Iluzie trecută pentru viitor

Sărmane om, în măreția ta

trăiești iluzia realităţii tale

chiar dacă unii dintre noi,

sau uneori

şi tu şi ei ați înțeles sau trebuie să înțelegeți

că moartea mea şi-a ta e

moarte a iluziilor noastre.

Realitatea nu moare niciodată

chiar dacă tot ce e realitate trăiește

doar prin iluzia realităţii noastre.

Aşa cum noi şi tot ce-a fost

sau tot ce va muri putem trăi

doar prin iluzia urmașilor din urmă,

copii sau rude, prieteni sau dușmani

sau   simpli muritori de rând,

dacă putem să facem pentru ei

iluzii sau reprezentării,

rapoarte sau simple comparații

şi nu uita, speranța e doar iubire de iluzii,

reprezentarea doar iluzia/realităţii

iar spiritul doar spaţiul/timp a tot ce este

şi poate fi reprezentare.  

Nemurire

Dumnezeu nu știe ce este aceea,

Iubire sau ură,

Iertare sau speranță,

Ar fi greșeala lui de căpătîi,

Fatalitatea nemuriri lui

Și existenței sale fără de sfîrșit.

De-aceea noi rămînem

Doar muritori de rînd

Plini de iubire, ură sau speranţă,

De bucurie sau tristeţe,   

Iar El doar un nemuritor

Ce este toate astea la un loc,

Fără să ştie.  

Absolut/relativul

Eu sunt absolutul, tot eu relativul

Şi el şi ea la fel,

Ca orice om, ca orice zîmbet de coplil sau floare

Sau apă lină de izvor sau asfinţit sau răsărit de soare

Sau orizontul cerului albastru sau rana care doare,

Atît de absolut şi tot la fel de relativ

Că nimeni nu-nţelege

Nici eu nici tu nici el nici ea la fel,

căci ne-nţelesul niciodată nu este

şi n-o să fie de-nţeles.

Existînd/neexistînd ca-ntotdeauna

I-aşa de simplu/complicat să fii

Să mergi, să vezi să plîngi sau iubeşti

La fel cum  zîmbitor priveşti un răsărit de soare

Venind de sub perdeaua zorilor de zi,

Zîmbind sau trist încerci să fii poetul

ce simte viaţa sau pustiul lor

trudind zadarnic să descrii

Ce simţi.

Căci nu ultima picătură umple paharul,

La fel cum ultima clipă înclină mereu

Balanţa vieţii noastre ce se-opreşte

La poarta - ntunecat- a morţii

ce dincolo de noi ne-aduce

eternitatea.

Paharul îl putem goli de-atîtea ori

prin propria noastră natură

sau propria ta raţiune,

de-atîtea ori cît ţi-este dat să poţi

lăsînd mereu pe fundul lui amarul

de existenţa limitată în care universul,

nu te iartă.