Spirit

În sensul teoriilor noastre spiritul este consecința organelor de simţ indirecte (creier sau centre de vibraţie/rezonanță indirectă ca generalitate) ca unicitate sau cazuri particulare ale ei. Spiritul fiind o simultaneitate/dialectică a formei cu existenţa la nivelul organelor de simţ indirecte plecând de la dimensiunea unică a existenţei ca formă/spirit. În nici un caz nu putem rămâne la înțelegerea dicţionarelor clasice ca semnificație de „Factor ideal al existenței (opus materiei)” ştiind că spiritul este o consecință a formei şi existenţei materiei (nu a substanței sau masei), chiar dacă ele recunosc limitarea spiritului în sens clasic la idee sau „Factor ideal” ca specific uman sau ştiinţific. Diferența dintre om, umanitate şi antiumanul lui, din el sau din afara lui, este apariția judecății sau judecăților, ca uman sau ştiinţă, asemănare/identificare ca egal sau identic al lor, măsură sau măsurabil precisă. Omul sau umanul lui apare doar în condițiile apariției de sisteme de referinţă sau repere referențiale ca sisteme de referinţă, când şi unde apare judecata ca raţiune/extraraţiune în general sau raţiune/antiraţiune în particular. Moartea nu ar exista pentru om şi umanitate dacă viața nu ar fi judecată ca uman sau ştiinţă, egal sau identic al lor, măsură şi măsurabil precis al ei ca gânduri sau idei. Atomii, moleculele, plantele sau animalele, etc. nu au judecăți ca egal sau identic comparat sau raportat la repere sau sisteme de referinţă ca asemănare/identificare umană sau ştiinţifică, cu atât mai mult precisă, chiar dacă au gânduri şi idei ca situaţie sau natură ca şi noi dar cu asemănare/identificare fără egal sau identic ca acelaşi/diferit. Motiv pentru care extraumanul sau druidul (în particular antiuman) nu cunosc ce este aceea, naștere, moarte sau viață chiar dacă știu că trăiesc, la fel ca orice conţinut ca entitate/univers sau obiect/fenomen ca natură, natură/realitate sau virtual fără înțelegerea ei ca semnificație cu egal sau identic. Moartea şi nașterea sunt, așa cum am spus, doar iluzii ca elemente ale dialecticii vieții (naștere/moarte) pe care o trăiește orice conţinut ca situație sau natură, organică sau anorganică, chiar dacă fiecare are o asemănare/identificare specifică a înțelegerii lor semnificație, comparat sau comparativ cu repere, situaţii sau sisteme de referinţă. Să nu uităm că din inexistenţă nu poate apare existenţă niciodată, niciunde şi nicăieri. Moartea este doar dispariția  spiritului, uman sau ştiinţific ca umanoid, la fel cum nașterea este doar apariția lui ca gânduri, idei sau asemănare/identificare umană.  

Din păcate înțelegerea convențională a semnificațiilor limitează spiritul la psihic sau doar la ştiinţă ca organic, (în sens clasic şi nu simultan/dialectic) chiar dacă trebuie să recunoaștem că natura, natura/realitate şi virtualul lor nu este organic şi anorganic ci o simultaneitate/dialectică a lor umanoidă ca om/druid. Dacă analizăm înţelegerea ca semnificație  a nevrozelor definite științific, care pot fi psihice sau organice, putem înţelege că ştiinţa, în sens clasic, acceptă sau admite existenţa unui psihic cel puțin dual dacă nu interdisciplinar sau alt fel, ca influentă sau consecință a organicului şi psihicului în aceiaşi clipă/moment, chiar dacă dincolo de limitele științei psihicul şi organicul sunt consecințe ale naturi, naturii/realitate şi virtualului lor ca generalitate şi nu doar  un „Factor ideal al existenței (opus materiei); conștiință, gândire; p. ext. minte, rațiune, intelect”, ştiind că nu există şi nu poate exista spirit, gânduri sau idei ale lui, în lipsa formei sau existenţei oricărui conţinut sau entitate/univers.

Să nu ne imaginăm că omul şi umanitatea au doar un spirit uman, ca teoretic sau practic, din clipa/moment în care omul este de fapt umanoid (om/druid) şi ştiinţa recunoaștem existența simultană a cuantelor, atomilor şi moleculelor, etc. din care suntem făcuți. Umanul nostru nu poate exclude extraumanul lui ca druid dar nici haosul său ca situaţie în condițiile în care oriunde şi oricând, ca natură, natură/realitate sau virtual, al nostru sau în care existăm, există indiferența/întâmplare şi o dată cu ea neprevăzutul dicţionarelor clasice sau aleatoriul matematicii sau haosul teist sau laic, etc. care sunt evident o indiferență/întâmplare sau dimensiune unică a haosului respectiv (limitat războaie, accidente, neprevăzut, secte, contradicții, utile sau nu, etc.). Spiritul uman ca simultaneitate/dialectică, separat sau împreună,  este de fapt doar element al spiritului umanoid sau uman/extrauman al lui (în particular om/druid) care ne defineşte pe noi ca situaţie neconvenţională şi doar ca oameni sau umanitate în sens clasic. Ca dovadă a filozofiile convneţionale, anterioare sau prezente, care spun că suntem „om şi animal” sau „animale cu raţiune”, etc., fără a diferenția gândirea (ca natură sau situaţie) de judecată, sau gândul de ideile lui, comparat sau raportat la repere, situaţii sau sisteme de referinţă. Nu putem rămâne la sintagma dicţionarului clasic şi non dialectic limitat la uman sau ştiinţă percepută („conștiință, gândire; p. ext. minte, rațiune, intelect.”) sau metaforă („Ființă imaterială, supranaturală, duh;”), unde evident în primă variantă se văd legăturile științifice percepute sau precise în aceiaşi clipă/moment în care în a doua  variantă sunt vizibile legăturile ştiinţei ca metaforă sau extrapolare (religioase, mistice, probabile, aproximative, etc.). Şi umanul dar şi druidul ca neconvenţional sau extrauman al lui au un spirit ca psihic, suflet, duh sau spectru al lor dar şi haosul ca şi sistemul în simultaneitatea lor dialectică de secvenţe neconvenţionale. chiar dacă noi acceptăm sau nu aceste înțelegeri ca semnificației de psihic, spirit, suflet, duh sau spectru ale lor.

Ca natură non dialectică a dicţionarului clasic „spirit” este,

„SPÍRIT, spirite, s. n. I. 1. Factor ideal al existenței (opus materiei); conștiință, gândire; p. ext. minte, rațiune, intelect. ♦ Inteligență, deșteptăciune, istețime; capacitate de imaginație, fantezie. ◊ Expr. (Om) de (sau cu) spirit = (om) cu minte ageră, inteligent; (om) spiritual, cu umor. ♦ (În filozofia idealistă și în concepțiile mistico-religioase) Element considerat ca factor de bază al universului, opus materiei, identificat cu divinitatea sau cu spiritul (1). ♦ (În concepțiile religioase) Ființă imaterială, supranaturală, duh; (în superstiții) stafie, strigoi, fantomă. 2. Persoană considerată sub raportul capacității sale intelectuale sau din punctul de vedere al însușirilor morale, de caracter etc. ◊ Spirit universal (sau enciclopedic) = persoană care posedă cunoștințe (și se manifestă) în foarte multe domenii. 3. (La pl.) Societatea în întregul ei, oamenii considerați ca purtători ai unor idei, ai unor preocupări intelectuale; opinie publică. 4. Mod, fel de a gândi, de a se manifesta; părere, concepție împărtășită de un grup de oameni, de o colectivitate. ◊ Loc. prep. În spiritul... = în concordanță cu... 5. Caracter specific, trăsătură caracteristică a ceva. ♦ Sensul real a ceva. Spiritul legilor. 6. Înclinare, pornire, tendință care determină felul de a fi, de a gândi, de a se manifesta al cuiva. 7. Glumă, anecdotă, banc. II. Semn grafic în scrierea greacă, care, adăugat unui sunet, arată cum se pronunță sunetul respectiv din punctul de vedere al aspirației. – Din lat. spiritus, it. spirito.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink”, 

„suflet” este,

„SÚFLET, suflete, s. n. 1. Totalitatea proceselor afective, intelectuale și voliționale ale omului; psihic. ◊ Loc. adv. Din suflet sau din tot sufletul, din adâncul sufletului = cu pasiune, cu convingere; foarte mult. Cu (sau fără) suflet = cu (sau fără) însuflețire, cu (sau fără) elan. ♦ Trăsătură de caracter (bună sau rea); p. ext. caracter. ♦ Persoană considerată din punct de vedere al trăsăturilor de caracter. Era un suflet mare, care înțelegea lumea. ♦ Omenie, bunătate, milă. Om fără suflet. ♦ Curaj, temeritate, îndrăzneală. A prinde suflet. 2. Factor, element esențial al unui lucru, al unei acțiuni etc. 3. (În filozofia idealistă și în concepția religioasă) Substanță spirituală care dă omului viață și care este socotită de origine divină și cu esență veșnică. ◊ Expr. A-și încărca sufletul cu... = a comite o faptă rea. A avea (ceva) pe suflet = a fi preocupat, chinuit de ceva. (Fam.) A nu avea (pe cineva) la suflet = a nu iubi (pe cineva), a nu-l simpatiza. A(-i) scoate (cuiva) sufletul = a nu lăsa (pe cineva) în pace, a sâcâi, a enerva. A-i ieși (cuiva) sufletul = a) a muri; b) a munci din greu, a se chinui. Cu sufletul la gură = a) în agonie; b) respirând foarte greu de oboseală sau de emoție. A-și stupi sufletul = a munci din greu, a se chinui cu ceva. A-și căuta (sau vedea, griji) de suflet (sau de ale sufletului) = a se comporta în conformitate cu normele bisericești. A căuta de sufletul cuiva = a da ceva de pomană în amintirea unui mort. (Să) fie de sufletul cuiva! = fie ca Dumnezeu să-i ierte păcatele! A fi (sau a se face) trup și suflet cu cineva = a fi extrem de devotat cuiva. A-și vinde sufletul = a păcătui foarte tare. 4. Viață. A avea șapte suflete ◊ Expr. A (mai) prinde (sau a căpăta) suflet = a se întrema (după o boală). A lua (cuiva) sufletul = a omorî (pe cineva). A avea ceva pe (sau la) sufletul său = a avea ceva în posesiune. ♦ Inimă. ◊ Expr. A i se rupe sufletul (de mila cuiva) = a suferi foarte mult pentru nenorocirea cuiva. A(-i) merge (cuiva ceva) la suflet = a(-i) plăcea mult, a(-i) produce o mare satisfacție. 5. Persoană, ins, om; p. gener. orice ființă. ♦ Locuitor. Oraș de un milion de suflete. 6. (Pop.) Suflare, suflu, respirație. Pe nări el scoate suflet puternic. ◊ Loc. adv. Într-un suflet = foarte repede. ◊ Loc. vb. ◊ Loc. vb. A-și trage sufletul = a respira. ◊ Expr. A-și lua suflet = a respira adânc; a-și potoli respirația. A-i veni sufletul la loc = a-și potoli respirația; a se liniști. 7. (În sintagme și expr.) Copil (rar fiu) de suflet = copil adoptiv. A lua de suflet = a adopta un copil. A da de suflet = a-și ceda copilul unei persoane care îl adoptă. – Lat. *suflitus (< suflare). Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink”,

iar „psihic” este,

„PSÍHIC, -Ă, psihici, -ce, s. n., adj. 1. S. n. Formă specifică de reflectare a realității, produsă de activitatea sistemului nervos și prezentă la animalele superioare; totalitatea fenomenelor și a proceselor proprii acestei reflectări; structură sufletească proprie unui individ. 2. Adj. Care aparține psihicului (1), privitor la psihic. – Din germ. psychisch, fr. psychique. Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink”.

Dacă privim aceste definiții clasice şi non dialectice cu atenție putem constata că asemănarea/identificarea lor  limitată la dicționarul clasic, uman sau ştiinţific, nu clarifică înţelegerea ca semnificaţie ci din potrivă.  Spiritul este „Factor ideal al existenței (opus materiei); conștiință, gândire; p. ext. minte, rațiune, intelect”, etc., sau mai exact gânduri şi idei, sufletul „Totalitatea proceselor afective, intelectuale și voliționale ale omului”, sau intelectul voit al omului, iar psihicul o „Formă specifică de reflectare a realității”, adică „structură sufletească proprie unui individ”, care până la urmă poate fi confundat al fel de bine cu sufletul sau voința lui spirituală, sau gândurile şi ideile lui. În acest context noi trebuie sau ar trebui să definim psihicul, spiritul, sufletul, duhul şi spectrul dincolo de amestecul, confuziile sau limitările definiției clasice unde spiritul este „Factor ideal al existenței (opus materiei); conștiință, gândire; p. ext. minte, rațiune, intelect. ♦ Inteligență, deșteptăciune, istețime; capacitate de imaginație, fantezie”, sufetul este „Totalitatea proceselor afective, intelectuale și voliționale ale omului; psihic” iar psihicul „Formă specifică de reflectare a realității, produsă de activitatea sistemului nervos și prezentă la animalele superioare; totalitatea fenomenelor și a proceselor proprii acestei reflectări; structură sufletească proprie unui individ”, toate, evident, limitate la om şi umanitate, ca dovadă a neputinței (putinţă/extraputinţă) înțelegerii esenței ca semnificaţie a convenţiei de spirit, în oricare variantă a lui. Dincolo de limitele înțelegerilor clasice ca semnificaţie, sau alte filozofii convneţionale, cu atât mai mult limitat doar la teism. Noi nu ne propunem şi nu ne-am propus analiza acestor confuzii convenţionale limitate la uman sau ştiinţă, ne propunem aflarea, lămurirea sau găsirea esenței înțelegerii ca semnificaţie a convenţiei de spirit ca entitate/univers sau obiect/fenomen a adevărului său ca simulatenitate/dialectică sau neconvenţional. Cu toate că trebuie să sesizăm că definițiile clasice şi non dialectice, sau oricare alte teorii filozofice convenţionale, sunt sau devin în acest context cazuri particulare ale generalității propuse de noi ca spirit al unicității sau cazurile ale ei particulare ca natură, natură/realitate şi virtual al lor.

Se pune problema, care este de fapt condiția de existență comună şi specifică, esența acestor definiții dincolo de amestecul şi confuziile interpretărilor şi exemplelor evidente ale definițiilor clasice ca neputință a înțelegerii acestor semnificații sau limite ale interpretării. Așa cum ne-am obișnuit, noi şi natura, de la care luăm ideile ca metaforă sau percepţie, răspunsul este relativ simplu. Esența pleacă de la faptul că definiţiile clasice ca şi celelalte filozofii convneţionale nu au înțeles ca semnificaţie că centrul de vibraţie/rezonanță, pentru noi creierul, este un organ de simţ, având ca simțuri indirecte, memoria, gândirea şi emotivitatea lui ca sentimente, la fel ca simțurile directe în sens clasic care aparțin organelor de simţ directe specifice, văz, auz, pipăit, echilibru sau armonie, etc. orice conţinut sau entitate/univers are simțurile lui directe şi indirecte cele directe ca elemente care au relaţii sau legături directe cu natura din noi sau din afara noastră, cele indirecte (creier sau centru indirect de vibrații/rezonanțe) care modelează sau creează gânduri sau idei ca spirit al oricărui conţinut sau entitate/univers. Să nu uităm că în lipsa memoriei (gânduri şi idei refăcute) nu poate exista spirit la fel cum în lipsa amintirii şi amintirilor (elementele sau secvențele amintirii) ei nu poate exista memorie, gânduri sau idei (elementele sau secvențe ale memoriei) dar mai ales să nu uităm că în lipsa existenţei şi formei nu poate exista spirit.

Prin convenţie, spectru al unicităţii sau situaţiei/stare a ei ca suflet/duh, duh ca stare sau realitate, suflet ca situaţie sau natură, spirit ca iluzie a sufletului naturii, spirit al situaţiei ca sistem, spirit uman sau ştiinţific, etc.

Ca natură nedialectică a dicţionarului simultan/dialectic „spirit” este,

„iluzia spectrului”,

ca expresie sau termen generic al devenirii unicităţii inclusiv orice particular al ei, printre care:

-  unicitate,

„iluzia spectrului ca unicitate”,

convenţie ca metaforă a situaţiei/stare sau naturii/realitate a ei sau,

„spirit.unicitate”,

convenţie ca metaforă şi percepţie a iluziei spectrului unicităţii respective, comparat/extracomparat cu repere sau situaţii. În condițiile în care orice spirit al unicităţii este o iluzie a spectrului perceput al ei iar orice iluzie a spectrului un spirit.unicitate dincolo de percepţie, spiritul.unicitate o simultaneitate/dialectică sau spirit/extraspirit (nespirit) ca situaţie/stare a unicităţii, 

-  situaţie,

„extraspirit”,

convenţie ca metaforă a situaţiei sau naturii ei sau,

„spirit”,

convenţie ca percepţie a extraspiritului situaţiei respective, comparat sau comparativ cu repere sau situaţii. În condițiile în care orice spirit este un extraspirit perceput al ei iar orice extraspirit un spirit dincolo de percepţie, chiar dacă niciodată acelaşi spirit cu acelaşi extraspirit ca situaţie. Cu condiția să nu confundăm în nici un caz extraspiritul cu spiritul, sufletul, duhul sau spectrul, nespiritul sau antispiritul, inexistența lor ca aspirit sau non spirit, etc., ştiind că orice extraspirit este un spirit dincolo de percepţie ca situaţie,  

-  stare,  

„extraspirit ca stare”,

convenţie ca metaforă a stării sau realităţii ei sau,

„spirit.stare”,

convenţie ca percepţie a extraspiritului stării respective, extracomparat sau extracomparativ cu repere sau situaţii. Unde şi când orice spaţiu al stării este un  extraspirit perceput al ei iar orice extraspirit un spirit dincolo de percepţie, chiar dacă niciodată acelaşi spirit cu acelaşi extraspirit ca stare, 

-  situaţie ca sistem

„extraspirit ca sistem”

măsură sau măsurabil, convenţie ca metaforă a situaţiei ca sistem sau naturii ei sau,

„spirit.sistem”,

măsură sau măsurabil, convenţie ca percepţie a extraspiritului situaţiei respective ca sistem, comparat sau comparativ cu repere sau situaţii, indiferent de situaţie, natură sau organizare. Unde şi când orice spirit al situaţiei ca sistem este un extraspirit perceput al ei iar orice extraspirit un spirit dincolo de percepţie al situaţiei ca sistem, măsură sau măsurabil. Cu aceiaşi condiție să nu confundăm în nici un caz extraspiritul, situaţiei ca sistem, cu spiritul, sufletul, duhul sau spectrul, nespiritul sau antispiritul, inexistența lor ca aspirit sau non spirit, etc., ale situaţiei ca sistem, ştiind că orice extraspirit este un spirit dincolo de percepţie al situaţiei ca sistem,  chiar dacă totul este măsură sau măsurabil.

Ca gând sau idee umană, ştiinţă, asemănare şi identificare a lor ca egal, inegal și identic, etc., orice spirit, devine uman sau ştiinţific, măsură sau măsurabil precis, opus sau contrar, care „se anulează reciproc” și nu respectă principiul Lavoisier. Ca iluzie umană a naturii despre extraspirit, spirit, suflet, duh sau spectru, nespirit sau antispirit, inexistența lor ca aspirit sau non spirit, etc., ca iluzie, în nici un caz natură, natură/realitate sau virtual al unicității lor.  

Ca simultaneitate/dialectică putem spune că orice „spirit” este,

„simultaneitatea/dialectică a  secvențelor extraspiritului”,

pe care îl cuprinde sau defineşte ca secvențe neconvenționale ale situaţiei în general sau,

„supraunitarul simultaneităţii/dialectice a spiritului/extraspirit”,

sau al dialecticii nespiritului iluzie spectrului situaţiei în general sau,

„simultaneitatea/dialectică a secvențelor antispiritului”

pe care îl cuprinde sau defineşte ca secvențe neconvenționale ale situaţiei ca sistem, opus sau contrar în particular sau,

„supraunitarul simultaneităţii/dialectice a spiritului/antispirit”,

sau al dialecticii nespiritului iluzie spectrului situaţiei ca sistem, opus sau contrar în particularul ei. Altfel spus orice spirit este de fapt un extraspirit, ca alt sau alt fel de spirit dincolo de percepţie şi invers, de secvenţe neconvenţionale ale simultaneităţii lor dialectice.

Dacă plecăm de la dialectica existenţei ca formă/spirit putem spune că orice spirit este simultaneitatea/dialectică a secvenţelor neconvenţionale ale formei pe care o cuprinde sau defineşte sau al subunitarului ei. Fără a confunda duhul, spiritul, sufletul sau psihicul în general ca unicitate sau particular al ei cu particularul lor uman sau ştiinţific, ca gânduri sau idei cu asemănare/identificare, umană sau științifică specifică. Cu atât mai mult fără a ne limita doar definițiile clasice, ca „Existență materială primordială care a creat universul. 7 (Spc) Dumnezeu”  sau „Răsuflare. 2 (Îvp; pex)  Viață. Accent. 4 (Îvr) Vânt. 5 (Îvp) Duhoare”, alte filozofii convenționale, teiste sau laice, sau ceea ce știm sau cunoaștem, ceea ce vrem să știm sau să cunoaștem, etc. În aceeași clipă/moment în care orice formă este un spirit şi invers ca secvenţe neconvenționale ale simultaneităţii lor dialectice, context în care orice conținut sau entitate/univers are un spirit într-o variantă sau alta. Trebuie să depășim particularul lui uman sau științific generalizând spiritul la câmpurile oricărui conținut sau entitate/univers. Nu trebuie să credem sau să spunem că acestea sunt singurele definiții neconvenţionale, deoarece știm că sunt nelimitate simultaneități şi dialectici din care sunt alcătuite unicităţile sau particularul lor sau compun alte unicităţi, ceea ce însemnă că sunt nelimitate definiții comparat, comparativ sau raportat cu repere, situaţii sau sisteme de referinţă.

Ca exemplu să privim unitatea matematică ea poate fi definită în raport de orice diviziune sau multiplu al ei ca sistem de referinţă,

1= 0,1x10, 2-1, 3:3, …etc.

iar unitatea poate fi înlocuită cu orice tot, convenţie sau neconvenţional, unicitate sau particular al ei, conținut sau entitate/univers, etc. În acest sens putem defini ca simultaneitate sau dialectică şi spiritul matematic sau al numerelor și cifrelor prin ceea ce poate cuprinde sau defini unitatea matematică, indiferent de situație, natură, sau organizare. Dacă este imaginea sau proiecția uni om spiritul ei este uman, dacă este proiecția unei substanțe în general spiritul devine câmp sau câmpuri ale cifrei sau numărului respectiv, la fel ca în trecut când în lagăre oamenii erau doar cifre și numere sau chiar în zilele nostru, unde și când oamenii devin statistică sau cifre și numere, etc. Chiar și ca simultaneitate/dialectică neconvențională dacă vom conveni în acest fel. Spirtul poate fi definit la fel de bine ca simultaneitatea simțurilor lui sau memorie/gândire/emotivitate în general ca situaţie), sau memorie/judecată/sentiment în particular ca uman sau ştiinţă, gânduri sau idei specifice, etc.

Animalele, atomii şi moleculele, plantele sau planetele, etc. au şi ele un spirit ca psihic, suflet, duh sau spectru, etc. cu diferența că psihicul lor nu are la bază egalul sau identicul uman sau ştiinţific. La fel ca şi noi oamenii până la un moment dat când încă nu a apărut, egalul, inegalul şi identicul lor, ca măsura şi măsurabil precis, uman sau ştiinţific. Ca generalitate orice unicitate sau caz particular al ei este definită de un spirit, suflet, duh şi spectru (omul este doar un caz particular cu știința lui, animalele sau plantele nu știu ce este aceea ştiinţă, chiar dacă trăiesc măsura şi măsurabilul). Definiția noastră trebuie sau pleacă de la aceste măsuri sau măsurători ale lor comparații sau rapoarte ca gânduri sau idei specifice, umane sau nu, de-a lungul evoluţiei. Din aceste motive am redat definițiile clasice şi non dialectice, în cele trei variante ca suflet,  psihic şi spirit, în vederea comparației şi identificării lor cu definițiile simultan/dialectice neconvenționale prezentate de noi. 

Dacă generalizăm înțelegerile noastre ca semnificație vom constata că spiritul este un fenomen ca oricare altul și că este suficient să căutăm existența și forma lui ca să putem cuprinde sau defini natura lui ca substanță. Convențiile noastre sunt neconvenționale în sensul naturii și ele decurg unele din altele ușor de la gânduri și idei umane sau științifice la natură, natură/realitate și virtualul unității lor, într-o simplitate incredibilă. Ca de altfel simplitatae modelării și creației naturii pe care noi o complicăm datorită limitelor noastre și nelimitatului ei. Să privim trecerea de la gând sau idee la modelul sau creația ce rezultă din aceste gânduri sau idei, limitate deocamdată la uman sau știință. Este evident că întâi apare gândul și ideea apoi ideea se transformă prin intermediul naturii noastre umane în conținut sau entitate/univers ca natură sau doar iluzie a lui, corp ca obiect/fenomen. Să privim apoi planeta pământ care are câmpuri, cuante, corzi și stringuri dar și dincolo de el unde și când nu am ajuns încă sau nu vom ajunge niciodată, nicăieri, niciunde și nicicând. Dacă facem comparații sau le raportăm unele la altele vom constata că de fapt câmpurile oricărui conținut sau entitate univers sunt gândurile lui iar dincolo de ele cuante, corzi sau stringuri ca idei. Atât umane sau științifice cât și antiumane sau extraumane, după caz. La baza câmpurilor este emiterea/recepție  a centrului sau centrelor de vibrație/rezonanță  indirectă, în cazul pământului nucleul iar în cazul uman sau științific creierul lui.  În ambele cazuri dincolo de câmpuri sunt proiecții ale lor ca vibrații/rezonanțe ale cuantelor, corzilor sau strungurilor, etc. sau cine știe ce este dincolo de ele ca proiecții el câmpurilor respective. Ca idei în general inclusiv umane sau științifice. Dacă nu ar  exista ar însemna ca semnificație că gândurile și ideile umane sau ștințifice se nasc din inexistența lor, ceea ce este cel puțin absurd dacă nu „imposibil”. Câmpurile și ideile planetei sunt transmise pământului care le amplifică și care la rândul lor afectează în mod indirect pământul dar și celelalte planete sau galaxii în diferite variante, de la nelimitat mic la nelimitat mare. Câmpurile nucleului și dincolo de ele ca cuante, corzi sau stringuri, etc. modifică simultan/dialectic și neconvențional întregul, totul, și destinul, etc. respectiv. Care la rândul lui modifică unicitățile din care face parte și natura în care există, inclusiv Unicitatea sau Dumnezeu. Unicitatea sau Dumnezeu nu este o constantă sau entitate bine definită tocmai datorită modificărilor tuturor conținuturilor sau entităților/univers, inclusiv umane sau științifice. Orice substanță, conținut sau entitate/univers naște directe (ale formei ca parametrii sau condiții de existență) și câmpuri indirecte (ale spiritului ca gânduri sau idei). Și unele și altele modifică permanent conținutul sau entitate/univers respectivă dar și celelalte conținuturi sau entități/univers.  Unele direct alte indirect. Pentru gânduri s-au găsit soluții să definim sau să cuprindem parțial din ele ca emitori și receptori, pentru idei, judecată sau rațiune trebuie să căutăm mai departe c ași pentru cuante, corzi sau stringuri și dincolo dec ele. Să nu uităm că totul este o simultaneitate/dialectică neconvențională ca normalitate a paradoxului la fel cum este perfecțiunea devenirii și transformării, veșnicul/etern, nelimitatul lor mare și mic, etc. pe care nu le-am putut și nu le vom putea înțelege ca semnificație în lipsa filozofiei neconvenționale și simultan/dialectică. Dacă planeta ar avea doar nucleu ar fi ca un om doar cu creier care nu are organe de simț, mușchi, etc. sau o planetă care nu dimensiunea, apele și pădurile, etc. planetei noastre sau ale alteia. În aceste condiții și planeta și omul ori nu ar fi existat ori ar dispare instantaneu neavând suportul existențial ca formă/spirit. Din timpuri străvechi omul a știut că planeta și tot ce este pe ea au spirtul lor specific, chiar dacă nu au înțeles ca semnificație sau nu au putut cuprinde sau defini ceastă înțelegere a semnificației ca uman sau știință, egal, inegal și identic al lor specific.

Am susținut și vom susține fără echivoc că natura nu cunoaște ce este matematic sau știința, ca percepție sau metaforă, dar știe cu siguranță ce sunt deoarece natura însăși este toate acestea la fel cum sunt Unicitatea sau Dumnezeu, indiferent dacă înțelegem sau nu aceste semnificații. NU putem crede sau spune că Unicitatea sau Dumnezeu nu știu ce este existența, unde și când Ele sunt existența însăși, chiar dacă nu cunosc sau nu pot spune „eu exist” în lipsa umanului și științei. Dar mai ales  a egalului, inegalului și identicului lor care nu respectă principiul naturii lui Lavoisier sau opusul și contrarul care „se anulează reciproc”. Ca normalitate a paradoxului. Ca noi să putem descifra natura care suntem sau în care există suntem obligați să apelăm la artificii sau convenții, operații științifice, metafore și percepții, repere, situații sau sisteme de referință, etc. în lor alor am trăi dar doar ca substanță cu spirit.  Este atât de simplu să înțelegem ca semnificație că Unicitatea sau Dumnezeu adună unitate cu unitate, nelimitat de mică și modelează sau creează totul. În aceiași clipă/moment în care noi sau orice conținut și știința noastră am inventat de la operațiile simple matematice la calculul integral sau legi de compoziție ca să înțelegem ca semnificație aproximația modelele și creațiile naturii acre suntem sau în acre existăm. Limitându-ne  la comparații și rapoarte cu repere, situații și sisteme de referință absolut/relative la care avem acces.  Am mai sus faptul că neputințele și limitele noaste sunt normale având în vedere că partea sau secvența nu poate cuprinde sau defini totul sau destinul, etc. din care face parte. Cu atât mai mult extranatura sau neconvenționalul lor nelimitat.    

 

În final,

este de reținut esența, adică faptul că nu există şi nu poate exista spirit fără formă sau formă fără spirit dar nici existență în lipsa simultaneităţii lor dialectice şi invers. Existența ca dimensiune unică sau uitate dialectică a existenţei entității oricărei situații iar  formă/spirit ca dialectică sau adevăr al ei, chiar dacă totul este o simultaneitate/dialectică neconvențională și nu doar asociere, dualitate sau interdisciplinaritate, etc.

 Pământul, pomii sau florile, plantele sau animalele, etc. au spirit ca gânduri și idei dar nu ca uman sau știință care nu respectă principiul Lavoisier sau contrarii care „se anulează reciproc” ci ca natură, acelaşi/diferit al ei care respectă principiul Lavoisier și are contrarii care nu „se anulează reciproc”. Gândurile și ideile naturii devin umane sau științifice odată cu apariția egalului, inegalului și identicului, specific, care aduc cu ele limitele, excepțiile, nedeterminatul, absurdul sau „imposibilul”, etc.  Natura în nelimitatul și perfecțiunea ei nu are limite, excepții, nedeterminat, absurd sau „imposibil”, etc. doar noi sau orice conținut al ei nu putem cuprinde sau defini nelimitatul ei fiind obligați să punem condiții de existență prin convențiile noastre ca egal, inegal și identic al lor. Noi ca uman sau știință nu putem să înțelegem ca semnificație nicăieri, niciunde, niciodată și nicicând  natura în lisa reperelor, situațiilor sau sistemelor de referință, ea nu are nevoie de ele sau nu le ia în considerație. Din aceste motive unele conținuturi sau entități/univers pot spune „eu exist” sau „eu sunt”, alte nu, chiar dacă toate știu că există prin natura lor.  În lipsa lor, pentru noi sau orice conținut, ar fi doar haos chiar dacă totul este perfecțiune ca haos/sistem sau veșnicie/eternitate al lor ca devenire și transformare.  În nici un caz, să nu confundăm gândurile și ideile umane sau științifice cu vele ale naturii noastre sau ale naturii în care trăim. Unele cu egalul, inegalul și identicul lor , altele cu același/diferit ca simultaneitate/dialectică neconvențională.  

Cercetătorii în domeniu ar trebuie să caute dincolo de emitere/recepție ca natură, unde și când sunt doar cuante, corzi și stringuri sau chiar dincolo de ele.  Acolo unde substanța nu mai poate fi cuprinsă sau definită de noi sau alții ca înțelegere a semnificației sau acolo unde sunt doar unicități ale Unicității sau dumnezeii Lui Dumnezeu, etc.   

  …

 

 

 

 

Ideile noastre sunt proiecții ale gândurilor noastre la fel cum cuantele și dincolo de ele pot sau sunt ideile  sau proiecțiile gândurilor oricărui conținut sau entitate/univers ca substanță cu formă și spirit sau natură, iar ca limbaj o comunicare tradusă sau doar emitere/recepție a informației sau informațiilor respective dacă nu este tradusă. ...