Începem cu litera A

 

        Am să plec cu o prezentare de principiu. Adică plec de la un cuvînt oarecare de la începutul dicţionarului ca să putem înţelege că toate cuvintele dicţionarului suportă o discuţie neconvenţională. Mai exact price convenţie, cuvînt, principiu sau entitate/univers este o simultaneitate convenţiona/neconvenţională. În acest sens convenţia este supusă atît relativului ei convenţional cît şi absolutului ei neconvenţional. Adică orice cuvînt are o reprezentaere (o definiţie, reflectare, etc.) convenţională, una reală şi una neconvenţională. Şi în acest sens am luat spre analiză un cuvînt de început al dicţionarului, respectiv :  

      „ABÁTERE, abateri, s. f. 1. Acțiunea de a (se) abate² și rezultatul ei. ◊ Expr. Abatere de la regulă = excepție. ♦ Încălcare a unei dispoziții cu caracter administrativ sau disciplinar. 2. Diferența dintre valoarea efectivă sau valoarea-limită admisă a unei mărimi și valoarea ei nominală. ♦ (Tehn.) Diferența dintre valoarea reală și cea proiectată a unei piese. – V. abate².
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink “

Dacă analizăm acest cuvînt, această convenţie, vom constata că şi la analiza convenţională acest cuvînt este limitat ca definiţie. Nu spune nimic de relativul lui raportat la proporţia abaterii şi nimic dacă abaterea este pozitiv/negativă sau doar pozitivă sau doar negativă, ceea ce mi se pare insuficient dacă dicţionarul face parte din cunoaşterea ştiinţifică şi nu filozofică în general. Să înţeleg că abaterea este o latură a imoralităţii sau aparţine şi moralităţii, v[ asigur că poate fi şi o abatere morală foarte bine dar şi una imorală la fel de bine. Dicţionarele de pînă cum nu fac aceste distinţii pe de o parte pentru că nu pot, pe de altă parte pentru că nu au luat în calcul simultaneitatea pozitiv/negativ sau simultaneitatea convenţional/neconvenţional. Acum trebuie să încercăm să facem distincţie între cele trei variante ale cunoaşterii noastre referitoare la cuvîntul “abatere” dar privit şi ca generalizare, respectiv varianta convenţională, reală şi neconvenţională. Plecăm de la următorul argument, varianta convenţională este aparent şi relativ o variant stabilă, o entitate, cu variantele de dicţionar posibile şi atît, ea nu ea în discuţie relativul acestui cuvînt dincolo e dicţionar, care în realitate există. Variata reală ia în discuţie simultan şi acest relativ al convenţiei respectiv a cuvîntului “abatere”, din acest motiv cuvîntul are mii de interpretări, nuanţe, sensuri, ba chiar nonsensuri, etc. Există o întreagă simbolistică a oricărui cuvînt în mintea oamenilor dar nu numai şi celelalte entităţi/univers au simbolistica lor faţă de acest cuvînt. Mai mult în raport de suportul acestuia (piatră, lemn, film, hîrtie, apă, aer, sunete, vibraţii, etc.) simbolistica lui creşte foarte mult pentru orice entitate/univers. Aceasta este partea reală a reflectării acestui cuvînt şi de altfel a oricărui cuvînt sau convenţie. Dincolo de toate aceste variante există o variant neconvenţională în care cuvîntul nostru nu mai este cuvînt el este o sumă limitat/nelimitată de alte entităţi/univers, semne, sunete, vibraţii şi rezonanţe, etc. la care noi nu vom ajungem niciodată. Trebuie să înţelegem o dată pentru totdeauna că şi aceste cuvinte ca şi orice entitate/univers este rezultatul intersecţiei nelimitatului de mare (simplu nlimitat ©) şi a nelimitatului de mic 0 (adică 0 nelimitat de mic sau 1: © = 0) une 0© = 1.  În concluzie trebuie să înţelegem că originea unei entităţi/univers şi deci şi a cuvîntului “abatere” este în nelimitatul trecut şi continuă în nelimitatul viitor dincolo de orice capacitate a cunoaşterii convenţionale limitate. Indiferent cît de mare este limitatul, chiar infinit apropiat de nelimitat. Cuvîntul “abatere” este o sumă limitată de convenţii şi o sumă nelimitată de neconvenţii sau secvenţe 0 nelimitat de mici, acolo unde nu există convenţii ca sunete, litere, cuvinte, etc. sau de orice natură. Dacă doriţi în neconvenţional cuvîntul “abatere” se poate defini ca:

Reflectarea diferenţei dintre doi sau  mai mul’ţi  parametrii ai unei transformări, sau dintre două sau mai multe transformări.  

Să nu înţelegem însă că această definiţie este una neconvenţională, ea este neconvenţonală pentru convenţional, ca extrapolare a acestuia, nicidecum neconvenţională în sine. Aşa cum am spus acolo la Neconnvenţionalul în Sine, nelimitat,   dispar total convenţiile iar noi sau alte entităţi/univers nu vom ajunge niciodată, nu putem atinge într-un fel sau altul nelimitatul.

Dicţionar neconvenţional - serial

                      Dictionar neconvenţional                                                                               

            Am avut intenţia să fac un dicţionar cu definiţii în neconvenţional, ca multă lume să înţeleagă, să poată convenţionaliza sau analiza şi în alte moduri opţiunile individuale sau de grup, (indiferent dacă este savant sau necalificat, conştient sau nebun, etc.) indiferent dacă este ateu sau nu, indiferent dacă este adeptul unui sistem sau al unei anarhii, să poată să-şi definească în linii axiomatice, limitele ca formă, existenţă, sau spirit (al gîndirii, memeoriei, sentimentelor, intuiţiei, instinctelor, sau  simţurilor), elementele lui de echilibru sau comparaţie al acestora. Nu ştiu dacă am reuşit. Spuneţi-mi ce adevăr doriţi şi eu am să vă demonstrez că există un neadevăr al lui, că este relativ şi între anumite limite, sau o minciună cu importanţă de adevăr şi cu siguranţă am să vă găsesc şi variantele lor negative sau pozitive, adică un adevăr care distruge sau care ne place, sau necesitatea oricărei minciuni, sau inutilitatea oricărui adevăr în alte condiţii de timp şi spaţiu şi transformare (se poate vorbi la fel de mult de paradoxurile adevărului ca şi acelea ale neadevărului, chiar dacă ele în realitate sînt simultane). Dovedim astfel simultaneitatea adevărului şi minciunii, (paradox) cît şi faptul că nimic nu se poate exclude dependenţei de transformare, timp şi spatiu, de individ sau de grup, de convenţional şi neconvenţional, de faptul că neconvenţionalul este relativul/absolut al convenţiei şi invers, iar această simultaneitate face parte din universul infinit de infinit. Mai mult tu însăşi vei găsi variante ale adevarului oricarei minciuni sau minciuna oricarui adevăr (relativul lor). Noi nu le putem convenţionaliza simultan chiar dacă spiritul recepţioneaza simultaneitatea (într-o anumită proporţie) este ca şi cînd am vorbi şi mînca în acelaşi timp. O să-mi spuneţi că şi respirăm şi gîndim în acelaşi timp, da, dar dacă priviţi mai cu atenţie este un simulacru al gîndiri, sau respiratului, nu ne dăm seama dar toate le facem ca reflex ca şi cînd am fi un mort/viu (endead). Orice simultaneitate duală sau multiplă (pîna la infinit mic, sau infinit de infinit, forma/existenţa/spirit, bin/erău, frumos/urît, transformare/timp/spaţiu, sau infinitul planetar, etc.), toate îşi caută cu sîrguinţă, limitele, punctele de echilibru sau comparaţie, tot aşa cum şi omul a căutat cifra zero, sau cifra unu, ca în final să constate că cifra zero poate fi aşezată oriunde pe o axa sau infinitate de axe sau că unu este insuficient pentru comparare, sau că unu poate fi înlocuit cu doi în binar sau cu anul lumina în astronomie sau nano  în infinitul microscopic. Ca limite, orice limită este fata morgana, nu există decît dacă o convenţionalizăm noi, credeţi că vom putea găsi mijlocul unui infinit (chiar infinit mic), în nici un caz, paradoxul acestei situaţii este că universul (chiar şi universul nostru are infinit centre, infinit infinităţi, infinite axe, infinite cu condiţia să nu le limităm singuri datorită incapacităţii noastre de analiză (sau voinţei noastre). Teoretic infinitul nostru ca om sau ca univers este o constantă, are limite clare legate de formă/existenţă/spirit, în realitate aceste limite sînt convenţiile universului nostru, trebuie să luăm însă în consideraţie că facem, vrem sau nu vrem, parte şi din alte universuri, intuitiv, galactic, neconvenţional, etc. În aceste condiţii limitele noastre dispar, dar o dată cu ele şi elementele noastre de stabilitate, de forma/existenţă/spirit, pe lînga faptul că un infinit nu este ceva constant, este ceva ca orizontul care există dar nu-l atingem niciodată. Orice entitate are limite exacte, dar aceste limite exacte pot fi constatate de alţii pentru noi şi doar după ce noi am depăşit limita, ori dacă noi nu ne putem atinge limita este clar că pentru noi exactitatea ei este doar intuiţie.

            Dumnezeu nu are constiinţa existenţei sale, noi însă da, indiferent de tipul de Dumnezeu, la fel ca şi universul intuitiv pe care noi îl convenţionalizăm dar care nu se poate autoreflecta.  Orice ştiinţă are nevoie de un dicţionar, dicţionarul fiind

“opera lexicografică cuprinzînd cuvintele unei limbi, ale unui dialect, ale unui domeniu de activitate, ale unui scriitor.”

Îmi permit o generalizare în sensul că este suma axiomelor (convenţiilor) de la care pleacă orice entitate/univers. (nu doar cuvinte ci şi semne de orice gen, sunete, mirosuri, imagini, amintiri, vise dacă ne amintim de Freud, sau sentimente, intuiţii etc.). Şi muzica are un dicţionar ca şi inconştientul lui Freud. Orice convenţie defineşte o entitate, indiferent dacă este o entitate de sine sau de efect. Cuvintele, sunetele, semnele, etc. sînt entităţi de efect, ca orice entitate de efect este transmisibilă de la o entitate la alta în divese proporţii, entitatea de sine nu este transmisibilă. Omul ca un caz particular are şi existenţă de sine şi de efect dar doar existenţa de efect se transmite, existenţa de sine dispare (se transform). Existenţei de efect îi trebuie un suport nu neapărat aceiaşi entitate, cuvintele îi transmit entitatea de efect mai departe, omului sau altei entităţiuivers.

Pe înţelesul tuturor.

Tot vorbesc de nelimitatul de mic şi nelimitatul de mare sau de 0 ca nelimitat de mic şi nelimitatul în sine, cineva o să-mi spună probail că 0 nelimitat de mic şi nelimitatul nu există, sau că este doar o intuiţie sau un sentiment, eu am să vă arăt matematic existenţa lor ca limită a raportului dintr 1 şi infinit şi produs al lui 1 şi infinit. Astfel dacă divizăn 1 la infinit (să luăm infinitul ca multiplii ai lui 10) vom obţine acele diviziuni nelimitate ale lui 1 adică şirul de numere 0,1;0,01;0,001; .... ş.a.m.d. ecchivelentul şirului de numere 1:10;1:100: …. 1:10ⁿ unde n tinde la infinit, este vorba de infinitul nostrum calsic a cărui limită este nelimitatul. Adică acolo unde acest raport este 0 adică acel 0 nelimitat de mic. În sensul invers dacă înmulţim 1 cu acest infinit sub forma convenţională de 10ⁿ  la limita lor vom define mathematic nelimitatul şi relaţia dintre 0 nelimitat de mic şi nalimitatul de mare care este 0xnelimitat = 1 sau 0© = 1. Dacă sîntem atenţi vom observa că 0 se defineşte doar la limita diviziunilor în nelimitat ceea ce denotă că 1 este o sumă nelimitată de aceşti 0 nelimitat de mici ceea ce ne spune şi relaţia lor de interdependenţă. Adică Universul În Sine chiar dacă vrem sau nu chiar dacă acceptăm sau nu chiaqr dacă este un paradox sau nu cerează entităţileunivers din nimic la limitele lui nelimitate şi ca număr şi ca diversitate şi ca înmtîlniri.

Titlu de carte

Revenit la munca neconvenţională

       Eu sînt o nouă apariţie pe piaţa publicaţiilor aşazis de specialitate. Mai exact în filozofie. Aşa cum am mai spus anterior am structurat o filozofie neconvenţională şi chiar am publicat, dar îm limba română. Din păcate în România la ora actuală politicul a invadat totul şi din păcate nu un politic constructiv deocamdată. Eu nu ştiu engleză şi de aceea nu îmi este simplu să public în afară. În ce priveşte lucrările mele am să vă spun că am reuşit sper eu să fac ceea ce filozofia se chinuie de la începutul cunoaşterii, pe de o parte să structrez un sistem filozofic care să integreze orice sistem filozofic existent de la Platon la Kant sau Husserl, iar pe de altă parte să transform matematica în filozofie iar filozofia în matematică. Am dat mereu un exemplu în acest sens, relaţia noastră cu 0 şi infinit. Infinitul imaginat de dumneavoastră ca şi de umanitate este doar un infinit limitat, infinitul nelimitat nu ne aparţine şi nu lucrează cu legile şi reflectările noastre convenţionale. Avem totuşi o relaţie neconvenţională unde produsul dintre zero nelimitat de mic şi infinitul nelimitat de mare (nelimitatul ©) este egal cu 1. Adică 0x© = 1. Ceea ce aparent contrazice matematica convenţională (0xinfinit = nedeterminat, demonstraţia este mai mult decît banală şi pe înţelesul oricui) dar în realitate este doar o extrapolare corectă la care nu ajungem niciodată, nici măcar intuitiv,  este o limită în afara limitelor noastre chiar dacă noi înşine sîntem această limită. Este un paradox la fel ca infinitul nostru de pînă acum, dar este altceva decît infinitul. Avem expresia matematică a pradoxului existenţei noastre şi al oricărei entităţi/univers, un zero nelimitat de mic la care nu ajungem niciodată, (nici măcar cu intuiţia noastră) un nelimitat de mare la fel dar care împreună ne dă realitatea convenţională adică noi şi orice entitate/univers. Noi sîntem acest paradox eu dumneavoastră şi ceilalţi la limita dintre nelimitatul de mare şi nelimitatul de mic. Anul acesta (sper) să definitivez şi un roman în care să demonstrez legăturile filozofiei neconvenţionale cu literatura sau neştiinţele. Una din lucrări scrisă împreună cu domnul Florentin Smarandache este pe "Amazon.com", unele articole prin China sau România sau chiar America. Este însă prea puţin pentru o filozofie aşa de importantă care redefineşte limitele cunoaşterii pe orice domeniu şi nu doar atît stabileşte o bază de la care poate pleca totul în ce priveşte lumea noastră convenţională. Din păcate nu am posibilităţi materiale, eu sînt handicapat şi supravieţuiesc cu o pensie de handicap de doar 300 $, ceea ce este foarte puţin chiar şi în România. La ora actuală am cîteva lucrări traduse în engleză, cartea "Transformare/spaţiu/timp"  şi cîteva articole în colaborare sau individuale. Mai am trei cărţi (sînt deja publicate în România) la traducere dar depind de situaţia materială următoare. Cu multă stimă celor careau timp şi plăcerea să citească.