Evoluție

Ca natură non dialectică  a dicţionarului clasic „evoluție” este,

„EVOLÚȚIE, evoluții, s. f. 1. Dezvoltare. 2. Desfășurare, curs. 3. Deplasare prin mișcări largi (circulare). – Din fr. evoluțiune, lat. evoluția, -onis. Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink”

sau,

„EVOLÚȚIE s.f. 1. Evoluare, dezvoltare, schimbare, transformare. 2. (spec.) Proces cu caracter istoric constând mai ales într-o formă a dezvoltării, care presupune acumulări cantitative treptate, obiective și subiective, în viața socială și care pot duce la schimbări radicale, calitative, la revoluție. 3. Desfășurare, curs. 4. Mișcare largă (mai ales circulară); mișcare de ansamblu executată de o trupă, de o navă, de un avion etc. [Var. evoluțiune s.f. / cf. fr. evoluțiune, it. evoluzione, lat. evoluția]. Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink”

sau,

„EVOLÚȚIE s. f. 1. formă de dezvoltare care presupune acumulări cantitative treptate, obiective și subiective, în viața socială și care pot duce la schimbări radicale, calitative, la revoluție. ♦ teoria ~ i emergente = teorie idealistă și metafizică cu privire la procesul dezvoltării, potrivit căreia apariția noilor calități este absolut spontană și imprevizibilă. 2. dezvoltare în timp a unui fenomen sau proces, a unui eveniment, a unei ființe etc. 3. desfășurare, curs. 4. mișcare largă (circulară); mișcare de ansamblu executată de o trupă, de o navă, un avion etc. (< fr. evoluțiune, lat. evoluția) Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink”.

Prin convenţie, prefacere a unicităţii sau situaţiei/stare a ei ca dezvoltare/desfășurare, desfășurare ca stare sau realitate, dezvoltare ca situaţie sau natură, evoluție ca virtual al dezvoltării naturii, evoluție a situaţiei ca sistem, evoluție umană sau ştiinţifică, etc.

Ca natură nedialectică  a dicţionarului neconvenţional „evoluție” este,

„virtualul prefacerii”

ca expresie sau termen generic al devenirii unicităţii inclusiv orice particular al ei, printre care:

-  unicitate,

„virtualul prefacerii ca unicitate”,

convenţie ca metaforă a situației/stare sau naturii/realitate a ei sau,

„evoluție.unicitate”,  

convenţie ca percepţie a virtualului prefacerii unicității respective, comparat/extracomparat cu repere sau situaţii. În condițiile în care orice evoluție a unicităţii este un virtual al prefacerii percepute a ei  iar orice virtual al prefacerii o evoluție.unicitate dincolo de percepţie, evoluția.unicitate o simultaneitate/dialectică sau evoluție/extraevoluţie (neevoluție) ca situaţie/stare a unicităţii, 

-  situaţie,

„extraevoluţie”,

convenţie ca metaforă a situaţiei sau naturii ei sau,

„evoluție”,

convenţie ca percepţie a extraevoluţiei situaţiei respective, comparat sau comparativ cu repere sau situaţii. În condițiile în care orice evoluție este o extraevoluţie percepută a ei iar orice extraevoluţie o evoluție dincolo de percepţie, chiar dacă niciodată aceiaşi evoluție cu aceiaşi extraevoluţie ca situaţie. Cu condiția să nu confundăm în nici un caz extraevoluția cu evoluția, dezvoltarea, desfășurarea sau prefacerea, antievoluţia, neevoluţia,  inexistența lor ca aevoluţie sau non evoluție, etc., ştiind că orice extraevoluţie este o evoluție dincolo de percepţie ca situaţie,    

-  stare,

„extraevoluţie ca stare”,

convenţie ca metaforă a stării sau realităţii ei sau,

„evoluție.stare”

convenţie ca percepţie a extraevoluţiei stării respective, extracomparat sau extracomparativ cu repere sau situaţii. Unde şi când orice evoluție a stării este o  extraevoluţie percepută a ei iar orice extraevoluţie o evoluție dincolo de percepţie, chiar dacă niciodată aceiaşi evoluție cu aceiaşi extraevoluţie ca stare,   

-  situaţie ca sistem

„extraevoluţie ca sistem”

măsură sau măsurabil, convenţie ca metaforă a situaţiei ca sistem sau naturii ei sau,

„evoluție.sistem”,

măsură sau măsurabil, convenţie ca percepţie a extraevoluţiei situaţiei respective ca sistem, comparat sau comparativ cu repere sau situaţii, indiferent de situaţie, natură sau organizare. Unde şi când orice evoluție a situaţiei ca sistem este o extraevoluţie  percepută a ei iar orice extraevoluţie o evoluție dincolo de percepţie a situaţiei ca sistem, măsură sau măsurabil, în orice variantă a lor. Cu aceiaşi condiție să nu confundăm, în nici un caz, extraevoluția situaţiei ca sistem cu evoluția, dezvoltarea, desfășurarea sau prefacerea, antievoluţia, neevoluţia,  inexistența lor ca aevoluţie sau non evoluție, etc., ale situaţiei ca sistem, ştiind că orice extraevoluţie este o evoluție dincolo de percepţie a situaţiei ca sistem, chiar dacă totul este măsură sau măsurabil. 

Ca gând sau idee umană, ştiinţă, asemănare şi identificare a lor, ca egal, antiegal sau inegal ca identic, etc., orice evoluție, devine umană sau ştiinţifică, măsură sau măsurabil precis, cu opus sau contrar care „se anulează reciproc” și nu respectă principiile naturii. Ca virtual, uman sau științific, al naturii despre extraevoluție, evoluție, dezvoltare, desfășurare sau prefacere, antievoluţie, neevoluție,  inexistența lor ca aevoluţie sau non evoluție, etc., ca virtual, iluzie și umbră, în nici un caz natură, natură/realitate sau virtual al unicității lor.

Ca simultaneitate/dialectică putem spune că orice „evoluție” ca situaţie este, 

„simultaneitatea/dialectică a  secvențelor extraevoluţiei”,

pe care o cuprinde sau defineşte ca secvențe neconvenționale ale situaţiei în general sau,

„supraunitarul simultaneităţii/dialectice a evoluţiei/extraevoluţie”

sau al dialecticii neevoluţiei virtualului prefacerii situaţiei în general sau,

„simultaneitatea/dialectică a  secvențelor antievoluţie”,

pe care o cuprinde sau defineşte ca secvențe neconvenționale ale situaţiei ca sistem, opus sau contrar în particular sau,

„supraunitarul simultaneităţii/dialectice a evoluţiei/antievoluţie”, 

sau al dialecticii neevoluţiei virtualului prefacerii situaţiei ca sistem, opus sau contrar, în particularul ei. Altfel spus orice evoluție este de fapt o extraevoluţie ca alt sau alt fel de evoluție dincolo de percepţie şi invers, de secvenţe neconvenţionale.

 

 

 

Orice evoluție sau extraevoluţie este o consecinţă a dialecticii ei ca multiplicare/extramultiplicare și antimultiplicare/extraantimultiplicare ca dialectică în general sau particularul ei ca situație, multiplicare/antimultiplicare a situației, comparat, comparativ sau raportat cun repere, situații sau sisteme de referință. Limitat la sistem sau sistem uman și științific, antimultiplicarea devine divizare  ca sistem sau umană și științifică, etc., după caz. Evoluția fiind motorul sau consecința devenirii și transformării perfecte și veșnic/eterne a unicităților sau lui dumnezeu după caz și nu invers, ba chiar și dincolo de ele ca Unicitate sau Dumnezeu. Având în vedere devenirea și transformarea perfectă pe de o parte, unde și când nu există negativ al evoluției tocmai datorită consecinței ei ca devenirii și transformare ireversibilă ca și momentul sau clipa lor specifică. Evoluția și anteevoluția, dincolo de repere, situaţii sau sisteme de referință devin unul și același lucru sau lucrare a naturii, ca evoluție/extraevoluție  la fel ca orice haos/sistem al situației care devine sistem/extrasistem ca Unicitate sau Dumnezeu, chiar dacă nu putem cuprinde sau defini nelimitatul ei sau al Lor. Dincolo de repere, situații sau sisteme de referință dispare sensul de opus sau contrar o dată cu comparația și raportul introdus de ele. În acest sens și absolut/relativul devine doar absolut/extraabsolut  deoarece relativul/extrarelativ dincolo de repere, situații sau sisteme de referință este unul și același lucru sau lucrare a Unicității sau Lui Dumnezeu nemaifiind nimic relativ în lisa reperelor, situații lor sau sistemelor de referință, chiar dacă există ca paardox. Relativul la rândul lui devine un absolut și invers. Chiar spațiul și timpul devin unul și același lucru sau lucrare în lipsa reperelor, situațiilor și sistemelor de referință sau nelimitatul lor ca limitat/extralimitat. În nelimitat convenția și convenționalul dispar devenind neconvenţional sau convențional/extraconvenţional unde și când anticonvenționalul este convenționalul iar extraconvenţionalul devenind convenționalul însuși în lipsa comparației, comparativului sau raportului cu repere, situații sau sisteme de referință. La fel cum orice lumină/extralumină este și antilumină/extraantilumină sau întuneric/extraîntuneric, în nelimitatul lor sau lipsa reperelor, situațiilor sau sistemelor de referință. Doar reperele, situațiile și sistemele de referință, aduc o dată cu ele contrariile sau opusul și contrarul lor, ceea ce permite interpretarea limitată că poate exista reversibil sau involuție a lor, ca situație sau doar negativ și pozitiv uman sau științific, după caz.  Ca unicitate sau particular al ei, dincolo de repere, situații sau sisteme de referință neevoluție sau evoluție/extraevoluție care nu admite contrarii, opus sau contrar, limite, nedeterminat, entități bine definite, invariabil sau constant, absurd sau „imposibil”, etc., în sens simultan/dialectic și neconvențional,  ceea ce ne permite să spunem că nu există contracție ci doar expansiune/extraexpansiune  în nelimitatul lor contracția/extracontracția, este unul și același lucru sau lucrare a naturii, Unicităţii sau Lui Dumnezeu, după caz. Având în vedere nelimitatul lor dispariția sau inexistența reperelor, situațiilor și sistemelor de referință, a convenției și convenționalului, limitelor, excepțiilor, nedeterminatului, absurdului și imposibilului, etc.  Contracția este o expansiune interioară la fel cum este și expansiune exterioară, ceea ce ne dă voie să spunem sau să credem că expansiunea este  expansiunea este imaginea univesrului interior/exterior ca sine, manifest, cosmos, exprimat, etc. Pe care nu trebuie să le limităm doar la interiorul sau doar exteriorul unui conținut, entitate/univers, lume, corp sau obiect/fenomen, etc., ba chiar ființă, lucru sau lucrare a unicităţii sau naturii, după caz. Din toate aceste motive putem spune că nu există involuție sau reversibil, întoarcere sau  revenire a evoluţiei, alt fel spus nu există întoarcere în timp sau spaţiu, ca unicitatea sau particular al ei, nici tridimensional ca anterior, rior sau posterior, în nici o variantă, dincolo de limitele gândurilor şi ideilor, virtual ca iluzii și umbre, etc., ca situație, sistem sau uman și științifice.   

Ca orice simultaneitate/dialectică neconvenţională evoluția sau  extraevoluția ca dialectică are trăirile, emoțiile şi sentimentele ei ca o consecință a  armonie sau doar a echilibrului/dezechilibrului ei, ca supraunitar (multiplicare ca trăire) unitate dialectică (evoluție ca trăire, dimeniune unică, non evoluție sau aevoluție, cu sau fără natură) şi subunitar (extraevoluţie, antievoluţie sau divizare după caz, ca trăire) ale ei. Ca unicitate sau cazuri particulare ale ei evoluția nu are o orientare (sens/extrasens sau sens/antisens) pe o direcție specifică ci evoluția este în toate direcțiile şi sensurile, orientările ei apar doar comparat, comparativ sau raportat cu repere, situaţii sau sisteme de referință. Unde şi când primesc sensuri ale evoluţiei, prin convenție sau convențional al unui conținut sau entitate/univers, etc., comparat, comparativ sau raportat cu repere, situaţii sau sisteme de referinţă. Doar reperele, situațiile sau sistemele de referință admit, induc sau pun direcții şi sensuri, specifice ca orientare, în lipsa lor nu există orientare ca dependență/antidependență sau absolut/relativ al lor. Cu atât mai mult dincolo de ele unde totul se estompează ca griuri de lumină/extralumină (nelumină) sau antilumină/extraantilumină, (neantilumină), unde și când nelumina și neantilumina sunt unul și același lucru sau lucrare a Unicității, unicităților și naturii, etc. Veți putea observa destul de ușor că evoluția, în acest sens, nu are o orientare a ei specifică pe o direcție sau alta,  ba chiar nici măcar contracție. Ceea ce justifică interpretările și înțelegerile noastre ca semnificație, că doar reperele, situaţiile ca repere și sistemele de referință, omul, umanitatea și știința lor, etc., cuprind sau definesc repere, situații sau sisteme de referință specifice. Ca o consecință a neputinței (putință/extraputință) oricărui conținut sau entitate/univers, a limitelor, excepțiilor, entităților, bine definite, invariabilului și constantului, absurdului și „imposibilului”, etc. Cu atât mai mult umane sau științifice care nu respectă principiile și regulile naturii, unde și când contrariile lor „se anulează reciproc”.  Din aceste motive lume, corpurile, oamenii sau știința lor, o dată cu evoluția se autolimitează crezând în utopii, deziderate sau dorințe, etc., sau căutând perfecțiunea pe toate direcțiile și sensurile lor umane sau științifice, chiar dacă nu există o astfel de perfecțiune ci doar o permanență ca perenitate/numărată ca o consecință a limitelor lor. Chiar dacă ar trebui să înțeleagă sau cel puțin să creadă că perfecțiune suntem fiecare dintre noi ca natură și nu ca uman sau știință limitat la egal, antiegal sau inegal ca identic al lor, care nu respectă principiile naturii, unde și când contrariile, opusul sau contrar, „se anulează reciproc”. Vina este a virtualului nostru, ca iluzii și umbre, în care credem sau pe care îl trăim, căutând ceea ce nu există ca evoluție în sens clasic, îndepărtându-ne, din ce în ce mai mult, de natura care suntem și în care existăm.  Această metaforă (percepție extrapolată) sau doar percepţie (intuiţie/instinct) apare de atâtea ori atât în literatură dar şi în alte filozofii sau științe, percepute sau metafore)  de-a lungul clipelor ca loc/vreme sau momentelor ca spațiu/timp. Noi și neconvenționalul nostru simultan/dialectic nu dorim să ștergem cu buretele mileniile de evoluție umană sau științifică de care și noi am profitat, dorim doar să eliminăm rătăcirile, umane sau științifice revenind la natură, principiile și regulile ei pe cât este posibil, prin natura care suntem și în acre existăm. Să nu uităm că în lipsa reperelor, situațiilor și sistemelor de referinţă omul, umanitate și știința ori nu ar fi existat ori ar fi dispărut de mult, deoarece în lipsa orientării față de ele ori am fi doar subconștienți, ori am fi druizi, ori am înnebuni în timpul existenței noastre. Poate că nesimțirea sau lipsa trăirilor ar fi de mare ajutor pentru cei care cred că om însemnă acest lucru sau lucrare. 

 

În concluzie,

nu există și nu pot exista contrarii, opus sau contrar al evoluţiei, la fel cum nu există și nu poate exista opus sau contrar al existenței, transformării, unicităţii, realităţii sau naturii, eticii, frumosului, dreptății, etc. Este cel puțin absurd dacă nu „imposibil”, să credem sau să spunem că există contrarii care „se anulează reciproc”, într-un sistem perfect și veșnic/etern al Unicităţii sau lui Dumnezeu, după caz, sau doar în limitele simultaneităţii/dialectice neconvenționale promovate de noi. Doar reperele, situațiile ca repere și sistemele de referință dau sens sau nu, unei direcții sau alta, comparat, comparativ sau raportat cu repere, situaţii sau sisteme de referinţă. Să nu uităm că orice conținut, entitate/univers, lume, corp sau obiect/fenomen, etc., au un virtual al lor, ca iluzii și umbre care ne conduc existența de-a lungul existenței noastre limitate, crezând că noi ne alegem destinul sau soarta, în condițiile în care sunt parte a unui sistem perfect, veșnic/etern, nelimitat sau limitat/extralimitat, căruia unii îi spun Natură, alții îi spun Dumnezeu, etc., iar noi cu virtualul iluziile și umbrele noastre îi spunem neconvenţional simultan/dialectic. În nici un caz nu putem admite doar înțelegere lui ca asociere, dualitate, interdisciplinaritate sau cine mai știe cum, din neputinţă sau interes, etc.      /