Perfecţiune II

 

În lumea noastră de iluzii,

convenţii tot sau chiar destine,

nimic nu e perfect căci nu există decât ideea de perfect.

 

În lumea de dincolo de noi, unde şi când repere, situaţii sau sistem de referinţă sunt inexistenţe, destinul, convenţia sau totul sunt perfecte ca veşnicie şi eternitate.

 

Chiar  adevărul însuşi sau minciuna devin perfecţiune, ca noi sau orice existenţă, dincolo de noi, căci noi rămânem inperfecţii iluziilor noastre, perfecte dincolo de noi, ca virtual de umbre şi iluzii.

 

În lumea care suntem sau lumea în care trăim, nu poate fi perfecţiune dacă lipseşte inperfecţiunea ei, opusul sau contrarul, egalul sau identicul iluziilor noastre.

 

Ce trist să fii prfect să  nu-ţi cunoşti prfecţiunea,

Să fii etern să nu-ţi cunoşti eternitatea,

Iar veşnicia să nu-i cuprinzi nelimitatul.

 

Religia ne spune de viaţa de apoi

Filozofia ce este infinitul ei

Ce paradox, ce tragedie

Să nu-ţi cunoşti nici indinitul,  

nici viaţa de apoi.