Absolut/relativ

Absolutul/relativ este doar un caz particular al absolutului/extraabsolut ca simultaneitate/dialectică neconvențională a lui, comparat, comparativ cu repere, situații sau sisteme de referință. Unde și când extraabsolutul devine relativ iar extrarelativul un absolut, datorită reperelor, situațiilor și sistemelor de referință. Plecând de la convențiile umane sau științifice ale dicționarelor clasice dar și de la adevărul simultan/dialectic neconvenţional al lor, care precizează că relativul este un absolut și invers ca secvențe neconvenţionale ale simultaneității lor dialectice.

Adică  „totul este revelație” (natură),

ca situaţie sau natură iar ca iluzie,

„totul este adevăr” (iluzie),

ca iluzie a naturii revelației unde şi când, 

„totul este lege” (iluzie),

sau 

„totul este normă” (iluzie),

comparat, comparativ sau raportat cu repere, situaţii sau sisteme de referinţă ca iluzie a naturii şi absolut/relativ ale ei. (adevărul adevărului situației).

Alt fel spus dincolo de repere, situații sau sisteme de referință absolutul, extraabsolutul, relativul şi extrarelativul devin sau se transformă în secvenţe elementare de aceiaşi natură fără a mai exista diferențe în nelimitatul lor neconvenţional simultan/dialectic. La fel cum dincolo de substanță cuantele nu mai pot fi comparate sau raportate la repere, situații sau sisteme de referință ca substanță cu formă și spirit sau antură specifică. Cuantele, corzile stringurile nu mai pot fi definite ca substanţă nu pentru că nu sunt secvenţe ale unei substanțe ci doar pentru că noi sau alţii nu mai ajungem să le identificăm ca substanțe. În acest context sunt doar simulatenitate ca unitate dialectică sau dimensiune unică, etc. chiar dacă acestea entități bine  definite, constante sau invariabile, etc. nu sunt și nu  pot fi limita nelimitatului lor la care nimeni, nimic, nicăieri și niciunde nu poate ajunge.  În aceiaşi clipă/moment în care dincolo de ele sau dincolo de orice limită în extralimitatul lor, nu există repere, situaţii sau sisteme de referinţă, comparații sau rapoarte, etc., cu atât mai mult  egal, inegal ca identic al lor, uman sau științific.  Care nu respectă nici măcar principiul lui Lavoisier iar contrariile „se anulează reciproc”. În plus să nu uităm că în neconvenţional nu este sau nu poate exista opus sau contrar, egal, inegal ca identic, cunoaştere sau ştiinţă (știut uman), limite, excepţii, nedeterminat, în sens clasic, absurd sau imposibil, etc., chiar dacă natura, natura/realitate şi virtualul lor sunt şi știu toate acestea prin natura sau vibrațiile lor rezonanță și ale noastre fără să le cunoască dincolo de noi și știința noastră, ca paradox. Admițând în acest fel că paradoxul este o normalitate simultan/dialectică neconvenţională ca absolut/extraabsolut, relativului/extrarelativ dar și oricare particular al lor convenţional sau neconvenţional, ca absolut/relativ. Știind și cunoscând că extraabsolutul este un absolut dincolo de percepţie iar extrarelativul un relativ dincolo de percepţie, în aceiaşi clipă/moment în care orice absolut este un relativ şi invers de secvenţe neconvenţionale ale simultaneităţii lor dialectice. Diferența dintre ele este doar prin punerea de condiţii de existenţă a convențiilor noastre sau ale oricărui conţinut ca entitate/univers, comparat, comparativ sau raportat cu repere, situații sau sisteme de referință. Este cel puțin o limitare, dacă nu eroare, abatere sau greșeală, etc., să credem sau să spunem că perfecțiunea devenirii veșnice sau transformării eterne poate fi relativă sau dependentă de repere, situaţii sau sisteme de referinţă, acolo unde şi când nu există toate acestea ca general sau particular al lor. Altfel ar fi ca şi când am spune sau crede că perfecțiunea sau veșnicia/eternitate a ei este sau poate fi dependentă de repere, situaţii sau sisteme de referinţă, etc. Noi şi filozofia neconvenţională dăm multe astfel de soluții fără limite, excepţii, absurd sau imposibil, etc. şi rugăm orice cititor, fără excepție, să ne contrazică sau să ne completeze prin exemple sau demonstrații logice, etc. În acest caz doar să ne dea un singur exemplu de limită a absolutului/extraabsolut, ştiind că deși absolutul şi extraabsolutul sunt limitate simultaneitatea lor dialectică și neconvenţională este nelimitată. Ca un absolut care merge, devine se transformă sau modifică veșnic şi etern dincolo orice limită a lui ca absolut neconvenţional, neabsolut sau absolut/extraabsolut. În aceiaşi clipă/moment în care trebuie acceptat şi relativul lui ca paradox limitat la repere, situații sau sisteme de referință. Este evident că astfel de definiții nu întâlniți în limitele umane sau științifice ale dicţionarelor clasice, filozofiilor convenţionale sau ceea ce știam sau credeam că ştim despre ele până la o clipă/moment dată. Ca în oricare definiţie neconvenţională plecăm de la definiția clasică a absolutului şi limitele lui umane sau științifice pe care o generalizăm dincolo de orice limită, opus sau contrar, egal sau identic, știut sau ştiinţă (știut uman), limite, excepţii, nedeterminat, în sens clasic, absurd sau imposibil, etc. Am redat deja definiţiile convențiilor clasice şi neconvenţionale de absolut şi relativ, ca simultaneități, unități dialectice sau dimensiuni unice, etc.,  motiv pentru care prezentăm în continuare în ordine alfabetică definițiile unor dialectici ale lor, începând cu dialectica oricărui reper ca generalizare sau absolut/extraabsolut şi particularul ei absolut/relativ.

Trebuie să înțelegem, așa cum am mai spus, că orice dialectică neconvenţională este o generalizare fără limite, excepții sau nedeterminări (nu în sens clasic), absurd sau imposibil, invariabil sau constante, etc. Care defineşte sau cuprinde în generalitatea ei ca adevăr, revelație, dezvăluire şi veridicitate, etc. o simulatenitate specifică ca unicităţii sau particular al ei, natură, natură/realitate și virtual sau doar umbre şi iluzii ale lor. Orice dialectică, indiferent de natură, situaţie sau organizare are cele patru variante ale trăirii, în cazul nostru, supraunitar ca absolut, unitate dialectică (cu natură sau non dialectică, fără natură sau adialectică ca neutru) şi subunitar al ei ca relativ al unicității sau cazurilor ei particulare. Comparat, comparativ sau raportat cu repere, situații ca repere sau sisteme de referință. Altfel spus dialectica, adevărul, revelația, dezvăluirea şi veridicitatea, etc., trebuie înțelese ca o luptă continuă pentru existență între absolut şi extraabsolut sau limitat absolut şi relativ al lui ca natură sau doar iluzii și umbre ca lume, corp, obiect sau fenomen, ființă sau lucru, etc. Ca natură sau particular al ei orice vibraţie/rezonanță, separat sau împreună, este o dialectică, adevăr, revelație, dezvăluire şi veridicitate, etc. a naturii ei care este simulatenitate, unitate dialectică sau dimensiune unică, etc.,  perfect sau veșnic/eternă în acest sens, chiar dacă orice vibraţie este o rezonanță şi invers ca simultaneitate a lor dialectică de secvenţe neconvenţionale.

Prin convenţie, complet/subordonat al unicităţii sau situaţiei/stare a ei ca tot/dependent//destin/supus, destin/supus ca stare sau realitate, tot/dependent ca situaţie sau natură, absolut/relativ ca iluzie a  totului/dependent al naturii, absolut/relativ al situaţiei ca sistem, absolut/relativ uman sau ştiinţific, etc.

Ca natură nedialectică  a dicţionarului neconvenţional „absolut/relativ” este,

„iluzia completului/subordonat”,

ca expresie sau termen generic al devenirii unicităţii inclusiv orice particular al ei, printre care:

-  unicitate,

„iluzia completului/subordonat ca unicitate”,

convenţie ca metaforă a situaţiei/stare sau naturii/realitate a ei sau,

„absolut/relativ unicitate”,

convenţie ca metaforă şi percepţie a iluziei completului/subordonat al unicităţii respective, comparat/extracomparat cu repere sau situaţii. În condițiile în care orice absolut/relativ al unicităţii este o iluzie a completului/subordonat perceput al ei iar orice iluzie a completului/subordonat un absolut/relativ unicitate dincolo de percepţie, absolutul/relativ unicitate o simultaneitate/dialectică sau absolut/relativ//extra.absolut/relativ (ne absolut/relativ) ca situaţie/stare a unicităţii,  

-  situaţie,

„extra absolut/relativ”,

convenţie ca metaforă a situaţiei sau naturii ei sau,

„absolut/relativ”,

convenţie ca percepţie a extra absolutului/relativ al situaţiei respective, comparat sau comparativ cu repere sau situaţii. În condițiile în care orice absolut/relativ este un extra absolut/relativ perceput a ei iar orice extra absolut/relativ un  absolut/relativ dincolo de percepţie, chiar dacă niciodată acelaşi absolut/relativ cu acelaşi extra absolut/relativ ca situaţie. Cu condiția să nu confundăm în nici un caz extra absolutul/relativ cu absolutul/relativ, tot/dependent, destin/supus sau complet/subordonat, ne absolutul/relativ sau anti  absolutul/relativ, inexistența lor ca a absolut/relativ sau non absolut/relativ, etc., ştiind că orice extra absolut/relativ este un absolut/relativ dincolo de percepţie ca situaţie, 

-  stare, 

„extra.absolut/relativ ca stare”,

convenţie ca metaforă a stării sau realităţii ei sau,

„absolut/relativ stare”,

convenţie ca percepţie a extra absolutului/relativ stării respective, extracomparat sau extracomparativ cu repere sau situaţii. Unde şi când orice absolut/relativ al stării este un extra absolut/relativ perceput al ei iar orice extra absolut/relativ un absolut/relativ dincolo de percepţie, chiar dacă niciodată acelaşi absolut/relativ cu acelaşi extra absolut/relativ ca stare,  

-  situaţie ca sistem

„extra.absolut/relativ ca sistem”

măsură sau măsurabil, convenţie ca metaforă a situaţiei ca sistem sau naturii ei sau,

„absolut/relativ sistem”, 

măsură sau măsurabil, convenţie ca percepţie a extra absolutului/relativ al situaţiei respective ca sistem, comparat sau comparativ cu repere sau situaţii, indiferent de situaţie, natură sau organizare. Unde şi când orice absolut/relativ, al situaţiei ca sistem, este un  extra absolut/relativ perceput a ei iar orice extra absolut/relativ un absolut/relativ dincolo de percepţie al situaţiei ca sistem, măsură sau măsurabil. Cu aceiaşi condiție să nu confundăm în nici un caz extra absolutul/extrarelativ, al situaţiei ca sistem, cu absolutul/relativ, totul/dependent, destinul/supus sau completul/subordonat, ne absolutul/relativ sau anti absolutul/relativ, inexistența lor ca a absolut/relativ sau non absolut/relativ, etc., ale situaţiei ca sistem, ştiind că orice extra absolut/relativ este un absolut/relativ dincolo de percepţie al situaţiei ca sistem, chiar dacă totul este măsură sau măsurabil. 

Ca gând sau idee umană, ştiinţă, asemănare şi identificare a lor, egal, inegal ca identic, etc., orice absolut/relativ devine uman sau ştiinţific, măsură sau măsurabil precis, cu contrarii care „se anulează reciproc” și nu respectă principiul Lavoisier. Ca iluzie umană a naturii despre extra absolut/relativ, absolut/relativ, tot/dependent, destin/supus sau complet/subordonat, etc., ne absolut/relativ sau anti absolut/relativ, inexistența lor ca a absolut/relativ sau non absolut/relativ, etc., ca iluzie, în nici un caz natură, natură/realitate sau virtual al unicității lor.  De umbra virtualului uman sau științific nu putem discuta deocamdată, nici ca dialectică, chiar dacă dialectica lui este iluzia/umbră. Umbra virtualului uman sau științific este iluzia subconștietului nostru de care s-a ocupat Freud și alții dar încă prea puțin.  

Ca simultaneitate/dialectică putem spune că orice „absolut/relativ” este,

„simultaneitatea/dialectică a  secvențelor extra absolutului/relativ”,

pe care îl cuprinde sau defineşte ca secvențe neconvenționale ale situaţiei în general sau,

„supraunitarul simultaneităţii/dialectice a absolutului/relativ//extra.absolut/relativ”,

sau al dialecticii ne absolutului/relativ al iluziei completului/subordonat al  situaţiei în general sau,

„simultaneitatea/dialectică a secvențelor anti absolutului/relativ”,

pe care îl cuprinde sau defineşte ca secvențe neconvenționale ale situaţiei ca sistem, opus sau contrar în particular sau,

„supraunitarul simultaneităţii/dialectice a absolutului/relativ//anti.absolut/relativ”,

sau al dialecticii ne absolutului/relativ al iluziei completului/subordonat al  situaţiei ca sistem, opus sau contrar în particularul ei. Altfel spus orice absolut/relativ este de fapt un extra absolut/relativ, ca alt sau alt fel de absolut/relativ dincolo de percepţie şi invers, de secvenţe neconvenţionale ale simultaneităţii lor dialectice.

Cu siguranță se poate observa o matrice, ADN, amprentă, tipar, șablon, urmă, prototip, etc. ale oricărui conţinut sau entitate/univers, inclusiv orice particular al lor ca natură sau și iluzie la fel cum putem observa aceleași variante ca dialectică a ca dimensiunii unice, unității dialectice sau simultaneității lor etc.,  ca simulatenitate/dialectică de secvenţe neconvenţionale. Cu condiția să nu limităm înţelegerea lor ca semnificație la definiţiile clasice sau alte filozofii convenţionale, ca relație, manifestare sau univers perceput ca în sensul de dependență, „conexiune, corelație, înlănțuire, legătură, raport, (livr.) consecuție, (rar) conexitate. (Stabilește o ~ între fenomene.) 2. legătură, raport, (livr.) contingență, nex, (înv.) legămînt, referință”, etc. Trebuie să înțelegem ca semnificație că dependența și antidependenţa ei, (nu independență ca inexistenţă neconvenţională) se cuprind sau definesc reciproc ca secvenţe neconvenţionale ale simultaneităţii lor dialectice. Chiar și limitat la definițiile clasice ca, „Metodă sau artă de a descoperi adevărul prin confruntarea unor păreri contrare sau cu ajutorul discuției. 2 sf (În Evul Mediu și mai târziu) Metodă sau artă de a deosebi adevărul de neadevăr. 3 sf (În Evul Mediu) Logică formală. 4 sf (În filozofia marxistă) Teorie despre dezvoltare, concepută ca o autodezvoltare și o automișcare determinată de contradicțiile interne ale obiectelor și formelor. 5 sf Știință a celor mai generale legi ale dezvoltării naturii, societății și gândirii”. Unde şi când limitele şi limitările sunt evidente la gândurile şi ideile, umane sau științifice, egalul, antilegalul (nu inegal ca inexistență cu sau fără natură) ca egal, specific. Pe fondul unui amestec fără explicații al definițiilor clasice respective, cu atât mai mult cu cât nu trebuie să nu confundăm variantele dialecticii neconvenţionale cu simultaneităţilor lui ca adevăr, revelație, sau veridicitate, etc. Din clipa/moment în care Totul ca Unicitate sau unicităţi ale Ei sunt devenire sau transformare perfectă ca veșnic/etern, unde şi când nu putem discuta despre o inexistenţă a dialecticii, adevărului, revelației, dezvăluirii sau veridicității, etc. ca simultaneitate/dialectică neconvenţională, etc., nu pentru că nu există ci doar pentru că nu putem ajunge la ele, noi sau alţii în limitele noastre, cu atât mai mult doar ca uman, cunoaştere sau știință, egal, antiegal ca identic al lor, etc.

Să nu uităm că Unicitatea şi unicităţile Ei nu au limite ca devenire și transformare perfectă sau doar ca univers al lor interior/exterior şi odată cu ele dialectica sau trăirea lor nelimitată. Asta însemnă că Unicitatea sau Totul Destinul Ei este un absolut/extraabsolut ca  perfecțiune iar oricare parte a Ei un relativ pe care îl cuprinde sau defineşte. Motiv pentru care așa cum nelimitatul, mare sau mic, divizat sau multiplicat este tot un nelimitat la fel cu unicități-le sau Unicitatea din care face parte. La fel cum orice parte sau secvență este relativul totului sau întregului din care face parte, pe care îl cuprinde sau definește ca secvenţe neconvenţionale.  În ştiinţă, religie sau doar matematică, orice unitate dialectică, indiferent de natură, situaţie sau organizare, este absolutul multiplilor sau submultiplilor ei nenumărați sau nelimitați, după caz, tot așa cum în sens teist, noi, orice conţinut sau entitate/univers, suntem relativul lui Dumnezeu sau al dumnezeilor Lui.  Să nu uităm, totuși, că orice secvență este un tot şi invers iar în acest context orice relativ este un absolut şi invers de secvenţe neconvenţionale ale simultaneităţii lor dialectice. Desigur plecând de la generalitatea absolut/relativului ca absolut/extraabsolut care devine absolut/relativ doar comparat, comparativ sau raportat cu repere, situaţii sau sisteme de referinţă. La urma urmei totul este absolut/extraabsolut nu pentru că nu ar fi relativ dincolo de comparații sau rapoarte, repere, situaţii sau sisteme de referinţă ci doar pentru că noi sau orice conţinut, obiecte, fenomen,  sau alte lumi, corpuri, ființe sau lucruri, nu putem compara sau raporta relativul lor. Dacă absolut/extraabsolutul nu are neutru sau anonim din cauza lipsei reperelor, situațiilor sau sistemelor de referinţă absolut/relativul are un anonim sau neutru al lui ca situaţie în general sau doar uman sau ştiinţific, egal, antiegal ca identic, în particular.

În acest context trebuie să înțelegem că orice secvență sau parte, tot sau întreg, etc., poate și este un relativ sau un absolut, comparat, comparativ sau raportat cu repere, situaţii sau sisteme de referinţă. Doar ele fac diferența în limitele situațiilor sau naturii, inclusiv al particularului lor. Astfel ca măsură sau măsurabil numărul 100 sau orice număr poate fi absolutul numerelor naturale, pe care le cuprinde sau defineşte, ca extrapolare a unității, sau infinitul lor, după caz. În limita posibilităților noastre limitate,  dacă stabilim acest lucru prin convenție sau convenţii ale noastre și nu putem depăși aceste limite al unității şi sutei respective, într-o variantă sau alta. Absolutul omului simplu este viața lui ca destin sau domeniu de definiție la fel ca orice mulțime de numere sau cifre stabilite prin convenţiile matematice sau de altă natură. La fel cum poate fi, absolut sau relativ,  orice cifră sau număr, orice multiplu sau submultiplu al lui, orice conținut sau entitate/univers inclusiv orice particular al lui, etc. Altfel spus orice domeniu, convenţie, tot sau destin, etc., sunt un absolut al relativurilor pe care le cuprind sau definesc, indiferent cât  de mari sau de mici, de multe sau diferite, etc.  Aceste înțelegeri ca semnificaţie ne permit să spunem sau să credem că dialectica oricărui reper sau particular al lui este absolutul/extraabsolut în general sau absolutul/relativ al lui în particular, pe o devenire veșnică sau o transformare eternă. Cu atât mai mult cu cât putem spune sau crede că oricare variantă umană sau ştiinţifică a filozofiei relativității (Einstein sau cine știe cine) este constantă sau invariabilă ca absolut în sens clasic, pe o devenire veșnică sau transformare eternă. La fel ca orice principiu și regulile lui sau lege și normele ei, etc. Doar inexistenţa, cu sau fără antură, care nu există, decât ca gând sau idee a minții umane sau științifice,  este sau poate fi invariabilă sau constantă în sens clasic, chiar dacă nu există. Inexistența cu sau fără natură nu are relativ chiar dacă este un absolut în lumea ei, ca paradox.

Ca oricare dialectică sau adevăr, avem cele patru variante ale trăirii dialecticii absolutului/relativ, supraunitarul acestei dialectici (absolut), unitatea dialectică, adialectică sau  non dialectică după caz şi supraunitarul ei (relativ). Unitatea dialectică poate fi neutru, anonim, ambigen sau eterogen, etc. după caz sau doar originea a dialecticii respective, etc., comparat, comparativ sau raportat cu repere, situații sau sisteme de referință. Ca simultaneitate/dialectică neconvențională a situaţiei în general ca trăire cu variantele ei non dialectice și adialectice ca natură sau doar iluzie a ei ca neutru, anonim, ambigen sau eterogen, etc., ale oricărui sistem, uman sau știință. Dincolo de repere, situații sau sisteme de referință, ca stare sau realitate a ei, nu se poate pune problema trăirii sau a dialecticii ei chiar dacă există ca alternanță, nu pentru că nu există ci doar pentru că noi nu putem ajunge la ele. Convenția nu poate şi nu există în lipsa comparațiilor sau rapoartelor cu repere, situaţii sau sisteme de referință iar în lipsa convenţiei dispare şi dialectica  sau adevărul convenţiei respective totul fiind doar simulatenitate/dialectică neconvenţională la care nu putem ajunge.

 

În concluzie,

nu trebuie să căutăm absolutul sau perfecțiunea ca absolut/extraabsolut la fel cum nu trebuie să căutăm Unicitatea sau pe Dumnezeu în limitele noastre umane sau științifice, chiar dacă ne putem ajuta de multe alte conținuturi sau entităţi/univers. La urma urmei și oi suntem un absolut al părților și secvențelor noastre de la cuante la organe, etc. În limitele convențiilor noastre sau dincolo de ele, atât cât existăm, ca iluzii și umbre sau dincolo de ele, ca natură, natură/realitate și virtual al unicității lor. Totul este absolut/relativ semănător oamenilor care merg în echilibru pe sârmă şi care nu este un echilibru în sens clasic ci doar o dialectică sau un adevăr al armoniei respective ca echilibru/extraechilibru sau doar echilibru/dezechilibru, natură, natură/realitate sau virtual al lor sau doar iluzie și umbră ca natură. În acest sens şi înțelegere ca semnificație convenția, unitatea, dimensiunea unică sau simultaneitatea, etc.  indiferent dacă parte, secvență sau tot, convenţie sau destin, parte sau întreg, etc., sunt absolut/relative ca dialectică sau adevăr, pe acre le trăim când ca absolut când ca relativ sau când nu putem altfel doar ca unitate dialectică sau simulatenitate. Ca esență a oricărei dialectici să nu uităm că orice dialectică este o simultaneitate şi invers, ca secvenţe și tot de relaţii ale lor, neconvenționale ale simultaneităţii lor dialectice.  Relativul este doar un particular al extraabsolutului nostru sau al unicităților din care facem parte, dincolo de limitele umane sau științifice, ca metaforă (extrapolare a percepţiei) sau percepţie (instantul ei). În condițiile în care orice absolut este un relativ și invers ca secvenţe neconvenţionale simultan/dialectice. Relativul ca și absolutul, ca opus sau contrar, apar doar odată cu repere, situații sau sisteme de referință. Dincolo de ele totul este doar absolut/extraabsolut fără limite, excepții, nedeterminat, invariabil, constante sau entități bine definite, absurd sau imposibil, etc. Unicitatea sau Dumnezeu nu pot fi relative în nelimitatul și perfecțiunea lor, constante sau invariabile pe o devenire și transformare perfectă. În lumea Lor nu există relativ cum nu există limite, excepții, dependență, etc. Dacă ținem cont că orice diviziune sau parte a lor divizată sau multiplicată rămâne un nelimitat, evident noi, orice conţinut sau entitate/univers, suntem un absolut/extraabsolut al lor, chiar dacă noi, vedem sau nu, extraabsolutul nostru sau dacă îl limităm la relativul lui şi al nostru din neputință. La fel cum nu vedem sau cunoaștem perfecțiune ași nelimitatul nostru ca parte sau secvență a Lor, ca normalitate a paradoxului.   …

 

 

 

 

Convenția fără dialectica sau adevărul ei este o inexistenţă care vine şi trece în eternitate fără ca cineva sau ceva să o poată trăi, constata, compara, percepe sau raporta ca metaforă sau percepţie sau cine mai știe cum, etc. altfel spus ca un om sau o ființă fără trăirile lor ca emoții/sentimente.