Pagini de roman.Umilinţa

   Este sentimentul dezechilibrului simultaneităţii inferior/superior al oricărei entităţi/univers și ca entitate și ca univers. Cînd cineva este mai deştept şi tu mai prost sau doar crede acest lucru te simţi umilit, cînd eşti sărac şi vezi opulenţa celuilalt eşti umilit, cînd simţi neputinţa în faţa dictaturii de orice natură eşti umilit iar toate instituţiile îşi pierd pe zi ce trece rolul de sprijin al oamenilor din afara ei pentru protejarea celor care o formează sau a instituţiei ca entitate bine definită. Să nu ne minţim să credem că dictatura este doar a statelor cu  formă dictatorială sunt dictaturi în democraţie peste tot plecînd de la generalul dictaturii majorităţii peste minoritate şi de la dictatura grupurilor faţă de indivizii săi sau a celor din afara grupului, știu găști de cartier în democrație care terorizează tot cartierul poate și altele. În acest sens toate instituţiile devin dictatură dacă nu mai respectă rolul iniţial de ajutor al celor din afara lor ele sunt inițial făcute tocmai pentru ceilalți și nu pentru ele. Trebie să înţelegem că instituţiile ridică în jurul lor zidurile convenţiilor uitînd că zidurile înalte acoperă fenomenele interioare de privirile trecătorilor din afară dar şi limitează pe cei din interior să mai vadă trecătorii şi fenomenele ba chiar răsăritul de soare din afara zidurilor fizice sau convenţionale. Toate instituţiile îşi apără salariaţii şi valorile în acelaşi timp în care salariaţii şi valorile lor apără instirtuţia, împotriva cui este mai greu de spus. Evident împotriva celorlalţi umilindu-i în fel şi chip mai mult sau mai puţin fără a lua în calcul că și ei sunt umiliți de alte instituții cu alți oameni. Cînd evoluţia unui popor este incomparabil mai bună cu cea a poporului tău eşti umilit şi umilinţa naşte monştii umilinţei, creează sentimental umilinţei sau al neputinţei tale sau al unui grup ca apoi fiecare sau în grup să se revolte ficare individual sau cu grupul în sine. Terorismul este doar o formă a efectelor umilinţei dar sunt nenumărate forme ale acesteia de la greva foamei care nu mai este de efect pentru instituţii şi convenţiile lor, de la mitinguri de grup la sinucidere sau transformarea individului în torţă pînă la atacul armat din şcolile americane sau instituţiile lor, la terorismul Islamic sau din interiorul oricărui stat democratic sau dictatorial. Aşa s-a născut terorismul ca şi cancerul din noi ca revoltă a individului sau grupurilor împotriva umilinţei proprii sau a celorlalți de orice natură. Terorismul nu este doar al universului exterior sau statelor exteriorae este şi din interiorul universului tău sau al poporului pe care îl umilim prin limitele convenţiilor noastre şi zidurile de orice natură din jurul oricărui grup sau instituţie  și nu putem face nimic nu pentru că nu putem nu putem face nimic pentru că etica instituţiilor sau grupurilor dictatoriale sau democratice nu urmăreşte etica Realităţii în Sine ci etica instiuţiei sau grupului respective, o etică deja egoistă prin definiție. Încapacitatea acestora de a fi conştiente şi de a avea conştiinţa activă în permanenţă face ca ele să intre în somnul conştiinţei care naşte monştrii. Monştrii suntem noi şi orice instituţie sau grup doar că pe unii dintre noi nu-i lasă conştiinţa să facă ce vor instinctele lor, aşteaptă adormirea ei şi vei vedea că apar de peste tot în noi şi grupurile sau instituţiile pe care le formăm monștrii de fiecare dată alții, nu este important dacă adormirea conştiinţei este conştientă sau subconştientă. Ori accepţi paradoxul ori te sinucizi ieşirea din paradox nu există şi nici rezolvarea lui cum se defineşte prin convenţiile noastre ca în ideile lui Camus şi “morţile lui conştiente”. Umilinţa este peste tot în noi de la oamenii străzii la democraţia americană sau dictatura statelor din jur, pe stradă, acasă la servici, în vorbele şi convenţiile noastre, în visele noastre care nu devin niciodată Realitate în Sine ci doar o iluzie a acestor idei. Doar speranţa din cînd în cînd ca în cutia pandorei te ajută uneori să treci peste umilinţa oricărei realităţi din fiecare zi din fiecare clipă care nu există decît ca să trăieşti sentimentele ei mai departe. Îmi dau sema că şi eu ca şi voi am trăit şi încă trăiesc această umilinţă. Am visat toată viaţa să relizez binele meu şi al celorlalţi din jur apoi m-am limitat doar la familie sau doar la realitatea convenţiilor mele cu ceilalţi dar oamenii încalcă orice convenţie depinde doar de limitele pînă unde se ajunge. Fiecare dintre noi este un neînţeles sau un umilit în faţa Realităţii în Sine sau a realităţii fiecăruia şi fiecare dintre noi moare cu sau fără aceste vise calcite în umilință din păcate ca umilința să fie completă ne umilim unii pe alții în permanență. Am fost bătut, închis fără vină sau fără documente într-o democraţie europeană unde o Inaltă Curte supune că nu vede încălcarea drepturilor mele umane, ce dacă eşti închis fără documente legea Înaltei Curți este mai tare decît adevărul indiferent cît de limpezi sunt apele care separă adevărul de păcate. Am fost furat, minţit, trădat şi de oameni ca indivizi şi de instituţiile lor şi mă întreb de ce pe zi ce trece sunt mai furios pe oameni şi instituţiile lor dictatoare şi mai ales pe propria existenţă. Și ce dacă. Cu siguranță fiecare la rîndul lui la fel doar că unii nu sunt conștienți de acest lucru.

Da şi nu

Eu,

Tu,

Poate nimeni,

De ce nu totul,

Pustiul,

Ar fi...

Ceea ce sunt, ceea ce eşti. 

Pagini de roman. Întoarcere în timp

În fața blocului de unde am ieșit, pomii parcă păzesc sentimentele noastre și strada pe care circulă destul de multe mașini spre gară sau spre parc. As¬faltul curat, verdeață multă ca în orașele de provin¬cie de la capătul lumii și nu fac mai mult de două mi¬nute pînă în parc. Abia acum intuițiile și rațiunea mea și toate celelalte îmi spun, conștient sau nu, că trecu¬tul este simultan cu viitorul, iar prezentul este doar trecerea dintre ele care nu există. Mă uit la parc și la aleile lui și văd prezentul așa cum oricine crede că este prezentul. Parcul, aleile, pomii, și verdeața, mul¬te dintre ele aceleași ca și de mult, poate doar bănci¬le revopsite și arbuștii coafați mai intens. Ceea ce văd eu însă ca prezent este viitorul/trecut al tinereții me¬le, este parcul în evoluția lui ulterioară copilăriei me¬le este ceea ce văd eu acum din ceea ce a fost, este prezentul/trecut al realității mele și viitorul realității de atunci, la fel cum voi și copiii mei veți reflecta vi¬i¬¬torul meu în același timp, în care eu sînt inexistență. Aparent nimic deosebit să-ți vezi viitorul/trecut în prezentul pe care îl trăiești. La fel cum eu astăzi pri¬vesc aceleași realități de altă dată dar după 40 de ani, adică viitorul meu și al realității universului meu de acum 40 de ani și nu este ușor și nici simplu să în¬țelegi paradoxul acestei simultaneități ca și al Rea¬li¬tății în Sine.
Pe o stradă acoperită în permanență de um¬bra copacilor, preț de cîteva sute de metri, este intrarea în parc, unde toate vacanțele noastre ni le petreceam toată ziua, în afară de zilele cînd mergeam la pește sau la fotbal. Aceeași intrare, dar mult mai civilizată și mult mai puțin naturală ca niciodată. Am intrat în parcul pe care nu-l văzusem de atît de mult timp, că aproape nu îl mai recunosc, mai ales după ce oame¬nii au stricat ordinea universală pentru ordinea li¬mi¬tată a oamenilor, parcă am simțit o altă respirație, alte sentimente, aceeași existență. După ce fac cîțiva pași pe o alee mă așez pe o bancă, poate o bancă a amintirilor mele sau ale prezentului meu trecut, sau poate aceeași bancă pe care o voi găsi în prezentul meu viitor. Aproape de mine vechiul monument al eroilor, nu foarte artistic nici cine știe ce de impună¬tor, dar de care mă leagă sentimente, spiritul meu și al lui au atîtea amintiri împreună, că eu nu pot să spun niciodată că o floare, un semn, o piatră sau un ani¬mal nu are spiritul lui, dacă voi nu le simțiți aces¬te legături este doar o neputință a voastră, doar o al¬tă limită. Monumentul parcă verifică timpul și spațiul pe direcțiile rectangulare ale aleilor parcului pe care le veghează ca un paznic al timpului și spațiului său. Parcă pe aceeași bancă am stat și cînd eram încă elev de liceu, liniște de parcă s-a scufundat pămîntul în oceanul Universului în Sine și doar apele lui parcă îți mîngîie corpul cu o neutralitate greu de descris. Puțini oameni, puțini copii, puțini elevi de liceu sau alte clase primare, aș putea spune că îi numeri pe de-getele de la o mînă. Pentru o clipă privirile îmi sînt furate de o crăpătură în asfalt, unde iarba încerca din toate puterile să iasă la lumină, într-o luptă disperată pentru existență. Ridic privirea și, surprins, mă tre¬zesc întrebat de colegul și prietenul meu de clasă:
— Ai trimis bilețelul acela?
— Bineînțeles. Eu îi scriu întotdeauna scri¬so¬rile de dragoste și bilețelele pentru întîlniri în nume¬le lui unei colege de care este îndrăgostit lulea, o iubeș¬te și, la vîrsta asta, orice dragoste este oarbă, și eu o plac pe colega aceea, dar îmi este prieten, apoi sînt ceva mai rațional, mai puțin instinctiv și poate mai fricos, bîrfele micului oraș de provincie poate că mă și spe¬rie, mă fac să fiu atent la ceea ce spun și la cei cu ca¬re merg, dar mai ales fetele cu care mă plimb uneori. Prietenul meu zîmbește mulțumit, ca și mine și ca mai toți copiii de vîrsta aceea, lui îi place întot¬deauna să-și arate fizicul bine modelat la sala de sport, mie spiri¬tul pe care îl modelez în orele de clasă sau cu atîtea lecturi la activ. Mai facem cîțiva pași împreună, mai discutăm ba una ba alta despre lucruri normale pen¬tru vîrsta noastră, în parc aceeași liniște și pace uni¬ver¬sală. Ne despărțim după ce ne luăm la revedere.
Între timp el a murit de mult, la o vîrstă nu prea înaintată și aproape nebun, cancer, din opti¬mism nu mai rămăsese nici o urmă.
Pe alee undeva, în fața noastră, ronduri de flori și castani înfloriți; prietenul meu se îndreaptă că¬tre casă către destinul lui, poate, iar eu rămas sin¬gur încerc să mă plimb cu gîndurile mele. Paznicul, un om care șchioapătă în urma unei răni din tine¬re¬țe (făcu¬se războiul) trece undeva mai departe la treburile lui, aproape în fiecare seară încearcă să ne prindă cînd ne jucăm peste rondurile de flori sau cînd ne urcăm aproape în toți pomii din jur. Din fericire pentru noi și necazul și nefericirea lui zilnică noaptea este prie¬tenul și acoperitorul nostru, de gălăgie nu se mai poa¬te vorbi, ba uneori punem un aparat de radio cu tran¬zistori, de care este mîndru tot cartierul și mai ales noi, pentru că este al fratelui meu mai mare. Dăm mu¬zi¬ca la maxim și ascultăm muzică împreună cu tot par¬cul sau poate și cu destule case dimprejur, într-o liniște a naturii de-ți piuie urechile și nu știi dacă de la case¬tofon sau de la liniștea naturii din jur. O natură apa¬rent dezordonată, o ordine cosmică necunoscută, unii îi spun haos, alții sistem, parcă la fel cu noi acei zgomotoși din fiecare seară pînă noaptea tîrziu. Nu știu ce s-ar întîmpla dacă ar ști paznicul că mereu noaptea îl necăjim, iar ziua trecem liniștiți pe lîngă el, sau poate că știe și tocmai de aceea se bucură de jocul nostru nevinovat. Pierdut în gînduri, tresar, în fața mea apare o fată cu ochii albaștri, înaltă și parcă simbol al frumuseții și iubirii, sau poate doar în mintea mea de copil.
— Ești atît de frumoasă.
— Și ce crezi că mă ajută cu ceva?
— Chipul tău mă obligă, nu poți trece nicio¬dată și pentru nimeni neobservată.
— Mă bucur atît de mult cînd mă bagi în sea¬mă, în general uiți, ești preocupat prea mult de știință.
— În ochii mei ești cea mai frumoasă.
— Iar tu un mincinos de care-mi place.
Pielea aceea catifelată a obrajilor, atît de ca¬ti¬felată că îți este frică să o atingi, culoarea pe care doar privind-o te înfioară și asta dacă ne raportăm doar la ceea ce putem privi sau simți, pentru că dincolo de privirile noastre și de puterea noastră de a vedea realitatea, dincolo este perfecțiunea ei. Roșeața din obraji la fiecare cuvînt pe care îl simt sau mă priveș¬te, pe care îl ascultă sau doar îl presupune este doar perfecțiunea ei umană și imperfectă, dincolo de ele este divinul pe care nu știm niciodată să îl ascultăm, să îl privim sau cel puțin să îl înțelegem. Sîngele ace¬la năvalnic care îi dă culoare sufletului ei (al puri¬tă¬ții la 16 ani) și care parcă prevestește viitorul nostru al generațiilor care vor veni vibrînd o dată cu natu¬ra, o dată cu sentimentele mele sau ale ei sau poate cine știe cu ce rezonanțe universale necunoscute.
N-am mai putut să-i dau nici un răspuns, am luat-o de mînă și ne-am plimbat, cu liniștea și feri¬ci¬rea în priviri și în suflet, prin parcul parcă făcut pen¬tru noi. Cu siguranță deja tot orașul știe acest lucru, iar noi emoționați aproape că nu ne vorbim și de fri¬că nu mergem mai departe cu sentimentele noastre.
S-a schimbat atît de mult, memoria îmi adu¬ce în imagine fața, cu ridurile timpului și necazurilor existenței, ea profesoară, soțul ei a murit, eu inginer la vîrsta pensionării, amîndoi am îmbătrînit.
Emoțiile mă fac să tresar și privirea revine la fi¬re¬le de iarbă din asfalt. Sînt tot pe banca aceea în timpul prezentului meu trecut, dar întoarcerea în timp a dispărut la fel cum a venit, am revenit la realitate sau poate doar iluzia ei, așa cum iluzie a fost cu si¬gu¬ranță și realitatea de atunci, acum cu siguranță. Unde o fi Realitate în Sine, ceea ce am trăit atunci, ceea ce trăim acum, viitorul ne spune că amîndouă vor fi la fel la urma urmei, doar o iluzie că am exis¬tat. De ce acum este vis acea realitate și mîine reali¬ta¬tea de azi și de ce întoarcerea în timp mi se pare o absurditate, pentru că nu se poate sau pentru că în¬țe¬leg așa de limpede că simultaneitatea imaginilor și sentimentelor de atunci nu pot fi niciodată separate de imaginile și sentimentele de acum? Ar fi atît de absurd să iubești cu sufletul tinereții tale două exis¬tențe, una tînără și frumoasă, în ochii tăi ca un înger, alta cu privirea pierdută și copleșită de ani și de gre¬utăți, din memoria ta în același timp, în care spiritul tău rațional judecă cele două chipuri. Oare întoarce-rea în timp te face să uiți și să pierzi rațiunea cîștiga¬tă sau te întorci cu aceeași gîndire și spirit ca la 18 ani? Atunci la ce te mai întorci să repeți aceleași gre¬șeli pentru că oricum nu poți avea și rațiunea ta de atunci și pe cea de acum și nici forma și spiritul. Ar fi o tragedie să iubești chipul de atunci și să vezi chi¬pul de acum pentru fiecare din noi. Acele legături nu le poate face nici o întoarcere în timp chiar dacă ar fi posibil să te întorci, iar eu nu vreau să mă în¬torc ni¬ciodată, vreau să rămîn cu amintirile mele, mai mult, uneori refuz chiar să-mi văd prietenii, ca să nu văd schimbarea lor în ochii mei și invers. Oare și univer¬sul în care trăiești ar putea să se întoarcă o dată cu tine sau doar tu? Cum să te împaci între aceste contrarii, aceste transformări, ar fi atît de absurd că mă sperii, chiar dacă orice și oricum totul este doar absurd, dar acesta este mai absurd decît însuși absurdul. Mă ri¬dic și plec, las în urmă prezentul/trecut și întoar¬ce¬rea mea în timp, mai bine să uit că există și să păs¬trez ceea ce nimeni nu-mi poate lua niciodată, iluzia că a existat o tinerețe și așa cum era și niciodată așa cum sînt. Unii deformați de vîrstă și necazuri, alții deformați de umanismul pierdut, alții cu pesimismul apropiatei inexistențe, alții chiar nu mai sînt. Ochii mei nu mai au energia de altădată și nu mai văd lu¬crurile cu claritate, poate doar rațiunea și spiritul meu să mai încerce să vadă ca prin ceață realitatea pe ca¬re nu am găsit-o niciodată. Întoarcerea în trecut, ca și plecarea în viitor, o fac cadou cui își dorește, eu ră¬mîn cu prezentul/trecutului meu și prezentul/vii¬to¬rului către care mă duc.
După atîția ani parcul s-a schimbat și el, or¬di¬nea cosmică au schimbat-o oamenii, pentru moment doar și doar iluzoriu, pentru că schimbările lor nu vor ține o veșnicie, în fiecare secundă totul se schimbă, un gard viu bine întreținut tronează peste tot, mai ceva ca grădinile de la curtea regilor, poate frumos pentru cei ce nu au amintiri, pentru mine este un de¬zastru mi-au tăiat și amintirile o dată cu el, în plus nu se mai poate trece la rondurile de flori de atîtea ori călcate de noi în picioare și de alții.

Roman page. Back in time

In front of the apartment building where I came out from, the trees seemed to guard our feelings and the street with quite a lot of cars heading toward the train station, or to the park. The clean asphalt, lot of green like in the provincial towns at the end of the earth, and it takes less than two minutes to get to the park... It is only now that my intuitions and reason and all others tell me, consciously or not, that the past is simultaneous with the future, and the present is just a transition between these two, which does not exist.
Looking at the park and its alleys, I see the present in the same way as everyone thinks the present would be. The park, the alleys, the trees and grass, many of them the same as in the past, maybe just the benches had been repainted and the shrubs dressed more than before. What I see though as a present, is the future/past of my youth, it is the evolution of this park subsequent to my childhood, it is what I see now from what it was, it is the present/past of my reality and the future of past reality, just as you and my children will reflect my future while I will be nonexistence. Apparently, there is nothing special in seeing your future/past in the present that you live. Just as I look now at the same realities of another time, but after 40 years, namely my future and that of the reality of my universe from 40 years ago, and it is neither easy nor simple to understand the paradox of this simultaneity or of the Reality Itself.
On a street always covered by the tree shades for a few hundred yards, there is the entrance to the park, where we would spent every day of our holidays, except for the days when we used to go fishing or playing football: same entry, but more civilized and less natural than ever.
I entered into the park that I had not seen for such a long time, I almost did not recognize it, especially after people had broken the universal order for their own limited order, and I felt as if I breathed another air, different feelings, but the same existence. After taking a few steps on a path, I sit on a bench, maybe a bench of my memories or my past present’s memories, or the same bench that I will find in my future present. Next to me, the old Monument of Heroes, not very artistic or much impressive, but my feelings bind me to it. Our spirits have so many memories together that I cannot ever say that a flower, a sign, a stone or an animal do not have their own spirit. If you do not feel these connections, this is just a weakness of yours, just another limit. The monument seems to check time and space against the rectangular directions of the park’s alleys that it watches like a guardian of its time and space.
I feel like I sat on the same bench when I was still a high school student... silence, as if the Earth had sunk into the ocean of the Universe Itself, and only its waters comfort your body with a neutrality hard to describe. Few people, few children, few high school students, I could say they can be counted on the fingers of one hand. For a moment, my eyes are caught by a crack in the asphalt, where the grass was trying its best to come to light in a desperate struggle for existence. I look up, surprised, when my class colleague and friend is talking to me:
“Did you send that note?”
“Of course I did.”
I always write love letters and notes for dates on the behalf of a colleague that he is madly in love with, he loves her and, at this age, love is blind. I like this colleague too, but he is my friend and, moreover, I am a bit more rational, less instinctive and perhaps more of a coward. The gossips of my small provincial town maybe scare me, they make me pay attention to what I say and to the ones I go out with, especially the girls whom occasionally I take for a walk. My friend smiles satisfied. Like me and like most kids of this age, he always likes to show his physique well shaped at the gym, but I like to show the spirit that I have shaped in classrooms or by so many readings. We make a few more steps together discussing about normal issues for our age; in the park—the same universal peace and silence. We split up after we say goodbye to each other.
He died long time ago at an early age and almost crazy, of cancer; there was no trace left over from his optimism.
Down the alley—somewhere in front of us, flowerbeds and blossoming chestnut trees— my friend goes towards his house, towards his destiny maybe and I, alone now, try to walk with my thoughts.
The guard, a man limping because of a wound in his youth, (he had fought in the war), who almost every night tries to catch us when we play over the flowerbeds and climb nearly every tree around, now goes about his business somewhere. Fortunately for us and to his regular distress and misery, night is our friend and covert, not to talk about the noise, and we sometimes even turn on a transistor radio, which is the pride of the neighborhood and especially our joy, because it belongs to my elder brother. We turn up the music and listen to it along with the whole park and, maybe, with the surrounding houses as well, in a silence of nature that rings into our ears, and we do not know anymore if it is from the cassette player or from the silence of nature. A seemingly deranged nature, an unknown cosmic order that some call chaos, others system, just like us—those noisy kids—each evening until late at night. I do not know what it will happen if the guard finds out that we are the ones who always tease him at night and, during the day, we walk calmly past him; or maybe he knows and that is why he enjoys our innocent game.
Lost in thought I startle. In front of me, there appears a tall girl with blue eyes, like a symbol of beauty and love, or perhaps only in my childish mind.
“You are so beautiful.”
“And, what do you think, does this help me with anything?”
“Your face compels me; you can never go unnoticed by anyone.”
“I am so happy when you notice me, usually you forget, you are too concerned with science.”
“In my eyes you are the most beautiful.”
“And you're a liar that I like.”
That velvety skin of your cheeks, so soft that you are afraid to touch, the color that you just see and you get thrilled, and all these, if we consider only what we can see or feel, because beyond our eyes and our power to see the reality, there lies her perfection. The blush of her cheeks at every word that I feel that concerns me, that she listens to or she only supposes, this is only her human and imperfect perfection. Beyond them, there is the divine that we never know to listen to, to look at or, at least, to understand. That impetuous blood that gives color to her soul (purity at 16 years of age) seems to foretell our future and that of the generations to come, vibrating along with nature, along with my feelings or hers, or with who knows what unknown universal resonances.
I was no longer able to give her any answer. I took her hand, and we were walking along, with peace and happiness in our eyes and souls, in the park that seemed made for us. Surely, the whole town already knows about this. We hardly talked, overwhelmed by emotions and afraid to go on with our own feelings.
She has changed so much in time; my memory brings her face in front of my eyes, with wrinkles caused by aging and the difficulties of existence. She is a teacher, her husband died already, I am an engineer at retirement age, and we both have grown old.
The emotions made me startle and I look back at the blades of grass coming out from that crack in the asphalt. I am still on the same bench, living in my past present, but the illusion of going back in time disappeared just as it came; I returned to my present reality or to its illusion at least, as certainly past reality was an illusion as well. Where is the Reality Itself, where is what we lived then, what we live now? The future tells us that both will be the same after all, just an illusion that I have ever existed. Why is that reality a dream now and why will it be a dream tomorrow, why going back in time seems an absurdity? Because it is not possible, or because I understand so clearly the simultaneity of the past images and feelings that can never be separated from the present images and feelings.
It would be so irrational to love with the soul of your youth two existences: one young and beautiful, in your mind like an angel, another one with tired eyes and overwhelmed by years of hardship, both in your memory at the same time, and your rational spirit judging the two faces.
I wonder if returning in time makes you forget and lose your gained reasoning, or you come back with the same thinking and spirit as you had when you were 18. Then why come back anymore to repeat the same mistakes, since anyway you cannot have your reasoning from then and from now, neither the form nor the spirit? It would be a tragedy to love the face from the past, but see the face from the present for all of us. There is no return in time that could make those connections, even if a return were possible. I, for one, never want to go back, I want to stay with my memories, moreover, sometimes I even refuse to see my friends, in order not to see their change in my eye and vice versa. Would the universe in which you live be able to return along with you, or just you alone? How to reconcile these opposites, these changes, it would be so absurd that it scares me, even if anyway, everything is just absurd, but this is more absurd than the absurd itself.
I get up and leave, letting behind the present/past and my return in time, better to forget there was any at all, and to keep what no one can ever take from me: the illusion that there was a young man, as I used to be, and never the way I am. Some are transformed by age and troubles, others deformed by the loss of their humanity, others live with the pessimism of an upcoming nonexistence and others are simply gone. My eyes no longer have the energy of the past and cannot see things clearly, maybe only my reasoning and spirit would try to see in the fog the reality that I have never found. The return to the past as well as the departure into the future, these two I offer as presents to whoever wishes. I remain with my present/past and the present/future I am heading for.
After so many years, the park has changed too, people have changed the cosmic order, but just for now and only illusory, because the changes will not last forever, every second everything changes still. A well-maintained hedge reigns all over, resembling pretty much a palace garden, maybe beautiful for those who do not have memories, but a disaster for me; they cut my memories with it and, moreover, I cannot pass to the flowerbeds that we and others had trampled under foot so often.

Contrast și realitate

Nu-i ceea ce crezi tu, iubita mea,
un înger printre demoni,
nu e absiul acela fără fund, 
nici țipătul tăcerii și lipsei de speranță,
nici suflet sfîşiat de paradoxuri
nici disperarea morţii,
e starea de melancolie,
de frămîntări materie/idee
ce în adîncul nopţii fără stele
aşteaptă noul răsărit de soare,
o adiere cum e briza mării,
albastru plin de stele
şi milioane de luceferi încă neştiuţi,
o rimă, un răspuns, sau doar speranța lui,
ca miile de - ndrăgostiţi
sau iarba moale sub călcîie.

Cum să facem din filozofia o terapie de grup II

Este evident faptul că filozofia ca orice entitate/univers poate fi terapie individuală sau de grup şi dacă ne amintim şcoala lui Freud avea catedră de filozofie bine situată în sistemul teoriilor subconştientului. După cum veţi fi observat Freud nu spune inconştient ci subconştient şi el simţea diferenţa dintre conştient, subconştient şi inconştient, cu siguranţă el nu auzise de teoriile moderne neconvenţionale ale simultaneităţii sau paradoxului şi nici nu a putut extinde teoriile lui dincolo de problemele sexuale dar a simţit, a intuit, că nu poate trata inconştientul care nu există, el fiind inexistenţa gîndirii cu toate elementele sale, logică, voinţă, conştienţă, conţştiinţă, etc. Psihoterapeuţii de astăzi găsesc tot felul de terapii dar nu înţeleg fenomenul în generalittaea care îl defineşte, logica după care se conduce ei le descoperă ca experienţe şi apoii se întreabă care sunt regulile lor. Încă nu au înţeles că religia, credinţa de orice natură, teistă sau ateistă, sunt terapii ca orice fenomen mateie/energiie din natura noastră sau cea în care existăm, ştiinţifice sau neştiinţifice. Şi astrologia este o terapie individuală şi de grup. Haideţi să facem şi noi terapie de grup din filozofie, o terapie individuală sau de grup conştientă sau subconştientă prin înţelegerea fenomeneloer existenţei noastre indiferent dacă o facem ca magie sau ca raţiune logică ştiinţifică în sens conventional. Eliberaţi-vă de propriile limite şi reţineţi că orice credinţă este o rezonanţă la fel cum este şi empatia o rezonanţă a sentimentelor umane sau mixte umane cu natura lui sau cea din jur.
Pagină de roman
Vară senin şi răcoarea nopţii, stelele strălucesc pe cer, fiecare în felul ei unic, eu stau pe o piatră înconjurat de prieteni, vecini şi cunoştinţe fiecare la rîndul lui avînd improvizat un scaun din ce se găseşte la îndemînă ca greutate ideilor noastre să nu ne doboare la pămînt sau să producă un cutremur ca o teorie a incertitudinii sau a haosului. Fiecare pe rînd sau într-o gălăgie comună prinşi în entuziasmul unei idei ne aducem aminte că existăm dar mai ales ne eliberăm de energiile negative din jurul nostru şi rîdem de glumele noastre ca şi de ideile din jur, de infinitul cerului albastru sau stelele care ne privesc indiferente, sau de mersul pe stradă sau de notele de la şcoală, poate de ideile trăsnite sau de roiul de furnici care trece pe lăngă noi sau fiecare de visele şi amintirile trecute sau viitoare. Nu ştiu dacă aceste amintiri sunt trecutul sau prezentul meu dar cu siguranţă peste timp am să înţeleg că nu poate fi trecut atîta timp cît trecutul este un alt spaţiu/timp decît prezentul pe care îl trăiam. Nu poate fi nici prezent atîta timp cît este doar imaginea ideilor mele şi nu însăşi trăirea existenţei dincolo de idei în instinct, sentimente sau raţiuni care nu există şi totuşi nici viitor nu poate fi atîta timp cît nu a venit spaţiul/timp al viitorului meu. Aş spune că este un prezent dar mi-e frică pentru că deja cînd încerc să spun prezent acesta a trecut demult, de la fenomneul în sine la idee este o mare diferenţă de spaţiu/timp greu de înţeles. O fi prezntul lor şi eu doar privesc dar nu se poate să exişti fără să exişti. Privesc în lungul ideilor mele fără să ştiu nici eu nici ceilalţi că facem filozofie sau mai exact făceam din filozofie o terapie de grup aşa cum la o cafea fetele sau soţiile noastre bîrfesc tot Universul în Sine doar ca să se elibereze de grijile existenţei de fiecare zi, şi noi şi voi şi toţi ceilalţi empatizăm pe diverse subiecte sau activităţi cu sau fără conştienţa noastră la fel cum acele pietre făceau cu noi o dată filozofie şi ne susţineau şi pe noi şi ideile noastre de la logice la aberante de la ştiinţifice la neştiinţifice de la zodiac la astrofizică sau matematică. Ce poate fi empatia dacă nu bucuria de a trăi împreună idei şi fapte sau chiar bîrfe pe marginea şanţului în timp ce natura prin puterea ei magică ne crează mediul înserării sau nopţii pentru a ne elibera de aparentul absolut al realităţii zilei şi a ne adduce mai apropae de clar-obscurul picturii lui da Vinci sau romantismul oricărei înserări de vară. Nu ştiu dacă este terapie de grup dar dincolo de vreme am să aflu că poţi să faci din orice terapie individuală sau de grup dacă eşti în stare să faci să te simţi bine să nu mai simţi povara Realităţii în Sine ba chiar să rîzi şi să uiţi că miîne nu vei mai fi. Să ieşi din paradoxul morţii în şi să intri în paradoxul ideilor tale pîndă dincolo de paradox într-o logică ştiută doar de subconştientul firecăruia dintre noi sau de Universul în Sine cu siguranţă sau de Dumnezeu. Unii oameni nu vor să ştie că mor alţii din contra vor să fie pregătiţi pentru ultima clipă iar între aceste extreme nelimitate variante intermediare, filozfia poate mulţumi pe toată lumea mutînd psihicul uman din planul existenţei în care există în planul ideilor care ne susţin iluziiile. Filozofie nu este ştiinţă exacta nu este nici neştiinţă de fenoemne subconştiente sau necunoscute ea este prin definiţie ştiinţa/neştiinţa comparaţiilor tale sau ale mele sau ale fiecărei entităţi/univers care există cu singura diferenţă că ea admite paradoxul ca soluţie la fel cum toţi trebuie să acceptăm paradoxul morţii înainte de a nu ne pierde raţiunea.

Pagină de roman :Primul

           

Ce poate aduce fericire mai mare într-o fami­lie simplă de oameni unde vine pe lume primul năs­cut, poate tocmai ăsta este motivul egoismului meu deosebit și al tendinței de izolare de-a lungul timpu­lui, de altfel un copil liniștit, poate prea liniștit și prea cuminte pentru o existență umană. Nu-mi place și nu mi-a plăcut niciodată să ies în relief și nici nu am cu­rajul unor contre mai tari cu prietenii sau colegii de clasă. Destul de mofturos, de altfel, de-a lungul copi­lăriei ca să mă certe de cîte ori era cazul „mama, tîna”:

— Capră rîioasă, îmi spunea de cîte ori refu­zam să mănînc ceea ce mă ruga.

Un copil slăbuț, visător, încăpățînat poate ce­va mai mult decît alții, care toată viața lui a crezut că totul este o concurență, o concurență cu frații lui, cu colegii, cu prietenii și chiar cu oamenii de pe stra­dă, lupta pentru existență am crezut și cred în con­ti­nua­re că este o concurență, chiar dacă nu toți sînt  concu­renți. Totdeauna am crezut că sînt deschizătorul de drum pentru că sînt primul. Cu timpul m-am închis în mine, din ce în ce mai mult m-am cufundat în citit și muzică, m-am interiorizat fără să înțeleg de ce în­cet, încet am rupt legăturile cu oamenii, din egois­mul meu am devenit o bibliotecă închisă, o memorie care nu servește la nimic, unde nimeni nu citește și ni­meni nu intră, spiritul meu m-a închis în carapacea indi­vi­dualității mele și n-am scăpat niciodată. Nimeni nu a reușit să deschidă această bibliotecă niciodată, poa­te că în subconștientul meu am dorit acest lucru întot­deauna, dar a fost imposibil pentru ceilalți. Un suflet sensibil și deosebit pe care nimeni nu îl observă, poa­te nici eu nu știu să îl prezint ca și biblioteca în care trăiesc și nimeni nu va ști niciodată.

Stau pe malul apei și privesc cu plăcere fața ce se oglindește în ea, îmi place să visez și mai ales să iubesc cu pasiunea fără limite. Este sărbătoare, de Paști, noi însă sîntem la scăldat sau poate doar să ve­dem natura din jurul lacului, fără de care nu putem sta nici o zi, mai ales în zilele călduroase de vară, ca­re deja au început. Desculț, lîngă apa încă rece și care nu te lasă să intri cu plăcere, cel mult să te speli pe pi­cioare, îmi las pantofii noi-nouți, abia primiți ca­dou și respir cu lăcomie cele cîteva clipe de fericire. Poa­te că trebuia să fiu poet, am scris poezii, dar mi-a fost în­tot­deauna teamă să le citească alții, iubirea în­să a trecut peste orice obstacol și în acest sens. O fată blon­dă, u­nică în lume pentru mine și pentru acel spa­țiu/timp m-a făcut să devin eu însumi, pentru o perioadă mi­că de timp. Este adevărat, cu cît iubești mai mult și mai adevărat cu atît despărțirea este mai inumană, dureroasă și atît de greu de uitat, poate niciodată.  Nu am ajuns poet, încăpățînarea și egoismul meu m-a făcut să-mi doresc mai mult decît pot, să devin cer­ce­tător, din păcate cu toată reușita unei admiteri groaznic de grea, pe care am trecut-o, am ajuns un anonim electrician, apoi un anonim tată de familie, apoi un anonim pensionar și apoi n-am să mai știu în ce anonimat voi mai fi.

Pantofii, a, da, pantofii, i-am uitat pe mar­gi­nea apei și a trebuit să stăm toți trei pînă pe la unu noaptea în parc, de frică să nu luăm o mamă de bă­taie pe care părinții noștri, bucuroși că totuși sîntem bine și după o zi în care nu mai știau ce să facă de grija noastră, au uitat-o pe undeva pe lîngă casă, prin apropiere, pentru că știau cu siguranță că o să mai trebuiască.