Pagină de roman :Primul

           

Ce poate aduce fericire mai mare într-o fami­lie simplă de oameni unde vine pe lume primul năs­cut, poate tocmai ăsta este motivul egoismului meu deosebit și al tendinței de izolare de-a lungul timpu­lui, de altfel un copil liniștit, poate prea liniștit și prea cuminte pentru o existență umană. Nu-mi place și nu mi-a plăcut niciodată să ies în relief și nici nu am cu­rajul unor contre mai tari cu prietenii sau colegii de clasă. Destul de mofturos, de altfel, de-a lungul copi­lăriei ca să mă certe de cîte ori era cazul „mama, tîna”:

— Capră rîioasă, îmi spunea de cîte ori refu­zam să mănînc ceea ce mă ruga.

Un copil slăbuț, visător, încăpățînat poate ce­va mai mult decît alții, care toată viața lui a crezut că totul este o concurență, o concurență cu frații lui, cu colegii, cu prietenii și chiar cu oamenii de pe stra­dă, lupta pentru existență am crezut și cred în con­ti­nua­re că este o concurență, chiar dacă nu toți sînt  concu­renți. Totdeauna am crezut că sînt deschizătorul de drum pentru că sînt primul. Cu timpul m-am închis în mine, din ce în ce mai mult m-am cufundat în citit și muzică, m-am interiorizat fără să înțeleg de ce în­cet, încet am rupt legăturile cu oamenii, din egois­mul meu am devenit o bibliotecă închisă, o memorie care nu servește la nimic, unde nimeni nu citește și ni­meni nu intră, spiritul meu m-a închis în carapacea indi­vi­dualității mele și n-am scăpat niciodată. Nimeni nu a reușit să deschidă această bibliotecă niciodată, poa­te că în subconștientul meu am dorit acest lucru întot­deauna, dar a fost imposibil pentru ceilalți. Un suflet sensibil și deosebit pe care nimeni nu îl observă, poa­te nici eu nu știu să îl prezint ca și biblioteca în care trăiesc și nimeni nu va ști niciodată.

Stau pe malul apei și privesc cu plăcere fața ce se oglindește în ea, îmi place să visez și mai ales să iubesc cu pasiunea fără limite. Este sărbătoare, de Paști, noi însă sîntem la scăldat sau poate doar să ve­dem natura din jurul lacului, fără de care nu putem sta nici o zi, mai ales în zilele călduroase de vară, ca­re deja au început. Desculț, lîngă apa încă rece și care nu te lasă să intri cu plăcere, cel mult să te speli pe pi­cioare, îmi las pantofii noi-nouți, abia primiți ca­dou și respir cu lăcomie cele cîteva clipe de fericire. Poa­te că trebuia să fiu poet, am scris poezii, dar mi-a fost în­tot­deauna teamă să le citească alții, iubirea în­să a trecut peste orice obstacol și în acest sens. O fată blon­dă, u­nică în lume pentru mine și pentru acel spa­țiu/timp m-a făcut să devin eu însumi, pentru o perioadă mi­că de timp. Este adevărat, cu cît iubești mai mult și mai adevărat cu atît despărțirea este mai inumană, dureroasă și atît de greu de uitat, poate niciodată.  Nu am ajuns poet, încăpățînarea și egoismul meu m-a făcut să-mi doresc mai mult decît pot, să devin cer­ce­tător, din păcate cu toată reușita unei admiteri groaznic de grea, pe care am trecut-o, am ajuns un anonim electrician, apoi un anonim tată de familie, apoi un anonim pensionar și apoi n-am să mai știu în ce anonimat voi mai fi.

Pantofii, a, da, pantofii, i-am uitat pe mar­gi­nea apei și a trebuit să stăm toți trei pînă pe la unu noaptea în parc, de frică să nu luăm o mamă de bă­taie pe care părinții noștri, bucuroși că totuși sîntem bine și după o zi în care nu mai știau ce să facă de grija noastră, au uitat-o pe undeva pe lîngă casă, prin apropiere, pentru că știau cu siguranță că o să mai trebuiască.

Roman page:The first

What could bring greater happiness to a simple family than the arrival in this world of their first-born? This must have been the reason of my uncommon selfishness and isolating tendency over the years, otherwise a quiet kid, maybe too quiet and too good for a human existence. I do not like and have never liked to stand out, nor do I have the courage of stronger confrontations with friends or classmates. Being pretty fussy throughout my childhood gave “momma-tina” the right to scold me, whenever it was appropriate:

“Mangy goat,” she used to call me every time I refused to eat what she asked me to.

A skinny and dreamy kid, maybe a little more stubborn than the others, who has believed all this life that everything is a competition, a competition with his brothers, peers, friends, and even with people on the street. I thought and still think that the struggle for existence is a competition, even if not everybody is a competitor. I always thought I was the pathfinder, as I was the first-born. In time, I shrank into myself,  I became ever more immersed in reading and music, more introverted, without understanding why slowly, I broke with people. Because of my selfishness, I became a closed library, a memory that serves no purpose, where nobody reads and nobody comes; my spirit closed me in my identity shell and I have never escaped. Nobody has ever been able to open this library; maybe in my subconscious, I have always wished for this thing to happen, but it was impossible for the others. A special and sensitive soul that no one notices; maybe I do not know how to present it either, like the library where I live, and no one will ever know.

I sit on the lakeside and look with pleasure at the face reflected in it; I like to dream and especially to love with unlimited passion. It is holiday today, it is Easter, however we came to swim, or just to see the nature surrounding the lake, without which we cannot stay one day, especially during the hot, summer day that have already begun. Barefoot, by the still cold water that does not let you get in with pleasure, at most to wash your feet only, I leave my brand new shoes just received as a gift, and greedily breathe the few moments of happiness.

Maybe I should have been a poet, I used to write poems, but I have alsways been afraid to read them to others; however, love overcame any obstacle in this case as well. A blond girl, unique in the whole world for me and for that space/time, helped me to become myself for a short time. It is true, the more you love, the more inhuman the separation is, painful and so hard to forget, if ever. I never came to be a poet; my stubbornness and selfishness made me wish for more than I was able to, I wanted to be a scientist. Unfortunately, despite the success of an extremely difficult exam that I took, I came to be just an anonymous electrician, then an anonymous father of a family, then an anonymous pensioner, and then I no longer know what kind of anonymity I would be.

The shoes, ah, yes, the shoes! I forgot them on the waterside, and we all three had to stay until one o'clock at night in the park, fearing of getting a good beating. Our parents—glad though we were well after a day of being worried sick about us—even if they had forgotten that beating for a while somewhere around the house, they kept it close at hand still, knowing they would need it someday for sure.

Sau n-am ştiut

                                   

                       

                                    Tu nu mai eşti,

                                                 nici eu,

                                    în ochii minţii

                        care plîng iubirea

                         ce n-am avut-o cînd trăiam

            sau n-am ştiut

                        că sunt decît

                        acum cînd nu mai sunt

             sau n-am şitut

                                     ce e iubirea.

“Daddy”

            Finally, I decided to go and make peace with both future and past, and to get an advice or two from the one that used be an existence, and now I am one of his existences. There I can reflect on the future of the effects of form, existence and the spirit of my father, or on his future in my non-existent present. There—a place to bury a human ordinary value, an enclosure of two by two meters where the body of a man is lying, where "daddy" is and sends me across time and space the effects of its previous existence. For the others he is just a stranger whose effects cannot be taken into consideration, if any, even if they exist.

So close to me, or even he is me and I do not realize it yet. Maybe I am the illusion/reality, and he is the Reality Itself, or maybe we are both the reality that we do not master, but that ultimately defines us beyond our conventional, limited and perishable spirit, beyond our sorrows, our state of panic, or uncertainties in the face of nonexistence.

A beautiful early autumn morning, I can still feel the sun, and I would still run over to the river that simultaneously unites and separates, to see the water and its pleasant coolness, and not be afraid of its future coldness anymore. I am heading towards the cemetery. There is "daddy," waiting for me with so much patience and understanding. I feel much younger and closer to him if I call him so; I have always called him this way, even now at my retirement age, when I think slower and I walk carefully as if my body has become unbearably heavy, pretending it is not the legs’ fault. My steps are also slower, my eyes more blurry, my voice lower, and I only hear what I want or what I can. This is what the children say whenever they tell me something, they know best, they feel my spirit passing slowly through the gate of this world which I loved beyond my illusion/reality and my inability to understand it.

I enter the cemetery, the gate creaks along, I was among the first to disturb it. A simple cemetery, the graves are still as they were in the past, still made of earth and grass, the concrete did not succeed here in conquering the nature. A simple alley, with the graves arranged on both sides and nicely maintained side by side. After a few steps, on the right side, there is the tomb of the one who was and remains "daddy."A slight dizziness makes me stop and see with my cobwebbed eyes the light dimming, as if it were dusk and the sun did not rise. An immense fog covers the present and it seems that everything is waiting to be covered by dark clouds, even my heart seems to stop, I do not know for how long, or maybe all this happens out of time.

I try to move, but my move has no effect, I feel my movement but I continue to stand still. Darkness covers everything as a nonexistence and then an endless ocean of light and dark, without horizon or limits, no breath of wind, no feelings and no existences, not even dreams or ideas, I could say nonexistence, but I would be wrong. I am an existence, I am an unlimitedly small sequence in this unlimitedly large immensity, and I could say just as well that I do not exist. I am that nothing that you do not think there even is; I, like you, like the others, am the unlimitedly small, unconventional sequence, and I, like you, am floating in the unlimitedly large vastness of the Universe Itself.

Somewhere close to me, maybe just as an idea or maybe just spirit, in no case existence, a plain cross blackened by time is the only presence in this universe. My name is on it and under my name, there are only a few lines, hardly legible. I try to decipher what is written, it is quite difficult, as if I read an invisible writing, just as a breath of wind, no grave, no existence, no spirits to help me out, only those words that make me tremble:

     “I am the neutral being of your past,

You, the limit of this past,

     I am the anonymous being from this limited present,

You, definitely only a reflection of it,

     I am just the eternal future nothingness,

You, just future nonexistence.

     I am the anonymous being of your contraries,

You, a limited sum of contraries,

     I am the nothingness that represents you,

You, just the illusion of the representation.”

Everything disappears and I, though stunned by what Reality Itself is, was starring at my dad's marble cross; I have no tears and my dread disappears slowly. I have returned to normality, to the illusion of my existence and of the one who is gone.

Those words are still in my head, but I refuse to accept that reality, I prefer the illusion in which I used to live; anyway, I know that I have no better option of being myself. I have remained with the feeling, instinct, and intuition that that was the future, the limit of my destiny, and I am still at the present that tells me I exist. His entire life "daddy" helped me to go over my limits; he did not give me the solution, he gave me the hope and the optimism of his own existence, without telling me anything. Now he helps me understand that it is better to live a limited existence once, than a nonexistence forever, and those who do not know or believe this or do not feel like this, those ones do not have their dead, or have never lived, or do not know that they still live.

I close the cemetery gate behind me, in my opinion just another gate through which people pass, and not one that transforms. A calm and seemingly reconciled walk that I talked to "daddy"; he listened to me carefully and I was able to draw the right conclusions, or rather I accepted the existence as it is, or I could say I became that simple man who had never understood in the past, how a man could be reconciled to his fate. Now daddy made me realize that I am a simple man like him who "accepted his fate”.

With the same soft look, though more energized, I walk towards a new day. The time to meet with my limited destiny and to find the neutral of my contraries has not come yet.

Pagini de roman „Tătuțu”

  

În final mă hotărăsc să mă duc mai întîi să mă împac cu viitorul ca și cu trecutul și să mai pri­mesc un sfat două de la cel care a fost existență, iar acum eu sînt una din existențele lui. Acolo pot să reflectez ceea ce este viitor al efectelor formei, existenței și spi­ritului tatălui meu sau viitorul lui în prezentul meu inexistent. Acolo un loc cît să îngropi o valoare uma­nă obișnuită, o împejmuire de doi pe doi metri în ca­re zace trupul unui om, în care „tătuțu” este și îmi transmite în timp și spațiu efectele existenței sale an­terioare. Pentru ceilalți un necunoscut, ale cărui efec­­te poate nici nu sînt luate în considerație, poate nici nu sînt,  chiar dacă ele există. Atît de apropiat mie sau poate chiar eu însumi și nu-mi dau seama încă, poate eu sînt iluzia/realitate și el Realitatea în Sine sau poate amîndoi sîntem realitatea pe care  nu o stăpînim și care ne definește pînă la urmă dincolo de spiritul nostru convențional, limitat și perisabil, dincolo de părerile noastre de rău sau stările noastre de panică sau incertitudini în fața inexistenței.

O dimineață splendidă de început de toam­nă, soarele încă se mai face simțit și parcă tot aș mai da o fugă pe la fluviul ce simultan unește și separă, să văd apa și răcoarea plăcută a ei și nu să-mi fie fri­că de ră­ceala ei viitoare. Mă îndrept către cimitir. A­colo mă așteaptă cu atîta răbdare și înțelegere „tătu­țu”, mă simt mult mai tînăr și mai apropiat de el dacă îi spun așa, așa îi spuneam întotdeauna, chiar și cînd la vîrsta pensionării mele gîndesc mai greu și merg mai cu grijă, de parcă corpul meu a devenit insu­por­tabil de greu și nu picioarele încep să devină inutile. Pașii îmi sînt și ei mai leneși, ochii mai neclari, gla­sul mai încet, iar de auzit aud doar ce vreau sau ce pot. Așa spun copiii ori de cîte ori imi spun cîte ceva, ei știu cel mai bine acest lucru, ei simt că spiritul meu trece încet, încet, dincolo de poarta acestei lumi, pe care am iubit-o dincolo de iluzia/realității mele și a neputinței de a o înțelege. Intru în cimitir, poarta scîr­țîie îndelung, eu fiind printre primii care o deran­jea­ză. Un cimitir simplu, mormintele încă așa cum au fost în trecut, încă din pămînt și iarbă, betoanele în­că nu au reușit să cuprindă natura. O alee simplă, iar de o parte și de alta, mormintele odonate și întreținute destul de frumos unul lîngă celălalt. După cîțiva pași pe dreapta, mormîntul celui care a fost și rămîne „tă­tuțu”. O ușoară amețeală mă face să mă opresc și să constat că ochii parcă mi se împăienjenesc, iar lumi­na scade, de parcă s-ar însera și nu ar răsări soarele. O ceață imensă acoperă prezentul și parcă totul stă să se acopere de nori negri, parcă și inima îmi stă pe loc, nu știu cîte clipe sau poate în afara timpului se petrece acest lucru. Încerc să mă mișc, dar mișcarea mea nu are nici un efect, simt mișcarea mea dar eu stau în continuare pe loc, întunericul cuprinde totul ca o inexistență, apoi un ocean nesfîrșit de lumină și întuneric, fără orizont și fără limite, nu adiere de vînt, nu sentimente și nici un fel de existențe, nici măcar vise sau idei, aș putea spune inexistență, dar greșesc eu sînt o existență, sînt o secvență nelimitat de mică în această imensitate nelimitat de mare, aș putea spu­ne la fel de bine că nu exist, sînt nimicul acela la care nici nu gîndiți că există, eu ca și tine ca și ceilalți sînt secvența neconvențională nelimitat de mică și plu­tesc ca și tine în imensitatea Universului în Sine, ne­limi­tat de mare. Undeva aproape de mine, poate doar ca idee sau poate doar spirit, în nici un caz existență, o cruce simplă și înegrită de vreme este singura pre­zen­ță în acest univers, pe ea numele meu, sub numele meu cîteva rînduri abia lizibile, încerc să descifrez ce scrie, este destul de greu, de parcă aș citi un scris invizibil doar ca o adiere de vînt, nici mormînt, nici existență, nici spirite care să mă ajute, doar acele cu­vinte care mă fac să mă cutremur:  

 „Eu sînt neutrul trecutului tău,

Tu limita acestui trecut,

Sînt anonimul acestui prezent limitat, 

Tu sigur doar o reflectare a lui,

Eu doar eternul nimic viitor,

Tu doar inexistență viitoare.

Sînt anonimul contrariilor tale,

Tu sumă limitată de contrarii,

Eu sînt nimicul ce te reprezintă

Tu doar iluzia repezentării”.

Dispare totul, iar eu, parcă înmărmurit de ceea ce este Realitate în Sine, am rămas cu privirile ațintite la crucea de marmură a tatălui meu, n-am lacrimi, iar groaza îmi dispare încet, încet. Am reve­nit la normalitate, la iluzia existenței mele și a celui care nu mai este. În cap mi-au rămas încă acele cu­vin­te, dar refuz să accept acea realitate, prefer iluzia în care am trăit, știu oricum că nu aș avea altă vari­an­tă mai bună de a fi eu însumi. Senzația mea, in­stinc­tul, intuiția au rămas că acela era viitorul, limita des­tinului meu, eu am rămas încă la prezentul care îmi spune că exist. Toată viața „tătuțu” m-a ajutat să trec peste limitele mele, el nu mi-a dat soluția el mi-a dat speranța și optimismul existenței sale, fără să-mi spu­nă ceva. Acum mă ajută să înțeleg că este mai bine să trăiești o existență limitată și o singură dată decît o inexistență pentru totdeauna, iar cei care nu știu sau nu cred acest lucru sau nu simt acest lucru, ori nu au morții lor, ori n-au trăit niciodată, ori nu știu că trăiesc încă. Închid poarta cimitirului în urma mea, pentru mine este încă o poartă prin care treci și nu una care transformă, un mers liniștit și parcă împă­cat că am vorbit cu „tătuțu”, m-a ascultat cu atenție și eu am reușit să trag concluziile corecte sau mai bi­ne zis am acceptat existența așa cum este sau pot să spun că am devenit acel om simplu care nu înțele­gea niciodată cum poate fi un om împăcat cu soarta sa. Acum tătuțu m-a făcut să înțeleg că și eu sînt un om simplu ca el și care „a acceptat soarta sa”. Cu aceeași privire înceată dar parcă mai plină de energie merg către o nouă zi, încă nu a venit timpul să mă întîl­nesc cu destinul meu limitat și să-mi găsesc neutrul contrariilor mele.