Atîtea forme poate lua
Dumnezeu cîte entităţi/univers sunt
pe lume, unii îi spun Alah sau Mahomed sau poate Universul în Sine alţii îi
spun chiar Dumnezeu dar fiecare înţelege ce poate, unii îl confundă cu diavolul
însuşi sau chiar alte şi alte înţelesuri şi nimeni nu ştie sau nu înţelege că
tot ceea ce credem sau doar visăm sau intuim eşti TU şi noi peste tot unii te
înjură alții te detestă alți te laudă mai mult decît trebuie, cei mai mulți te
păstrează doar în suflet ca pe un tablou sau o operă de artă ca să își
încălzească din cînd în cînd sufletul.
Noi nu te vedem şi nu intuim cine eşti, TU nu ştii cine suntem şi nici
ce trăim în locul tău, TU eşti prea mare şi prea puternic pentru noi, noi prea
mici şi prea puţin din ceea ce eşti ca este ca şi cînd eu aş căuta atomul din
mine sau atomul se întreabă dacă eu exist. Toţi cred, cu sau fără sepranţă,
credinţa fiind singura formă de speranţă în faţa Realităţii în Sine care suntem
şi care eşti fără să ştim, ea este forma care ne face să existăm atît cît ne
este permis şi sperăm că destinul ne este protejat şi are un sens chiar dacă nu
vom şti nciciodată acest sens. Cum poate crede cineva că dincolo de noi ne
apără cineva, că ne călăuzeşte paşii sau ne iubeşte sau ne iartă cînd dincolo
de noi aceste convenţii devin fără sens, cînd dincolo de noi nu mai suntem nici
noi și nici convențiile nostre. Rămînem corabia fără destin pe un ocean
necunoscut plin de valuri şi nimeni nu ştie şi nu ne călăuzeşte nu pentru că nu
vrea sau nu există ci pentru că nu poate căci suntem prea mici ca să putem să
punem întrebarea iar El prea mare ca să poată să ne răspundă, căci TU eşti ceea
ce noi numim nemărginire noi doar o clipă a nemărginirii care eşti. Eu îţi spun
Universul în Sine şi nu vreau să te superi de forma iluziei mele, ea este
credinţa care mă face să exist şi m-a făcut şi încă mă mai face să exist și nu
este o credință teistă în nici un caz, TU ne oferi gratis mai devreme sau mai
tîrziu moartea noi încercăm cu toată puterea din noi s-o oprim sau măcar să o
înţelegem şi ştim că nu vom putea niciodată mai mult decît să sperăm sau să credem
în iluziile noastre ele fiind singura armă ce poate învinge ideea de morte sau
de inexistenţă. Noi încercăm să ne
orientăm paşii într-o direcţie sau alta parcă ştiind că perfecţiunea ta nu ne
va da voie nciodată să greşim dar care nu poate fi aceiaşi cu limitele noastre
imperfecte noi nu vedem limitele noaste TU nu ne laşi în aceste limite, noi nu
vedem perfecţiunea ta din noi tu nu ne laşi să trăim imperfecţiunile noastre la
care visăm. Ce paradox iar noi numim acest paradox cînd Univers în Sine cînd
Dumnezeu, Alah sau cine mai știe cum din neputința să vedem sau să înțelegem
măcar paradoxul limitelor noastre din nelimitatul care suntem și noi și TU.
Știu că nu ai să îmi răspunzi niciodată nici TU nici fizica sau științele pe
care le caut nici măcar neștiințele aparent capabile de orice, TU ești ceea ce
eu doar vreau să știu și nu pot, eu doar imaginea acestor căutări și totuși mă
bucur că ești indiferent cum cred sau vor oamenii să îți spună nu pentru că
ești sau pentru că eu cred ci pentru că eu am întodeauna ce să caut. Ar deveni
absurdă și viața și eu și TU și tot ce există dacă aș ști că sunt limitate
căutările mele și nu aș mai avea ce să caut.
23.09.2015
Tudor Păroiu
PS. Eu te iubesc pentru că
sunt, TU nu știi nici măcar ce e iubirea, Tu ești ș-atît indiferent de ești
teist sau ateist sau muritor de rînd sau toate la un loc, eu doar un muritor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu