Fratele mai mic al meu, s-a certat cu tătuţu înainte ca
acesta să plece în inexistenţa lui şi sînt convins că toată viaţa, mai mult sau
mai puţin, pozitiv/negativ, îl va urmări această imagine, acest fenomen. Eu nu m-am
certat, ţin minte că de „Paşti” a fost pe la mine pe la oraş şi a adus peşte
proaspăt, dar am alte regrete pentru totdeauna. Peştele l-au spintecat şi l-au
pregătit pentru ciorbă împreună tătuţu cu băiatul meu, amîndoi erau fericiţi,
acea fericire care te umple şi care nu mai dă voie constrîngerii să existe
chiar dacă paradoxal există. Acum simt uneori că ar putea deschide uşa şi
zîmbind ca de obicei, acel zîmbet plin de sensurile Universului în Sine, să
spună din nou cu o normalitate doar de el ştiută, „Băi tată, băi, de cînd nu
ne-am văzut”. Uneori este dureros că nu mai este deşi niciodată cît a trăit nu
am avut această senzaţie că îmi lipseşte chiar dacă nu-l vedeam sau nu-l auzeam
cu lunile, chiar dacă în ultimele perioade îl vedeam din ce în ce mai rar
folosind ca toată lumea scuza că „sînt ocupat”. Uşa nu se mai deschide însă
niciodată şi nu ştiu dacă el va deschide uşa şi va intra sau eu sînt cel care
va deschide uşa şi va ieşi. Sau poate voi intra. Şi nu ştiu altceva, mult mai
esenţial în aparenţă pentru mine, în realitate la fel de relativ, în ce lume
ieşim sau poate intrăm ţinînd cont că moartea lui la transformat în aşa fel
încît realitatea lui este şi realitatea
pe care o trăiesc, în iluzia mea realitate, iar eu sînt şi chiar dacă voi pleca
voi rămîne în Realitatea lui în Sine. De fapt Realitatea în Sine ne aparţine şi
acum dar şi în nelimitat la amîndoi. Nu pot spune nici eu şi nici oricine
altcineva că realitatea lor nu este şi a noastră în veacul vecilor dar chiar şi
în existenţa noastră sau a lor. Sînt două realităţi simultane evident şi asta ne încurcă, acelaşi spaţiu şi
acelaşi timp doar transformările noastre sînt diferite, sînt realităţi diferite
într-o Realitate în Sine care are nelimitate realităţi convenţionale ca ale
noastre. Ca şi în lumea fizicii cuantice moderne unde din păcate nu vom şti
niciodată să separăm lumea haosului de cea a sistemului nu pentru că nu ar fi
aceste lumi ci pentru că noi nu putem vedea sistemul de haos şi invers datorită
limitelor noastre şi nu paradoxului în sine care există ca realitate. Sîntem
noi haosul, eu sau tu sau realitatea noastră? Dacă nu, unde este sistemul în care trăim şi care este
plin de excepţii şi de incertitudini?
Lumea lui sau luma mea defineşte sistemul? Realitatea lui sau realitatea
noastră defineşte haosul? Şi dacă sînt simultane şi haoss şi sistem de ce noi nu
simţim acest lucru ca o realitate, de ce trăim realitatea noastră cînd ca haos
cînd ca sistem fiecare?
Întrebările sînt doar retorice pentru mine, din păcate o retorică a Universului
în Sine şi nu a mea sau a noastră.
-
Existăm dincolo de noi?, mă întreabă prietenii.
-
Existăm cu siguranţă, doar că nu noi, ci alţii.
