Ca uman sau știință pot fi doar vise sau proiecții conștient/subconștiente ca idei vise sau proiecții ale a gândurilor naturii umane sau științifice, mintii, rațiuni sau judecată, etc. La fel cum natura este o realitate şi invers ca secvenţe neconvenţionale ale simultaneităţii/dialectice sau iluzia o umbră şi invers, ca oricare alt general sau particular al lor de vibrații/rezonanțe ale naturii. Umbra ca dimensiune unică, unitate dialectică sau simultaneitate etc., a oglindirii naturii, iluzia a filozofiei, în oricare variantă a lor. Miracolul ca posibil, potențial sau doar amăgire, etc., după caz, simultan/dialectice și neconvenţionale. Ca particular, uman sau științific, umbra devine gri de lumină/întuneric a oglindirii naturii, iluzia devine culoarea de cunoașterea/anticunoaştere ca dimeniune unică, unitate dialectică sau simultaneitate, etc., a filozofiei, iluziilor și umbrelor noastre. În acest context orice filozofie este o iluzie sau culoare de cunoaștere/anticunoaştere, după caz, la fel cum orice oglindire a naturii devine sau este o umbră sau gri a de lumină/întuneric după caz. În nici un caz natura, realitatea, natura/realitate și virtualul lor ca unicitate. Ceea ce ne permite să spunem sau să credem că totul este filozofie, iluzie, umbră sau virtual al unicității sau oricare particular al ei, la fel cum totul este natură, realitate sau unicitate, etc. ca secvenţe neconvenţionale ale simultaneităţii lor dialectice. Totul depinde doar de repere, situații sau sisteme de referință și implicit de absolut/relativul lor. Motiv pentru care nu trebuie să confundăm natura, realitatea, natura/realitate și virtualul lor, ca iluzii și umbre, cu iluziile și umbrele noastre umane sau științifice, limitate la sistem, egal, antiegal și inegal ca identic, etc. Care nu respectă principiile și regulile naturii și ale căror contrarii „se anulează reciproc” ca iluzii și umbre, idei, câmpuri, viziuni și închipuiri conștient/subconștiente, etc., în general sau doar vise și proiecții în particularul nostru uman sau științific, ale minții, judecății sau rațiunilor.        /