SPÁŢIU

Ca natură non dialectică  a dicționarului clasic „spațiu” este,

„SPÁȚIU, spații, s. n. 1. (Fil.; la sg.) Formă obiectivă și universală a existenței materiei, inseparabilă de materie, care are aspectul unui întreg neîntrerupt cu trei dimensiuni și exprimă ordinea coexistenței obiectelor lumii reale, poziția, distanța, mărimea, forma, întinderea lor. ♦ (Mat.) Mulțime de puncte care prezintă anumite proprietăți. ◊ Geometrie în spațiu = ramură a geometriei care studiază figurile ale căror elemente sunt situate în planuri diferite. 2. Întindere nemărginită care cuprinde corpurile cerești; văzduh; porțiune din atmosferă; întinderea, locul care ne înconjură. ◊ Spațiu aerian = porțiune din atmosferă corespunzătoare limitelor teritoriale ale unui stat și în care acesta își exercită suveranitatea. Spațiu cosmic = întindere nemărginită situată dincolo de atmosfera pământului. ♦ Perspectivă vastă, orizont larg. 3. Loc, suprafață, întindere limitată. ♦ Limitele între care se desfășoară o acțiune; cadru. ♦ Lungime luată de-a lungul traiectoriei unui corp mobil. 4. Loc (liber) între două obiecte, distanță, interval. ◊ Spațiu verde = suprafață acoperită cu vegetație în perimetrul unei așezări. ♦ (Tipogr.) Interval alb lăsat între cuvintele sau rândurile culese; (p. ext.) unealtă cu care se realizează acest interval. ♦ (Muz.) Interval între liniile unui portativ. 5. Interval de timp, răstimp. – Din lat. spatium, fr. espace.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de RACAI | Semnalează o greșeală | Permalink”.

Ca natură nedialectică  a dicţionarului simultan/dialectic „spațiul” este,

„iluzia tărâmului”,

ca expresie sau termen generic al devenirii unicităţii inclusiv orice particular al ei, printre care:

-  unicitate,

„iluzia tărâmului ca unicitate”,

convenţie ca metaforă a situaţiei/stare sau naturii/realitate a ei sau,

„spaţiu.unicitate”,

convenţie ca percepţie a iluziei tărâmului unicităţii respective, comparat/extracomparat cu repere sau situaţii. În condițiile în care orice spaţiu al unicităţii este o iluzie a tărâmului perceput al ei iar orice iluzie a tărâmului un spaţiu.unicitate dincolo de percepţie, spaţiul.unicitate o simultaneitate/dialectică sau spaţiu/extraspaţiu (nespaţiu) ca situaţie/stare a unicităţii, 

-  situaţie,

„extraspaţiu”,

convenţie ca metaforă a situaţiei sau naturii ei sau,

„spaţiu”,

convenţie şi percepţie a extraspaţiului situaţiei respective, comparat sau comparativ cu repere sau situaţii. În condițiile în care orice spaţiu este un extraspaţiu perceput al ei iar orice extraspaţiu un spaţiu dincolo de percepţie, chiar dacă niciodată acelaşi spaţiu cu acelaşi extraspaţiu ca situaţie. Cu condiția să nu confundăm în nici un caz extraspaţiul cu spațiul, timpul, hiperspațiul, nespaţiul (în nici un caz în sens clasic ca negare a lui) sau antispaţiul, inexistența lor ca aspaţiu sau non spaţiu, etc., știind că orice extraspaţiu este un spaţiu dincolo de percepţie ca situaţie,

-  stare,

„extraspaţiu ca stare”,

convenţie ca metaforă a stării sau realităţii ei sau,

„spaţiu.stare”

convenţie ca percepţie a extraspaţiului stării respective, extracomparat sau extracomparativ cu repere sau situaţii. Unde şi când orice spaţiu al stării este un  extraspaţiu perceput al ei iar orice extraspaţiu un spaţiu dincolo de percepţie, chiar dacă niciodată acelaşi spaţiu cu acelaşi extraspaţiu ca stare, 

-  situaţie ca sistem

„extraspaţiu ca sistem”

măsură sau măsurabil, convenţie ca metaforă a situaţiei ca sistem sau naturii ei sau,

„spaţiu.sistem”,

măsură sau măsurabil, convenţie ca percepţie a extraspaţiului situaţiei respective ca sistem, comparat sau comparativ cu repere sau situaţii, indiferent de situaţie, natură sau organizare. Unde şi când orice spaţiu al situaţiei ca sistem este un extraspaţiu perceput al ei iar orice extraspaţiu un spaţiu dincolo de percepţie al situaţiei ca sistem, măsură sau măsurabil. Cu aceiaşi condiție să nu confundăm în nici un caz extraspaţiul, situaţiei ca sistem, cu spațiul, locul, timpul, hiperspațiul, nespaţiul (în nici un caz în sens clasic ca negare a lui) sau antispaţiul, inexistența lor ca aspaţiu sau non spațiul, etc., ale situaţiei ca sistem, ştiind că orice extraspaţiu este un spaţiu dincolo de percepţie, al situaţiei ca sistem, chiar dacă totul este măsură sau măsurabil.

Ca gând sau idee umană, ştiinţă, asemănare şi identificare a lor ca egal, inegal și identic, etc., orice spațiu, devine uman sau ştiinţific, măsură sau măsurabil precis, opus sau contrar, care „se anulează reciproc” și nu respectă principiul Lavoisier. Ca iluzie umană a naturii despre extraspațiu, spațiu, loc, timp, hiperspațiu, nespaţiu (în nici un caz în sens clasic ca negare a lui) sau antispaţiu, inexistența lor ca aspaţiu sau non spațiul, etc., ca iluzie, în nici un caz natură, natură/realitate sau virtual al unicității lor.  

Ca simultaneitate/dialectică putem spune că orice „spaţiu” este,

„simultaneitatea/dialectică a  secvențelor extraspaţiului”,

pe care îl cuprinde sau defineşte ca secvențe neconvenționale ale situaţiei în general sau,

„supraunitarul simultaneităţii/dialectice a spațiului/extraspaţiu”,

sau al dialecticii nespaţiului iluziei tărâmului situaţiei în general sau,

„simultaneitatea/dialectică a secvențelor antispaţiului”

pe care îl cuprinde sau defineşte ca secvențe neconvenționale ale situaţiei ca sistem, opus sau contrar în particular sau,

„supraunitarul simultaneităţii/dialectice a spațiului/antispaţiu”,

sau al dialecticii nespaţiului iluziei tărâmului situaţiei ca sistem, opus sau contrar în particularul ei. Altfel spus orice spaţiu este de fapt un extraspaţiu, ca alt sau alt fel de spaţiu dincolo de percepţie şi invers, de secvenţe neconvenţionale ale simultaneităţii lor dialectice.

Dacă luăm în discuție dialectica sau dimensiunea unică spaţiu/timp a momentului transformării (dimensiune unică sau uitate dialectică) putem spune fără a ne limita că spațiul este simultaneitatea/dialectică neconvențională de secvenţe neconvenționale ale timpului şi invers sau supraunitarul dialecticii lor ca spaţiu/timp. La fel de bine cum putem spune că timpul este un extraspaţiu sau spațiul este un extratimp având în vedere simultaneitatea lor dialectică, fără a confunda spațiul cu spațiul tridimensional sau spațiul tridimensional al situaţiei în general cu spațiul tridimensional al gândurilor şi ideilor umane sau științifice. În acest context, spațiul și timpul situaţiei, dincolo de gândurile şi ideile umane sau științifice, opus sau contrar, egal, inegal și identic al lor, etc., nu pot şi nu sunt negative în sensul de opus sau contrar care „se anulează reciproc”. Pe de o parte deoarece nu există opus sau contrar, egal, inegal sau identic care să nu respecte principiul naturii lui Lavoisier, în sens neconvențional, pe de altă parte în caz opus sau contrar existenţa lor poate duce la concluzia că există o reversibilitate a lor. Ceea ce este doar un paradox uman sau științific, ca absurd sau imposibil, având în vedere nelimitatul condițiilor de existență al oricărui conținut sau entitate/univers. Limitat nenumărați, infiniți sau nelimitați parametrii. Pe o devenire veșnică şi o transformare eternă care nicăieri şi niciodată, niciunde şi nicicând nu sunt și nu pot fi egale, inegale și identice în sens clasic sau uman și științific. În aceiaşi clipă/moment în care spațiul și timpul, gândurilor şi ideilor umane sau științifice, pot fi opus sau contrar, în sens clasic, ca pozitiv/negativ al lor prin punerea condițiilor de existenţă, teoretice sau practice, chiar dacă nu există ca natură, natură/realitate și virtual al unicității lor. Haosul are spaţiul şi timpul lui, chiar dacă nu are legături sau parametrii ca sistem, cu specificul lor ca indiferența/întâmplare.

Trebuie să clarificăm oarecum înțelegerile acestor semnificații de spaţiu și timp din definițiilor clasice ale  dicționarelor eliberându-le de limite, confuzii, neclarități în sens clasic, absurd sau imposibil, etc.  Unde şi când nu trebuie să confundăm spațiul unidimensional al unicităţii sau particularului ei ca element al momentului dimensiunii unice sau unitate dialectică spaţiu/timp ca natură, natură/realitate și virtual al lor, cu spațiul tridimensional al gândurilor şi ideilor umane sau științifice, teoretice sau practice, despre spațiul și timpul naturii respective. Cu atât mai mult ca măsură sau măsurabilul lor ca sistem sau uman și știință. În nici un caz să nu ne limităm la definițiile clasice sau alte filozofii convenționale, etc. Ca „Formă obiectivă și universală a existenței materiei, inseparabilă de materie, care are aspectul unui întreg neîntrerupt cu trei dimensiuni și exprimă ordinea coexistenței obiectelor lumii reale, poziția, distanța, mărimea, forma, întinderea lor”. Obiectivă este natura, natura/realitate şi virtualul lor ca devenire sau transformare şi nu umbrele sau iluziile noastre umane sau științifice cu egalul, inegalul și identicul lor care nu există ca natură, natură/realitate sau virtual al lor, nu respectă principiul naturii lui Lavoisier iar opusul și contrarul „se anulează reciproc”. Nu putem defini spațiul uman sau ştiinţific ca obiectiv din mai multe motive, în primul rând că spaţiu şi timpul ca simultaneitate a lor dialectică este un adevăr sau dimensiune unică a transformării ca adevăr iar adevărul nu este obiectiv tocmai datorită absolut/relativului său ca o consecinţă a reperelor, situațiilor sau sistemelor de referinţă. La fel cum forma şi spiritul nu sunt obiectivul entităţii ci doar subiectivul ei ca adevăr, certificare sau justificare a lui ca şi dimensiunea unică spaţiu/timp. Natura este obiectivul sau obiectivă, nu umbrele sau iluziile ei. În general orice simultaneitate este un tot ca existenţă iar dialectica ei formă/spirit o certificare sau justificare a acestui adevăr ca revelație sau dimensiune unică ca obiectiv sau subiectiv al lor.

Varianta de dicționar a spațiului este o limitare, fără discuție, deoarece nu exprimă esența lui ca simultaneitate/dialectică neconvențională ca revelație sau adevăr al transformării și momentului ei. Nici ca certificarea, justificare sau identificarea a lui ca element al dimensiunii unice sau unității dialectice a ca moment al transformării nici ca parametru constant/variabil al ei ca sistem, indiferent de situaţie, natură sau organizare a lui sau a transformării pe care o cuprinde sau definește. Faptul că definiția clasică şi non dialectică leagă spațiul de natura lui ca substanță sau „Formă obiectivă și universală a existenței materiei, inseparabilă de materie” şi nu de transformarea sau devenire, etc., este o limitare grosolană. Din clipa/moment în care spațiul şi timpul nu sunt obiecte sau obiective ci doar subiect sau subiectiv al existenţei transformării ca adevăr, revelație sau veridicitate, etc. Se poate trage de aici o concluzie esențială, aceea că orice dialectică, adevăr, revelație sau veridicitate subiect și subiectiv nu obiect sau obiectiv al lor. Cred că este limpede că adevărul și revelația sunt fenomen ca relație și relații subiect/subiective și nu obiect/obiectiv al lor, este Cu atât mai mult în lumea iluziilor şi umbrelor noastre convenționale ca gânduri sau idei, umane sau științifice. În aceiaşi clipă/moment în care ca unicitate sau particular al ei putem spune că spațiul este dependent/independent (independentul ca inexistență sau absolut al dependentului ei prin prefixul „in”) de natura, natura/realitate și virtualul unicității lor, indiferent de unicitate sau particular, natură sau organizare, etc. În condițiile în care este evidentă dependența/independența oricărui conţinut sau entitate/univers, corp sau obiect/fenomen de relațiile lui cu interiorul și exteriorul specific oricărui univers. Din aceste motive putem spune că este „inseparabil de materie” şi nu pentru că spațiul este obiectiv spre  deosebire de transformare sau moment al ei. Din păcate definițiile clasice leagă spațiul de materie, acea materie a lui Aristotel ca substanță fără energie și spirit şi nu de devenirea sau transformarea ei specifică. Ceea ce înseamnă să legăm spațiul (chiar dacă limitarea este evidentă doar la spaţiu în lipsa timpului său)  doar de entitate şi nu de universul ei așa cum îl redefinim noi. Spaţiul ca şi timpul trebuie să fie definite ca dependență/independență simultan/dialectică și neconvențională  a momentului și universului transformării şi specificul lor ca natură a conținutului sau  entității/univers, separat sau împreună. De-a lungul timpului, spațiul a fost legat de multe forme ale transformării, respectiv transcendental, fenomen, material, ideal iar mai nou neconvențional, sau absolut/relativ. Mai noi a fost și este legat de corpuri ca specific al lor dar niciodată, nicăieri, niciunde și nicicând,  până la prezenta teorie, nu a fost definită simultaneitatea lor dialectică spaţiu/timp ca moment, unitate dialectică sau dimensiune unică, ca o singura dimensiune a transformării sau a momentului ei, sau limitat ca parametru unic al sistemelor, umane sau științifice,  ca transformare. Unde și când momentul este simultaneitatea ca dimensiunea unică sau unitate dialectică iar spațiul/timp dialectica momentului și transformării lui. Având în vedere că dispare întotdeauna odată cu transformarea și universul ei indiferent dacă limitate la substanță, existenţă, formă sau spirit, etc., sau alte cazuri particulare  ale unui conținut sau entitate/univers, etc., limitat sau nelimitat, separat sau împreună.

Este greu de acceptat în mileniul trei formularea că spațiul este „Formă obiectivă și universală a existenței materiei, inseparabilă de materie”, acest lucru ne face să credem că energia sau golurile nu au un spațiu al lor. Sau chiar gândurile sau ideile noastre (spațiu sau timp virtual) care nu pot fi definite ca materie sau masă dar nici putere sau energie, în nici un caz, pentru că sunt spirit. Spațiul/timp al energiei sunt golurile pe care le formează dar fenomenul sau fenomenele ei, ca şi gândurile şi ideile care au spațiul lor virtual. Ca să nu mai discutăm de spațiul neconvențional ca spaţiu/extraspaţiu de la care pleacă sau trebuie să plece și să se întoarcă orice particular al lui. Chiar dacă niciodată, nicăieri, niciunde și nicicând ca același sau diferit separat, ci doar simultan/dialectic și neconvențional. Ca același/diferit sau ca alt sau alt fel de spațiul sau timp. Nu trebuie să confundăm spațiul cu golul, în nici un caz, având în vedere că golul este  putere sau energie iar spațiul doar un element momentului transformării. Spațiul definit în diversele filozofii convenționale sau dicționarele clasice, ne arată limitele lor convenționale, pe de o parte, pe de altă parte toate filozofiile definesc spațiul din punctul de vedere al cunoașterii umane sau științifice la un moment şi nu este suficient. Știind că știutul este una iar cunoașterea umană sau științifică este doar o cunoaștere care nu respectă principul naturii lui Lavoisier iar opusul și contrarul ei „se anulează reciproc”. Așa cum am mai spus să nu confundăm cunoaşterea ca știut uman sau ştiinţific cu știutul ca generalitate al naturii, naturii/realitate și virtualului unicității lor. Un om fără carte știe și are prin natura lui, în oricare variantă a ei, nenumărate ca experiențe ca natură, natură/realitate și virtual al lor,  dacă are carte sau nu cunoaște aceste experiențe ca uman sau știință a lui. Dovada, Einstein a spus că timpul şi spațiul se deformează dar el în intenția lui de înțelegere a semnificației se referea la timpul şi spațiul convențional, limitat, specific unei raze de lumină ca substanță, dualitate, comparat, comparativ sau raportat cu accelerația şi timpul ei convențional. Nu a făcut referință la spațiul şi timpul unicității luminii ca situație/stare dependent/independentă de universul ei interior/exterior nelimitat şi nu doar limitat la gânduri sau idei umane sau științifice. Lumină lui Einstein este de fapt o unicitate convențională şi deformarea razei de lumină este deformarea spațiului unicităţii respective ca luminii (foton ca substanţă, masă/energie, sau undă-corpuscul) în sens clasic şi nu simultaneitate/dialectică neconvențională nelimitată ca transformare, moment sau spaţiu/timp, etc. Acum am putea căuta  devierea cuantelor de natură sau substanţă sau chiar a stringurilor la care nu putem ajunge şi de ce nu chiar dincolo de ele, chiar dacă şi ele sunt pure convenţii de neconvenţional. Fără a limita o teorie sau alta sau relație doar la umanul sau științificul ei ca masă, energie, foton, lumină, asociere, dualitate, interdisciplinaritate, etc., faţă de nelimitatul naturii, naturii/realitate și virtual unicității lor. Așa cum am mai spus şi vom mai spune spațiul este o constantă variabilă spre deosebire de timp care este o variabilă constantă ca dialectică a simultaneităţii lor de secvenţe neconvenționale.  Nu vom putea nici noi nici alţii niciodată, nicăieri, niciunde și nicicând să le facem doar constante sau doar variabile, nici separat nici împreună.  

Ca simultaneitate/dialectică putem scrie o relație filozofică a spațiului astfel,

sj ≡  ≡   ≡  /  /   /    = constantă/variabilă ≠ tj,

plecând de la relația dialecticii momentului transformării ca spaţiu/timp, dial/traj, respectiv,

dial.traj ≡ sj/tj ≡  /  ≠ sj ≠ tj ,

relație care se poate scrie matematic, fizic, chimic, teist sau nu, etc. dacă limităm înţelegerea ei ca semnificație la uman sau ştiinţă ca percepţie sau metaforă. Unde și când spațiul  are ca dialectică constantul/variabil, variabilul „impus” (pus neconvențional)  de simultaneitatea lui dialectică cu timpul iar timpul o variabilă constantă, constantul impus (pus neconvențional) de simultaneitatea/dialectică a timpului cu spațiul.

Ca sistem sj şi tj reprezintă spațiul şi timpul oricărei entități/univers ca tridimensional al lor care poate fi doar uman sau științific ca egal, inegal și identic al lor specific. În limite matematice sau fizice putem scrie această relație ca relație matematică, formulă sau regulă sub forma,

sj ≡  ≡  ≡   /   /  /     = constant/variabil ≠ tj ,

sau alte variante, desigur limitat la matematică şi limitele ei ca ştiinţă percepută în general dar numai ca gând sau idee umană, științifică, teoretică sau practică, în nici un caz natură, natură/realitate sau virtual al lor ca unicitate. Fiind o limitare trebuie să ținem cont de limite, excepții, nedeterminat, absurd sau imposibil, etc. ca și de corecțiile permanente necesare limitării. Diferența dintre relații este evidentă, sperăm, indiferent de operația,  regula matematică, astrologie sau religie, parapsihologie, etc. ca limitare a simultaneităţii lor dialectice. Relația ne spune, plecând de la dialectica spaţiu/timp pe de o parte că orice spațiu este o simultaneitatea/dialectică a secvențelor de timp sau supraunitarul acestei dialectici dar şi faptul că orice spațiu este o simultaneitatea/dialectică nelimitată de alte secvențe neconvenționale ale lui ca devenire sau transformare perfectă sau veșnic/eternă.

Am putea să spunem la fel de bine că spațiul este simultaneitatea secvențelor neconvenționale ale simultaneităţii/dialectice ca transformare/timp, qj/tj, adică,

sj ≡ qj/tj ≡  /  ≠ qj ≠ tj

dacă luăm în discuție definiția universului ca transformare/spațiu/timp, unde şi când, ca în toate operațiile ca relații filozofice, utilizăm literele mici ca înțelegere a semnificației ca urmare a faptului că aparțin unicităţii, conținutului sau entităților/univers și nu Unicităţii sau Lui Dumnezeu, la care nimeni şi nimic, nicăieri, niciunde,  nicicând și niciodată nu poate ajunge.

Spațiul ca şi timpul au întotdeauna aceiași natură cu entitatea oricărei transformări în toate variantele ei ca natură, natură/realitate sau virtual, dar și iluzie sau umbră a lor, inclusiv umană sau științifică. Chiar dacă universul şi devenirile sau transformările lui sunt nelimitate iar entitatea limitată. Am putea discuta de universuri simulante sau paralele, duale sau interdisciplinare, chiar multiple doar în acest sens în care  universul interior/exterior al oricărui conținut sau entitate/univers aparține tuturor conținuturilor și entităților/univers nu doar unuia separat. Acest fapt este o consecință a faptului că totul este o simultaneitate/dialectică neconvențională care respectă principiul lui Lavoisier. Nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă”. Altfel spus eu te deranjez pe tine cu universul meu ca existență iar tu pe mine iar împreună pe ceilalți și invers, dacă ne limităm doar la noi și ceilalți. Dincolo de noi și ceilalți suntem toți și toate un destin ca Unicitate sau Dumnezeu inseparabili ca părți sau secvențe ale Lor. Dovada că natura oricărui spațiu sau timp este de aceiaşi natură cu transformarea sau entitatea/univers pe care o defineşte, este relativ simplă (şi nu vorbim doar de spațiul gândurilor și ideilor noastre virtuale sau teoretice). Orice conținut sau entitate/univers are spațiul și timpul lui specific  iar dacă privim transformarea noastră ca natură sau viața noastră ca oameni constatăm ceea ce tocmai am menționat. În momentul în care murim spațiul existenței noastre dispare pentru noi ca şi timpul şi transformarea care ne definește, pe dimensiunea unică sau unitatea dialectică a transformării noastre ca spațiu/timp. Să nu uităm că această transformare care dispare este doar iluzia sau umbra pe care o trăim şi nu natura, natura/realitate sau virtualul care suntem sau în care existăm și care merge mai departe în aceiași clipă/moment în care universul interior/exterior care ne influența în permanență rămâne mai departe dincolo de noi, gândurile și ideile noastre umane sau științifice. Doar în lumea iluziilor și umbrelor noastre (iluzii în stare de somn) umane sau științifice există o naștere și moarte ca început/sfârșit al virtualului nostru comparat, comparativ sau raportat cu repere, situații sau sisteme de referinţă umane sau ştiinţifice. Dincolo de ele nu există naștere și moarte, în sens uman sau științific, cu atât mai mult un început și sfârșit ca opus sau contrar care „se anulează reciproc” sau în urma căruia este doar un nimic ca inexistență, cu sau fără natură. Chiar dacă știm și cunoaștem că dincolo de noi suntem tot noi dar alții sau că natura noastră merge mai departe de umanul și știința ei. Lumea convențională recunoaște, de alt fel, că moartea este doar o transformare dar nu poate să explice neconvenționalul ei, prin egalul, inegalul și identicul ei specific. În lipsa oricărei transformări nu există spațiu sau timp nici ca unicitate nici ca particular al ei, cu atât mai mult ca virtual, iluzie sau umbră a lor ca situaţie sau doar umane sau științifice. Din clipa/momentul în care am murit iluzia sau iluziile și umbrele noastre, umane sau științifice dispar pentru totdeauna şi o dată cu ele spațiul şi timpul lor ca existenţă virtuală, chiar dacă merg mai departe ca alt sau alt fel de iluzii și umbre ca normalitate a paradoxului dar nu ca egal, inegal și identic al lor specific. Alt fel dacă s-ar păstra sau menține egalul, inegalul sau identicul lor specific ori am fi nemuritori, ori ar deveni o constantă, ori ar dispare perfecțiunea devenirii și transformării veșnic/eterne, ceea ce este sau ar fi doar un absurd sau imposibil, uman și științific și normalitate a paradoxului lor.  Ca și întoarcerea în timp și spațiu sau apariția existenței din inexistența ei în oricare variantă a naturii.   

Pe toată perioada existenței noastre spațiul este aparent constant dar timpul îl face variabil prin variabilul lui la fel cum timpul este variabil dar spațiul îl face constant prin constantul lui. Dacă timpul ar fi doar variabil iar spațiul doar constant ar contrazice și principiul naturii lui Lavoisier în aceiași clipă/moment în care opusul sau contrarul lor s-ar „anula reciproc”. Ceea ce ar face ca spațiul și timpul să devină doar uman sau științific. Din acest motiv în neconvențional ca simultaneitate/dialectică orice spaţiu este, așa cum am spus, o constantă variabilă iar orice timp o variabilă constantă în simultaneitatea lor dialectică de secvenţe neconvenționale. Am putea observa ușor acest lucru dacă facem un exercițiu de imaginație în care transformarea sau timpul ar fi o constantă (stop cadru) unde și când știm și cunoaștem că nu există constantă, entitate bine definită sau stop cadru, etc. pe o perfecțiune a devenirii și transformării veșnic/eterne. În lipsa devenirii și transformării nicăieri şi niciodată şi niciunde nu există spaţiu și timp, separat sau împreună, la fel cum nu există lumină și întuneric,  opus sau contrar, conținut sau entitate/univers, cu atât mai mult perfecțiune a lor sau veșnicie și eternitate, etc. Asta ne duce la concluzia exprimată deja că nu există stop cadru, constantă sau entitate bine definită, în sens clasic, uman sau științific dar mai ales egal, inegal și identic al lor specific. Dovada este simplă dacă știm sau cunoaștem că în orice clipă/moment, constatăm că noi sau orice conţinut, a existenței nu suntem același om sau același conținut ci doar același/diferit al lor ca alt sau alt fel de om sau conținut. Este evident nu doar că nu suntem o constantă sau entitate bine definită în sens clasic, pe toată perioada existenței noastre, umane sau științifice, putem constata că în fiecare moment al devenirii și transformării suntem un același/diferit ca alt sau alt fel de noi înșine. Suntem oameni ca entități bine definite sau constante doar prin convențiile și convenționalul nostru și punerea lor de condiții de existență, specifice.

În lipsa transformării nu există spațiu și timp, separat sau împreună.   …