În fața blocului de unde am ieșit, pomii parcă păzesc sentimentele noastre și strada pe care circulă destul de multe mașini spre gară sau spre parc. As¬faltul curat, verdeață multă ca în orașele de provin¬cie de la capătul lumii și nu fac mai mult de două mi¬nute pînă în parc. Abia acum intuițiile și rațiunea mea și toate celelalte îmi spun, conștient sau nu, că trecu¬tul este simultan cu viitorul, iar prezentul este doar trecerea dintre ele care nu există. Mă uit la parc și la aleile lui și văd prezentul așa cum oricine crede că este prezentul. Parcul, aleile, pomii, și verdeața, mul¬te dintre ele aceleași ca și de mult, poate doar bănci¬le revopsite și arbuștii coafați mai intens. Ceea ce văd eu însă ca prezent este viitorul/trecut al tinereții me¬le, este parcul în evoluția lui ulterioară copilăriei me¬le este ceea ce văd eu acum din ceea ce a fost, este prezentul/trecut al realității mele și viitorul realității de atunci, la fel cum voi și copiii mei veți reflecta vi¬i¬¬torul meu în același timp, în care eu sînt inexistență. Aparent nimic deosebit să-ți vezi viitorul/trecut în prezentul pe care îl trăiești. La fel cum eu astăzi pri¬vesc aceleași realități de altă dată dar după 40 de ani, adică viitorul meu și al realității universului meu de acum 40 de ani și nu este ușor și nici simplu să în¬țelegi paradoxul acestei simultaneități ca și al Rea¬li¬tății în Sine.
Pe o stradă acoperită în permanență de um¬bra copacilor, preț de cîteva sute de metri, este intrarea în parc, unde toate vacanțele noastre ni le petreceam toată ziua, în afară de zilele cînd mergeam la pește sau la fotbal. Aceeași intrare, dar mult mai civilizată și mult mai puțin naturală ca niciodată. Am intrat în parcul pe care nu-l văzusem de atît de mult timp, că aproape nu îl mai recunosc, mai ales după ce oame¬nii au stricat ordinea universală pentru ordinea li¬mi¬tată a oamenilor, parcă am simțit o altă respirație, alte sentimente, aceeași existență. După ce fac cîțiva pași pe o alee mă așez pe o bancă, poate o bancă a amintirilor mele sau ale prezentului meu trecut, sau poate aceeași bancă pe care o voi găsi în prezentul meu viitor. Aproape de mine vechiul monument al eroilor, nu foarte artistic nici cine știe ce de impună¬tor, dar de care mă leagă sentimente, spiritul meu și al lui au atîtea amintiri împreună, că eu nu pot să spun niciodată că o floare, un semn, o piatră sau un ani¬mal nu are spiritul lui, dacă voi nu le simțiți aces¬te legături este doar o neputință a voastră, doar o al¬tă limită. Monumentul parcă verifică timpul și spațiul pe direcțiile rectangulare ale aleilor parcului pe care le veghează ca un paznic al timpului și spațiului său. Parcă pe aceeași bancă am stat și cînd eram încă elev de liceu, liniște de parcă s-a scufundat pămîntul în oceanul Universului în Sine și doar apele lui parcă îți mîngîie corpul cu o neutralitate greu de descris. Puțini oameni, puțini copii, puțini elevi de liceu sau alte clase primare, aș putea spune că îi numeri pe de-getele de la o mînă. Pentru o clipă privirile îmi sînt furate de o crăpătură în asfalt, unde iarba încerca din toate puterile să iasă la lumină, într-o luptă disperată pentru existență. Ridic privirea și, surprins, mă tre¬zesc întrebat de colegul și prietenul meu de clasă:
— Ai trimis bilețelul acela?
— Bineînțeles. Eu îi scriu întotdeauna scri¬so¬rile de dragoste și bilețelele pentru întîlniri în nume¬le lui unei colege de care este îndrăgostit lulea, o iubeș¬te și, la vîrsta asta, orice dragoste este oarbă, și eu o plac pe colega aceea, dar îmi este prieten, apoi sînt ceva mai rațional, mai puțin instinctiv și poate mai fricos, bîrfele micului oraș de provincie poate că mă și spe¬rie, mă fac să fiu atent la ceea ce spun și la cei cu ca¬re merg, dar mai ales fetele cu care mă plimb uneori. Prietenul meu zîmbește mulțumit, ca și mine și ca mai toți copiii de vîrsta aceea, lui îi place întot¬deauna să-și arate fizicul bine modelat la sala de sport, mie spiri¬tul pe care îl modelez în orele de clasă sau cu atîtea lecturi la activ. Mai facem cîțiva pași împreună, mai discutăm ba una ba alta despre lucruri normale pen¬tru vîrsta noastră, în parc aceeași liniște și pace uni¬ver¬sală. Ne despărțim după ce ne luăm la revedere.
Între timp el a murit de mult, la o vîrstă nu prea înaintată și aproape nebun, cancer, din opti¬mism nu mai rămăsese nici o urmă.
Pe alee undeva, în fața noastră, ronduri de flori și castani înfloriți; prietenul meu se îndreaptă că¬tre casă către destinul lui, poate, iar eu rămas sin¬gur încerc să mă plimb cu gîndurile mele. Paznicul, un om care șchioapătă în urma unei răni din tine¬re¬țe (făcu¬se războiul) trece undeva mai departe la treburile lui, aproape în fiecare seară încearcă să ne prindă cînd ne jucăm peste rondurile de flori sau cînd ne urcăm aproape în toți pomii din jur. Din fericire pentru noi și necazul și nefericirea lui zilnică noaptea este prie¬tenul și acoperitorul nostru, de gălăgie nu se mai poa¬te vorbi, ba uneori punem un aparat de radio cu tran¬zistori, de care este mîndru tot cartierul și mai ales noi, pentru că este al fratelui meu mai mare. Dăm mu¬zi¬ca la maxim și ascultăm muzică împreună cu tot par¬cul sau poate și cu destule case dimprejur, într-o liniște a naturii de-ți piuie urechile și nu știi dacă de la case¬tofon sau de la liniștea naturii din jur. O natură apa¬rent dezordonată, o ordine cosmică necunoscută, unii îi spun haos, alții sistem, parcă la fel cu noi acei zgomotoși din fiecare seară pînă noaptea tîrziu. Nu știu ce s-ar întîmpla dacă ar ști paznicul că mereu noaptea îl necăjim, iar ziua trecem liniștiți pe lîngă el, sau poate că știe și tocmai de aceea se bucură de jocul nostru nevinovat. Pierdut în gînduri, tresar, în fața mea apare o fată cu ochii albaștri, înaltă și parcă simbol al frumuseții și iubirii, sau poate doar în mintea mea de copil.
— Ești atît de frumoasă.
— Și ce crezi că mă ajută cu ceva?
— Chipul tău mă obligă, nu poți trece nicio¬dată și pentru nimeni neobservată.
— Mă bucur atît de mult cînd mă bagi în sea¬mă, în general uiți, ești preocupat prea mult de știință.
— În ochii mei ești cea mai frumoasă.
— Iar tu un mincinos de care-mi place.
Pielea aceea catifelată a obrajilor, atît de ca¬ti¬felată că îți este frică să o atingi, culoarea pe care doar privind-o te înfioară și asta dacă ne raportăm doar la ceea ce putem privi sau simți, pentru că dincolo de privirile noastre și de puterea noastră de a vedea realitatea, dincolo este perfecțiunea ei. Roșeața din obraji la fiecare cuvînt pe care îl simt sau mă priveș¬te, pe care îl ascultă sau doar îl presupune este doar perfecțiunea ei umană și imperfectă, dincolo de ele este divinul pe care nu știm niciodată să îl ascultăm, să îl privim sau cel puțin să îl înțelegem. Sîngele ace¬la năvalnic care îi dă culoare sufletului ei (al puri¬tă¬ții la 16 ani) și care parcă prevestește viitorul nostru al generațiilor care vor veni vibrînd o dată cu natu¬ra, o dată cu sentimentele mele sau ale ei sau poate cine știe cu ce rezonanțe universale necunoscute.
N-am mai putut să-i dau nici un răspuns, am luat-o de mînă și ne-am plimbat, cu liniștea și feri¬ci¬rea în priviri și în suflet, prin parcul parcă făcut pen¬tru noi. Cu siguranță deja tot orașul știe acest lucru, iar noi emoționați aproape că nu ne vorbim și de fri¬că nu mergem mai departe cu sentimentele noastre.
S-a schimbat atît de mult, memoria îmi adu¬ce în imagine fața, cu ridurile timpului și necazurilor existenței, ea profesoară, soțul ei a murit, eu inginer la vîrsta pensionării, amîndoi am îmbătrînit.
Emoțiile mă fac să tresar și privirea revine la fi¬re¬le de iarbă din asfalt. Sînt tot pe banca aceea în timpul prezentului meu trecut, dar întoarcerea în timp a dispărut la fel cum a venit, am revenit la realitate sau poate doar iluzia ei, așa cum iluzie a fost cu si¬gu¬ranță și realitatea de atunci, acum cu siguranță. Unde o fi Realitate în Sine, ceea ce am trăit atunci, ceea ce trăim acum, viitorul ne spune că amîndouă vor fi la fel la urma urmei, doar o iluzie că am exis¬tat. De ce acum este vis acea realitate și mîine reali¬ta¬tea de azi și de ce întoarcerea în timp mi se pare o absurditate, pentru că nu se poate sau pentru că în¬țe¬leg așa de limpede că simultaneitatea imaginilor și sentimentelor de atunci nu pot fi niciodată separate de imaginile și sentimentele de acum? Ar fi atît de absurd să iubești cu sufletul tinereții tale două exis¬tențe, una tînără și frumoasă, în ochii tăi ca un înger, alta cu privirea pierdută și copleșită de ani și de gre¬utăți, din memoria ta în același timp, în care spiritul tău rațional judecă cele două chipuri. Oare întoarce-rea în timp te face să uiți și să pierzi rațiunea cîștiga¬tă sau te întorci cu aceeași gîndire și spirit ca la 18 ani? Atunci la ce te mai întorci să repeți aceleași gre¬șeli pentru că oricum nu poți avea și rațiunea ta de atunci și pe cea de acum și nici forma și spiritul. Ar fi o tragedie să iubești chipul de atunci și să vezi chi¬pul de acum pentru fiecare din noi. Acele legături nu le poate face nici o întoarcere în timp chiar dacă ar fi posibil să te întorci, iar eu nu vreau să mă în¬torc ni¬ciodată, vreau să rămîn cu amintirile mele, mai mult, uneori refuz chiar să-mi văd prietenii, ca să nu văd schimbarea lor în ochii mei și invers. Oare și univer¬sul în care trăiești ar putea să se întoarcă o dată cu tine sau doar tu? Cum să te împaci între aceste contrarii, aceste transformări, ar fi atît de absurd că mă sperii, chiar dacă orice și oricum totul este doar absurd, dar acesta este mai absurd decît însuși absurdul. Mă ri¬dic și plec, las în urmă prezentul/trecut și întoar¬ce¬rea mea în timp, mai bine să uit că există și să păs¬trez ceea ce nimeni nu-mi poate lua niciodată, iluzia că a existat o tinerețe și așa cum era și niciodată așa cum sînt. Unii deformați de vîrstă și necazuri, alții deformați de umanismul pierdut, alții cu pesimismul apropiatei inexistențe, alții chiar nu mai sînt. Ochii mei nu mai au energia de altădată și nu mai văd lu¬crurile cu claritate, poate doar rațiunea și spiritul meu să mai încerce să vadă ca prin ceață realitatea pe ca¬re nu am găsit-o niciodată. Întoarcerea în trecut, ca și plecarea în viitor, o fac cadou cui își dorește, eu ră¬mîn cu prezentul/trecutului meu și prezentul/vii¬to¬rului către care mă duc.
După atîția ani parcul s-a schimbat și el, or¬di¬nea cosmică au schimbat-o oamenii, pentru moment doar și doar iluzoriu, pentru că schimbările lor nu vor ține o veșnicie, în fiecare secundă totul se schimbă, un gard viu bine întreținut tronează peste tot, mai ceva ca grădinile de la curtea regilor, poate frumos pentru cei ce nu au amintiri, pentru mine este un de¬zastru mi-au tăiat și amintirile o dată cu el, în plus nu se mai poate trece la rondurile de flori de atîtea ori călcate de noi în picioare și de alții.
Pe o stradă acoperită în permanență de um¬bra copacilor, preț de cîteva sute de metri, este intrarea în parc, unde toate vacanțele noastre ni le petreceam toată ziua, în afară de zilele cînd mergeam la pește sau la fotbal. Aceeași intrare, dar mult mai civilizată și mult mai puțin naturală ca niciodată. Am intrat în parcul pe care nu-l văzusem de atît de mult timp, că aproape nu îl mai recunosc, mai ales după ce oame¬nii au stricat ordinea universală pentru ordinea li¬mi¬tată a oamenilor, parcă am simțit o altă respirație, alte sentimente, aceeași existență. După ce fac cîțiva pași pe o alee mă așez pe o bancă, poate o bancă a amintirilor mele sau ale prezentului meu trecut, sau poate aceeași bancă pe care o voi găsi în prezentul meu viitor. Aproape de mine vechiul monument al eroilor, nu foarte artistic nici cine știe ce de impună¬tor, dar de care mă leagă sentimente, spiritul meu și al lui au atîtea amintiri împreună, că eu nu pot să spun niciodată că o floare, un semn, o piatră sau un ani¬mal nu are spiritul lui, dacă voi nu le simțiți aces¬te legături este doar o neputință a voastră, doar o al¬tă limită. Monumentul parcă verifică timpul și spațiul pe direcțiile rectangulare ale aleilor parcului pe care le veghează ca un paznic al timpului și spațiului său. Parcă pe aceeași bancă am stat și cînd eram încă elev de liceu, liniște de parcă s-a scufundat pămîntul în oceanul Universului în Sine și doar apele lui parcă îți mîngîie corpul cu o neutralitate greu de descris. Puțini oameni, puțini copii, puțini elevi de liceu sau alte clase primare, aș putea spune că îi numeri pe de-getele de la o mînă. Pentru o clipă privirile îmi sînt furate de o crăpătură în asfalt, unde iarba încerca din toate puterile să iasă la lumină, într-o luptă disperată pentru existență. Ridic privirea și, surprins, mă tre¬zesc întrebat de colegul și prietenul meu de clasă:
— Ai trimis bilețelul acela?
— Bineînțeles. Eu îi scriu întotdeauna scri¬so¬rile de dragoste și bilețelele pentru întîlniri în nume¬le lui unei colege de care este îndrăgostit lulea, o iubeș¬te și, la vîrsta asta, orice dragoste este oarbă, și eu o plac pe colega aceea, dar îmi este prieten, apoi sînt ceva mai rațional, mai puțin instinctiv și poate mai fricos, bîrfele micului oraș de provincie poate că mă și spe¬rie, mă fac să fiu atent la ceea ce spun și la cei cu ca¬re merg, dar mai ales fetele cu care mă plimb uneori. Prietenul meu zîmbește mulțumit, ca și mine și ca mai toți copiii de vîrsta aceea, lui îi place întot¬deauna să-și arate fizicul bine modelat la sala de sport, mie spiri¬tul pe care îl modelez în orele de clasă sau cu atîtea lecturi la activ. Mai facem cîțiva pași împreună, mai discutăm ba una ba alta despre lucruri normale pen¬tru vîrsta noastră, în parc aceeași liniște și pace uni¬ver¬sală. Ne despărțim după ce ne luăm la revedere.
Între timp el a murit de mult, la o vîrstă nu prea înaintată și aproape nebun, cancer, din opti¬mism nu mai rămăsese nici o urmă.
Pe alee undeva, în fața noastră, ronduri de flori și castani înfloriți; prietenul meu se îndreaptă că¬tre casă către destinul lui, poate, iar eu rămas sin¬gur încerc să mă plimb cu gîndurile mele. Paznicul, un om care șchioapătă în urma unei răni din tine¬re¬țe (făcu¬se războiul) trece undeva mai departe la treburile lui, aproape în fiecare seară încearcă să ne prindă cînd ne jucăm peste rondurile de flori sau cînd ne urcăm aproape în toți pomii din jur. Din fericire pentru noi și necazul și nefericirea lui zilnică noaptea este prie¬tenul și acoperitorul nostru, de gălăgie nu se mai poa¬te vorbi, ba uneori punem un aparat de radio cu tran¬zistori, de care este mîndru tot cartierul și mai ales noi, pentru că este al fratelui meu mai mare. Dăm mu¬zi¬ca la maxim și ascultăm muzică împreună cu tot par¬cul sau poate și cu destule case dimprejur, într-o liniște a naturii de-ți piuie urechile și nu știi dacă de la case¬tofon sau de la liniștea naturii din jur. O natură apa¬rent dezordonată, o ordine cosmică necunoscută, unii îi spun haos, alții sistem, parcă la fel cu noi acei zgomotoși din fiecare seară pînă noaptea tîrziu. Nu știu ce s-ar întîmpla dacă ar ști paznicul că mereu noaptea îl necăjim, iar ziua trecem liniștiți pe lîngă el, sau poate că știe și tocmai de aceea se bucură de jocul nostru nevinovat. Pierdut în gînduri, tresar, în fața mea apare o fată cu ochii albaștri, înaltă și parcă simbol al frumuseții și iubirii, sau poate doar în mintea mea de copil.
— Ești atît de frumoasă.
— Și ce crezi că mă ajută cu ceva?
— Chipul tău mă obligă, nu poți trece nicio¬dată și pentru nimeni neobservată.
— Mă bucur atît de mult cînd mă bagi în sea¬mă, în general uiți, ești preocupat prea mult de știință.
— În ochii mei ești cea mai frumoasă.
— Iar tu un mincinos de care-mi place.
Pielea aceea catifelată a obrajilor, atît de ca¬ti¬felată că îți este frică să o atingi, culoarea pe care doar privind-o te înfioară și asta dacă ne raportăm doar la ceea ce putem privi sau simți, pentru că dincolo de privirile noastre și de puterea noastră de a vedea realitatea, dincolo este perfecțiunea ei. Roșeața din obraji la fiecare cuvînt pe care îl simt sau mă priveș¬te, pe care îl ascultă sau doar îl presupune este doar perfecțiunea ei umană și imperfectă, dincolo de ele este divinul pe care nu știm niciodată să îl ascultăm, să îl privim sau cel puțin să îl înțelegem. Sîngele ace¬la năvalnic care îi dă culoare sufletului ei (al puri¬tă¬ții la 16 ani) și care parcă prevestește viitorul nostru al generațiilor care vor veni vibrînd o dată cu natu¬ra, o dată cu sentimentele mele sau ale ei sau poate cine știe cu ce rezonanțe universale necunoscute.
N-am mai putut să-i dau nici un răspuns, am luat-o de mînă și ne-am plimbat, cu liniștea și feri¬ci¬rea în priviri și în suflet, prin parcul parcă făcut pen¬tru noi. Cu siguranță deja tot orașul știe acest lucru, iar noi emoționați aproape că nu ne vorbim și de fri¬că nu mergem mai departe cu sentimentele noastre.
S-a schimbat atît de mult, memoria îmi adu¬ce în imagine fața, cu ridurile timpului și necazurilor existenței, ea profesoară, soțul ei a murit, eu inginer la vîrsta pensionării, amîndoi am îmbătrînit.
Emoțiile mă fac să tresar și privirea revine la fi¬re¬le de iarbă din asfalt. Sînt tot pe banca aceea în timpul prezentului meu trecut, dar întoarcerea în timp a dispărut la fel cum a venit, am revenit la realitate sau poate doar iluzia ei, așa cum iluzie a fost cu si¬gu¬ranță și realitatea de atunci, acum cu siguranță. Unde o fi Realitate în Sine, ceea ce am trăit atunci, ceea ce trăim acum, viitorul ne spune că amîndouă vor fi la fel la urma urmei, doar o iluzie că am exis¬tat. De ce acum este vis acea realitate și mîine reali¬ta¬tea de azi și de ce întoarcerea în timp mi se pare o absurditate, pentru că nu se poate sau pentru că în¬țe¬leg așa de limpede că simultaneitatea imaginilor și sentimentelor de atunci nu pot fi niciodată separate de imaginile și sentimentele de acum? Ar fi atît de absurd să iubești cu sufletul tinereții tale două exis¬tențe, una tînără și frumoasă, în ochii tăi ca un înger, alta cu privirea pierdută și copleșită de ani și de gre¬utăți, din memoria ta în același timp, în care spiritul tău rațional judecă cele două chipuri. Oare întoarce-rea în timp te face să uiți și să pierzi rațiunea cîștiga¬tă sau te întorci cu aceeași gîndire și spirit ca la 18 ani? Atunci la ce te mai întorci să repeți aceleași gre¬șeli pentru că oricum nu poți avea și rațiunea ta de atunci și pe cea de acum și nici forma și spiritul. Ar fi o tragedie să iubești chipul de atunci și să vezi chi¬pul de acum pentru fiecare din noi. Acele legături nu le poate face nici o întoarcere în timp chiar dacă ar fi posibil să te întorci, iar eu nu vreau să mă în¬torc ni¬ciodată, vreau să rămîn cu amintirile mele, mai mult, uneori refuz chiar să-mi văd prietenii, ca să nu văd schimbarea lor în ochii mei și invers. Oare și univer¬sul în care trăiești ar putea să se întoarcă o dată cu tine sau doar tu? Cum să te împaci între aceste contrarii, aceste transformări, ar fi atît de absurd că mă sperii, chiar dacă orice și oricum totul este doar absurd, dar acesta este mai absurd decît însuși absurdul. Mă ri¬dic și plec, las în urmă prezentul/trecut și întoar¬ce¬rea mea în timp, mai bine să uit că există și să păs¬trez ceea ce nimeni nu-mi poate lua niciodată, iluzia că a existat o tinerețe și așa cum era și niciodată așa cum sînt. Unii deformați de vîrstă și necazuri, alții deformați de umanismul pierdut, alții cu pesimismul apropiatei inexistențe, alții chiar nu mai sînt. Ochii mei nu mai au energia de altădată și nu mai văd lu¬crurile cu claritate, poate doar rațiunea și spiritul meu să mai încerce să vadă ca prin ceață realitatea pe ca¬re nu am găsit-o niciodată. Întoarcerea în trecut, ca și plecarea în viitor, o fac cadou cui își dorește, eu ră¬mîn cu prezentul/trecutului meu și prezentul/vii¬to¬rului către care mă duc.
După atîția ani parcul s-a schimbat și el, or¬di¬nea cosmică au schimbat-o oamenii, pentru moment doar și doar iluzoriu, pentru că schimbările lor nu vor ține o veșnicie, în fiecare secundă totul se schimbă, un gard viu bine întreținut tronează peste tot, mai ceva ca grădinile de la curtea regilor, poate frumos pentru cei ce nu au amintiri, pentru mine este un de¬zastru mi-au tăiat și amintirile o dată cu el, în plus nu se mai poate trece la rondurile de flori de atîtea ori călcate de noi în picioare și de alții.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu