Ce suflet trist

Ce suflet trist 
şi ce zăpadă stralucește-afară
covorul alb imaculat ca moartea rațiunii și spiritului tău
aduce parcă-n jur perfecțiunea, oricîtă raţiune de a exista,
oricîtă logică speri să găseşti
în faţa morţii tale,
doar spiritul tău te ridica
din ghearele ei de tăcere și nimic
ca să te-arunce în neant pentru vecie.

Lupta dintre adevăr și lege pe înțelesul tuturor

Oamenii fac mari greșeli dînd prioritate legii în fața adevărului, moartea este un adevăr nu o lege umană și planetele ca și animalele sau universul solar mor mai devreme sau mai tîrziu și nimeni nu are dreptul nici să impună printr-o formă sau alta (medical sau psihologic sau transplant, sau performațe tehnice, informatice, etc.) unui om să trăiască nici să moară. Din păcate noi impunem criminalilor să trăiască ca și celor care în mod conștient sau subconștient își doresc eutanesierea. Sunt oameni a căror rațiune vrea să trăiască dar corpul în subconștientul lui (universul lui neconvențional) nu și sunt oameni care nu vor să trăiască dar subconștientul lor îi obligă. Noi credem că abolirea pedepsei cu moartea a fost ca și abolirea sclaviei un adevăr pe care natura sau Universul în Sine le determină în transformarae lui continuă, este adevărat doar pînă la un punct și avem dovada istoriei care ne arată că și la ora actuală există scalvie dar cu altă formă dar ca principiu aceiași și acum sunt în lume sclavi din impunere sau de bună voie pentru bani sau alte foloase sau interese să nu uităm asta. Eu denumesc sclavia modernă de multe ori sclavie conștientă sau sclavie de bună voie. Nu pedeapsa cu moartea este eroarea umană față de adevăr ci judecarea celui condamnat de un judecător uman sau oricare altă entitate/univers evident limitată poate sau nu să fie o eroare a omului, acolo trebuie intervenit și nu la adevărul morții, nu trebuie să impunem viața și legile ei ca existență împotriva morții care există în afara legilor noastre ca adevăr. Noi răspundem la terorism cu blîndețea legilor democarțiilor noastre deși știm că Universul în Sine trăiește relativul lui inexistent prin contrariile noastre iar la o forță negativă trebuie o alta de aceiași intensitate dar pozitivă pentru echilibrul universal. Greșită sau mai corect limitată este hotărîrea judecătorului de condamnare la crimă a unui om nevinovat sau parțial vinovat și nu existența pedeapsei cu moartea care este o latură a unui adevăr. Nu putem pedepsi la moarte un nebun pentru crimele lui indiferent care deoarece nu este vina lui că este nebun, pur și simplu așa este, la fel cum nu putem pedepsi un vulcan sau o furtună pentru morții pe care îi lasă în urmă, putenm doar să ne ferim din calea lor sau să îi îndepărtăm de noi dacă putem sau noi să mergem acolo unde să nu ne ajungă vulcanul sau furtuna sau nebunia unui om. Am putea face o insula a nebunilor dacă spitalele nu îi mai cuprind s-r putea ca ei între ei să nu se mai omoare (sau dacă se omoară se omoară doar pînă la o limita a echilibrului lor) la fel cum hoții și impostorii nu se fură între ei decît în anumite limite pentru cunoașterea ierarhiilor. La fel și criminalii între ei. Dumnezeu sau Universul în Sine nu a lăsat doar conștiința ca gardian al luptei pentru existență sunt nelimitate varinate și energii în acest sens, noi nu avem nici dreptul și nici posibilitatea să le limităn sau să le înlocuim sau să le eliminăm, în cazul în care încercăm vom constata că paradoxul rămîne iar noi va trebui să continuăm lupta cu un paradox mult mai mare și mai complicat așa cum războiul nu a fost eliminat ci transformat în terorism din cauza neputinței noastre de a înțelege adevărul și de a-l transforma în lege cu forța. Noi negăm încă valoarea universului nostru și subconștiența lui mergînd pe mîna rațiunii și a conștiinței umane fără să vedem că în mileniul trei oamenii cred la fel de mult în horoscop și în vrtăjitoare sau neștiințe. În Universul în Sine moartea oricărei convenții este o necesitate și nu un moft și abolirea ei indiferent de caz este o aberație sau o lege așezată în fața adevărului, nu moartea este de vină că există sau pedeapsa cu maortea ci criminalii care ucid sau judecătorii care nu știu sau nu pot să judece un adevăr ca dovadă că mergînd pe acolo pe unde nu trebuie sau trăind necorespunzător murim înainte de vreme sau chiar imediat deoarece Universul în Sine ne dă viața în nelimitatele ei variante dar nu exclude moarte în nici o variantă și aduce la normalitate orice depășire a limitelor noastre sau aplicare a legii înaintea adevărului acestuia. A exclude bunul simț sau subconștientul universului fiecăruia dintre noi sau necesitatea morții din patrimoniul pedepsei convneționale este o încălcare a adevărului înlocuit de lege este o impunere a legilor noastre limitate și relative în fața adevărului Universului în Sine și acesta la rîndul lui ne aduce întotdeauna la normalitatea lui și adevărului lui și nu al legilor noastre care urmăresc adevărul întotdeauna doar pînă la o limită. Spre deosebire de noi și lumea noastră Dumnezeu și Universul în Sine sunt și călău și judecător în același timp și din acest motiv oamenii nu pot pe de o parte să gîndească simultaneitatea lor iar pe de altă parte să îi judece pe amîndoi în timp ce ca oameni și umanitate judecăm cînd călăul cînd judecătorul pentru limitele lor sau ale noastre nciodată pe amîndoi în același timp. Din păcate noi judecăm și Universul în Sine sau pe Dumnezeu de atîtea ori fără nici un sens uneori își judecăm pe ei ca judecători supremi alteori ne judecăm destinul sau tot pe ei ca cel care îndeplinește judecata adică acel călău care ne urmărește destinul în permanență. Din fericire sau ca perfecțiune nimeni și nimic nu ajunge la ei ca să îi și pedepsescă altfel i-am fi pedepsi demult sau în fiecare moment al vieții noastre pentru că în fiecare moment (și orice entitate/univers la fel) suntem nemulțumiți fără să înțelegem că nu de ei suntem nemulțumiți ci de noi înșine ca parte a lor. Am fi în stare să le aplicăm pedeapas cu moarte fără să ne gîndim că ne tăiem craca de sub picioare la fel cum pedepsim natura pentru neputințele naostre de atîtae ori sau lipsa noastră de rațiune. Dacă ne gîndim puțin moartea lor ar însemna propria noastră, inexistența noastră, pentru că inexistenșța lor este prorpia noastră inexistenă noi fiind una din reprezentările lor în nelimitat, am reuși să facem legea noastră limitată să devină un nelimitat, o inexistență pentru totdeauna prin inexistența lor și stau și mă îtreb retoric ca întotdeauna unde este rațiunea umană?

Scrisoare către Dumnezeu

Atîtea forme poate lua Dumnezeu cîte entităţi/univers sunt pe lume, unii îi spun Alah sau Mahomed sau poate Universul în Sine alţii îi spun chiar Dumnezeu dar fiecare înţelege ce poate, unii îl confundă cu diavolul însuşi sau chiar alte şi alte înţelesuri şi nimeni nu ştie sau nu înţelege că tot ceea ce credem sau doar visăm sau intuim eşti TU şi noi peste tot unii te înjură alții te detestă alți te laudă mai mult decît trebuie, cei mai mulți te păstrează doar în suflet ca pe un tablou sau o operă de artă ca să își încălzească din cînd în cînd sufletul.  Noi nu te vedem şi nu intuim cine eşti, TU nu ştii cine suntem şi nici ce trăim în locul tău, TU eşti prea mare şi prea puternic pentru noi, noi prea mici şi prea puţin din ceea ce eşti ca este ca şi cînd eu aş căuta atomul din mine sau atomul se întreabă dacă eu exist. Toţi cred, cu sau fără sepranţă, credinţa fiind singura formă de speranţă în faţa Realităţii în Sine care suntem şi care eşti fără să ştim, ea este forma care ne face să existăm atît cît ne este permis şi sperăm că destinul ne este protejat şi are un sens chiar dacă nu vom şti nciciodată acest sens. Cum poate crede cineva că dincolo de noi ne apără cineva, că ne călăuzeşte paşii sau ne iubeşte sau ne iartă cînd dincolo de noi aceste convenţii devin fără sens, cînd dincolo de noi nu mai suntem nici noi și nici convențiile nostre. Rămînem corabia fără destin pe un ocean necunoscut plin de valuri şi nimeni nu ştie şi nu ne călăuzeşte nu pentru că nu vrea sau nu există ci pentru că nu poate căci suntem prea mici ca să putem să punem întrebarea iar El prea mare ca să poată să ne răspundă, căci TU eşti ceea ce noi numim nemărginire noi doar o clipă a nemărginirii care eşti. Eu îţi spun Universul în Sine şi nu vreau să te superi de forma iluziei mele, ea este credinţa care mă face să exist şi m-a făcut şi încă mă mai face să exist și nu este o credință teistă în nici un caz, TU ne oferi gratis mai devreme sau mai tîrziu moartea noi încercăm cu toată puterea din noi s-o oprim sau măcar să o înţelegem şi ştim că nu vom putea niciodată mai mult decît să sperăm sau să credem în iluziile noastre ele fiind singura armă ce poate învinge ideea de morte sau de  inexistenţă. Noi încercăm să ne orientăm paşii într-o direcţie sau alta parcă ştiind că perfecţiunea ta nu ne va da voie nciodată să greşim dar care nu poate fi aceiaşi cu limitele noastre imperfecte noi nu vedem limitele noaste TU nu ne laşi în aceste limite, noi nu vedem perfecţiunea ta din noi tu nu ne laşi să trăim imperfecţiunile noastre la care visăm. Ce paradox iar noi numim acest paradox cînd Univers în Sine cînd Dumnezeu, Alah sau cine mai știe cum din neputința să vedem sau să înțelegem măcar paradoxul limitelor noastre din nelimitatul care suntem și noi și TU. Știu că nu ai să îmi răspunzi niciodată nici TU nici fizica sau științele pe care le caut nici măcar neștiințele aparent capabile de orice, TU ești ceea ce eu doar vreau să știu și nu pot, eu doar imaginea acestor căutări și totuși mă bucur că ești indiferent cum cred sau vor oamenii să îți spună nu pentru că ești sau pentru că eu cred ci pentru că eu am întodeauna ce să caut. Ar deveni absurdă și viața și eu și TU și tot ce există dacă aș ști că sunt limitate căutările mele și nu aș mai avea ce să caut.

                                                                                       23.09.2015

         Tudor Păroiu

PS. Eu te iubesc pentru că sunt, TU nu știi nici măcar ce e iubirea, Tu ești ș-atît indiferent de ești teist sau ateist sau muritor de rînd sau toate la un loc, eu doar un muritor. 

Pagini de roman.Umilinţa

   Este sentimentul dezechilibrului simultaneităţii inferior/superior al oricărei entităţi/univers și ca entitate și ca univers. Cînd cineva este mai deştept şi tu mai prost sau doar crede acest lucru te simţi umilit, cînd eşti sărac şi vezi opulenţa celuilalt eşti umilit, cînd simţi neputinţa în faţa dictaturii de orice natură eşti umilit iar toate instituţiile îşi pierd pe zi ce trece rolul de sprijin al oamenilor din afara ei pentru protejarea celor care o formează sau a instituţiei ca entitate bine definită. Să nu ne minţim să credem că dictatura este doar a statelor cu  formă dictatorială sunt dictaturi în democraţie peste tot plecînd de la generalul dictaturii majorităţii peste minoritate şi de la dictatura grupurilor faţă de indivizii săi sau a celor din afara grupului, știu găști de cartier în democrație care terorizează tot cartierul poate și altele. În acest sens toate instituţiile devin dictatură dacă nu mai respectă rolul iniţial de ajutor al celor din afara lor ele sunt inițial făcute tocmai pentru ceilalți și nu pentru ele. Trebie să înţelegem că instituţiile ridică în jurul lor zidurile convenţiilor uitînd că zidurile înalte acoperă fenomenele interioare de privirile trecătorilor din afară dar şi limitează pe cei din interior să mai vadă trecătorii şi fenomenele ba chiar răsăritul de soare din afara zidurilor fizice sau convenţionale. Toate instituţiile îşi apără salariaţii şi valorile în acelaşi timp în care salariaţii şi valorile lor apără instirtuţia, împotriva cui este mai greu de spus. Evident împotriva celorlalţi umilindu-i în fel şi chip mai mult sau mai puţin fără a lua în calcul că și ei sunt umiliți de alte instituții cu alți oameni. Cînd evoluţia unui popor este incomparabil mai bună cu cea a poporului tău eşti umilit şi umilinţa naşte monştii umilinţei, creează sentimental umilinţei sau al neputinţei tale sau al unui grup ca apoi fiecare sau în grup să se revolte ficare individual sau cu grupul în sine. Terorismul este doar o formă a efectelor umilinţei dar sunt nenumărate forme ale acesteia de la greva foamei care nu mai este de efect pentru instituţii şi convenţiile lor, de la mitinguri de grup la sinucidere sau transformarea individului în torţă pînă la atacul armat din şcolile americane sau instituţiile lor, la terorismul Islamic sau din interiorul oricărui stat democratic sau dictatorial. Aşa s-a născut terorismul ca şi cancerul din noi ca revoltă a individului sau grupurilor împotriva umilinţei proprii sau a celorlalți de orice natură. Terorismul nu este doar al universului exterior sau statelor exteriorae este şi din interiorul universului tău sau al poporului pe care îl umilim prin limitele convenţiilor noastre şi zidurile de orice natură din jurul oricărui grup sau instituţie  și nu putem face nimic nu pentru că nu putem nu putem face nimic pentru că etica instituţiilor sau grupurilor dictatoriale sau democratice nu urmăreşte etica Realităţii în Sine ci etica instiuţiei sau grupului respective, o etică deja egoistă prin definiție. Încapacitatea acestora de a fi conştiente şi de a avea conştiinţa activă în permanenţă face ca ele să intre în somnul conştiinţei care naşte monştrii. Monştrii suntem noi şi orice instituţie sau grup doar că pe unii dintre noi nu-i lasă conştiinţa să facă ce vor instinctele lor, aşteaptă adormirea ei şi vei vedea că apar de peste tot în noi şi grupurile sau instituţiile pe care le formăm monștrii de fiecare dată alții, nu este important dacă adormirea conştiinţei este conştientă sau subconştientă. Ori accepţi paradoxul ori te sinucizi ieşirea din paradox nu există şi nici rezolvarea lui cum se defineşte prin convenţiile noastre ca în ideile lui Camus şi “morţile lui conştiente”. Umilinţa este peste tot în noi de la oamenii străzii la democraţia americană sau dictatura statelor din jur, pe stradă, acasă la servici, în vorbele şi convenţiile noastre, în visele noastre care nu devin niciodată Realitate în Sine ci doar o iluzie a acestor idei. Doar speranţa din cînd în cînd ca în cutia pandorei te ajută uneori să treci peste umilinţa oricărei realităţi din fiecare zi din fiecare clipă care nu există decît ca să trăieşti sentimentele ei mai departe. Îmi dau sema că şi eu ca şi voi am trăit şi încă trăiesc această umilinţă. Am visat toată viaţa să relizez binele meu şi al celorlalţi din jur apoi m-am limitat doar la familie sau doar la realitatea convenţiilor mele cu ceilalţi dar oamenii încalcă orice convenţie depinde doar de limitele pînă unde se ajunge. Fiecare dintre noi este un neînţeles sau un umilit în faţa Realităţii în Sine sau a realităţii fiecăruia şi fiecare dintre noi moare cu sau fără aceste vise calcite în umilință din păcate ca umilința să fie completă ne umilim unii pe alții în permanență. Am fost bătut, închis fără vină sau fără documente într-o democraţie europeană unde o Inaltă Curte supune că nu vede încălcarea drepturilor mele umane, ce dacă eşti închis fără documente legea Înaltei Curți este mai tare decît adevărul indiferent cît de limpezi sunt apele care separă adevărul de păcate. Am fost furat, minţit, trădat şi de oameni ca indivizi şi de instituţiile lor şi mă întreb de ce pe zi ce trece sunt mai furios pe oameni şi instituţiile lor dictatoare şi mai ales pe propria existenţă. Și ce dacă. Cu siguranță fiecare la rîndul lui la fel doar că unii nu sunt conștienți de acest lucru.

Da şi nu

Eu,

Tu,

Poate nimeni,

De ce nu totul,

Pustiul,

Ar fi...

Ceea ce sunt, ceea ce eşti. 

Pagini de roman. Întoarcere în timp

În fața blocului de unde am ieșit, pomii parcă păzesc sentimentele noastre și strada pe care circulă destul de multe mașini spre gară sau spre parc. As¬faltul curat, verdeață multă ca în orașele de provin¬cie de la capătul lumii și nu fac mai mult de două mi¬nute pînă în parc. Abia acum intuițiile și rațiunea mea și toate celelalte îmi spun, conștient sau nu, că trecu¬tul este simultan cu viitorul, iar prezentul este doar trecerea dintre ele care nu există. Mă uit la parc și la aleile lui și văd prezentul așa cum oricine crede că este prezentul. Parcul, aleile, pomii, și verdeața, mul¬te dintre ele aceleași ca și de mult, poate doar bănci¬le revopsite și arbuștii coafați mai intens. Ceea ce văd eu însă ca prezent este viitorul/trecut al tinereții me¬le, este parcul în evoluția lui ulterioară copilăriei me¬le este ceea ce văd eu acum din ceea ce a fost, este prezentul/trecut al realității mele și viitorul realității de atunci, la fel cum voi și copiii mei veți reflecta vi¬i¬¬torul meu în același timp, în care eu sînt inexistență. Aparent nimic deosebit să-ți vezi viitorul/trecut în prezentul pe care îl trăiești. La fel cum eu astăzi pri¬vesc aceleași realități de altă dată dar după 40 de ani, adică viitorul meu și al realității universului meu de acum 40 de ani și nu este ușor și nici simplu să în¬țelegi paradoxul acestei simultaneități ca și al Rea¬li¬tății în Sine.
Pe o stradă acoperită în permanență de um¬bra copacilor, preț de cîteva sute de metri, este intrarea în parc, unde toate vacanțele noastre ni le petreceam toată ziua, în afară de zilele cînd mergeam la pește sau la fotbal. Aceeași intrare, dar mult mai civilizată și mult mai puțin naturală ca niciodată. Am intrat în parcul pe care nu-l văzusem de atît de mult timp, că aproape nu îl mai recunosc, mai ales după ce oame¬nii au stricat ordinea universală pentru ordinea li¬mi¬tată a oamenilor, parcă am simțit o altă respirație, alte sentimente, aceeași existență. După ce fac cîțiva pași pe o alee mă așez pe o bancă, poate o bancă a amintirilor mele sau ale prezentului meu trecut, sau poate aceeași bancă pe care o voi găsi în prezentul meu viitor. Aproape de mine vechiul monument al eroilor, nu foarte artistic nici cine știe ce de impună¬tor, dar de care mă leagă sentimente, spiritul meu și al lui au atîtea amintiri împreună, că eu nu pot să spun niciodată că o floare, un semn, o piatră sau un ani¬mal nu are spiritul lui, dacă voi nu le simțiți aces¬te legături este doar o neputință a voastră, doar o al¬tă limită. Monumentul parcă verifică timpul și spațiul pe direcțiile rectangulare ale aleilor parcului pe care le veghează ca un paznic al timpului și spațiului său. Parcă pe aceeași bancă am stat și cînd eram încă elev de liceu, liniște de parcă s-a scufundat pămîntul în oceanul Universului în Sine și doar apele lui parcă îți mîngîie corpul cu o neutralitate greu de descris. Puțini oameni, puțini copii, puțini elevi de liceu sau alte clase primare, aș putea spune că îi numeri pe de-getele de la o mînă. Pentru o clipă privirile îmi sînt furate de o crăpătură în asfalt, unde iarba încerca din toate puterile să iasă la lumină, într-o luptă disperată pentru existență. Ridic privirea și, surprins, mă tre¬zesc întrebat de colegul și prietenul meu de clasă:
— Ai trimis bilețelul acela?
— Bineînțeles. Eu îi scriu întotdeauna scri¬so¬rile de dragoste și bilețelele pentru întîlniri în nume¬le lui unei colege de care este îndrăgostit lulea, o iubeș¬te și, la vîrsta asta, orice dragoste este oarbă, și eu o plac pe colega aceea, dar îmi este prieten, apoi sînt ceva mai rațional, mai puțin instinctiv și poate mai fricos, bîrfele micului oraș de provincie poate că mă și spe¬rie, mă fac să fiu atent la ceea ce spun și la cei cu ca¬re merg, dar mai ales fetele cu care mă plimb uneori. Prietenul meu zîmbește mulțumit, ca și mine și ca mai toți copiii de vîrsta aceea, lui îi place întot¬deauna să-și arate fizicul bine modelat la sala de sport, mie spiri¬tul pe care îl modelez în orele de clasă sau cu atîtea lecturi la activ. Mai facem cîțiva pași împreună, mai discutăm ba una ba alta despre lucruri normale pen¬tru vîrsta noastră, în parc aceeași liniște și pace uni¬ver¬sală. Ne despărțim după ce ne luăm la revedere.
Între timp el a murit de mult, la o vîrstă nu prea înaintată și aproape nebun, cancer, din opti¬mism nu mai rămăsese nici o urmă.
Pe alee undeva, în fața noastră, ronduri de flori și castani înfloriți; prietenul meu se îndreaptă că¬tre casă către destinul lui, poate, iar eu rămas sin¬gur încerc să mă plimb cu gîndurile mele. Paznicul, un om care șchioapătă în urma unei răni din tine¬re¬țe (făcu¬se războiul) trece undeva mai departe la treburile lui, aproape în fiecare seară încearcă să ne prindă cînd ne jucăm peste rondurile de flori sau cînd ne urcăm aproape în toți pomii din jur. Din fericire pentru noi și necazul și nefericirea lui zilnică noaptea este prie¬tenul și acoperitorul nostru, de gălăgie nu se mai poa¬te vorbi, ba uneori punem un aparat de radio cu tran¬zistori, de care este mîndru tot cartierul și mai ales noi, pentru că este al fratelui meu mai mare. Dăm mu¬zi¬ca la maxim și ascultăm muzică împreună cu tot par¬cul sau poate și cu destule case dimprejur, într-o liniște a naturii de-ți piuie urechile și nu știi dacă de la case¬tofon sau de la liniștea naturii din jur. O natură apa¬rent dezordonată, o ordine cosmică necunoscută, unii îi spun haos, alții sistem, parcă la fel cu noi acei zgomotoși din fiecare seară pînă noaptea tîrziu. Nu știu ce s-ar întîmpla dacă ar ști paznicul că mereu noaptea îl necăjim, iar ziua trecem liniștiți pe lîngă el, sau poate că știe și tocmai de aceea se bucură de jocul nostru nevinovat. Pierdut în gînduri, tresar, în fața mea apare o fată cu ochii albaștri, înaltă și parcă simbol al frumuseții și iubirii, sau poate doar în mintea mea de copil.
— Ești atît de frumoasă.
— Și ce crezi că mă ajută cu ceva?
— Chipul tău mă obligă, nu poți trece nicio¬dată și pentru nimeni neobservată.
— Mă bucur atît de mult cînd mă bagi în sea¬mă, în general uiți, ești preocupat prea mult de știință.
— În ochii mei ești cea mai frumoasă.
— Iar tu un mincinos de care-mi place.
Pielea aceea catifelată a obrajilor, atît de ca¬ti¬felată că îți este frică să o atingi, culoarea pe care doar privind-o te înfioară și asta dacă ne raportăm doar la ceea ce putem privi sau simți, pentru că dincolo de privirile noastre și de puterea noastră de a vedea realitatea, dincolo este perfecțiunea ei. Roșeața din obraji la fiecare cuvînt pe care îl simt sau mă priveș¬te, pe care îl ascultă sau doar îl presupune este doar perfecțiunea ei umană și imperfectă, dincolo de ele este divinul pe care nu știm niciodată să îl ascultăm, să îl privim sau cel puțin să îl înțelegem. Sîngele ace¬la năvalnic care îi dă culoare sufletului ei (al puri¬tă¬ții la 16 ani) și care parcă prevestește viitorul nostru al generațiilor care vor veni vibrînd o dată cu natu¬ra, o dată cu sentimentele mele sau ale ei sau poate cine știe cu ce rezonanțe universale necunoscute.
N-am mai putut să-i dau nici un răspuns, am luat-o de mînă și ne-am plimbat, cu liniștea și feri¬ci¬rea în priviri și în suflet, prin parcul parcă făcut pen¬tru noi. Cu siguranță deja tot orașul știe acest lucru, iar noi emoționați aproape că nu ne vorbim și de fri¬că nu mergem mai departe cu sentimentele noastre.
S-a schimbat atît de mult, memoria îmi adu¬ce în imagine fața, cu ridurile timpului și necazurilor existenței, ea profesoară, soțul ei a murit, eu inginer la vîrsta pensionării, amîndoi am îmbătrînit.
Emoțiile mă fac să tresar și privirea revine la fi¬re¬le de iarbă din asfalt. Sînt tot pe banca aceea în timpul prezentului meu trecut, dar întoarcerea în timp a dispărut la fel cum a venit, am revenit la realitate sau poate doar iluzia ei, așa cum iluzie a fost cu si¬gu¬ranță și realitatea de atunci, acum cu siguranță. Unde o fi Realitate în Sine, ceea ce am trăit atunci, ceea ce trăim acum, viitorul ne spune că amîndouă vor fi la fel la urma urmei, doar o iluzie că am exis¬tat. De ce acum este vis acea realitate și mîine reali¬ta¬tea de azi și de ce întoarcerea în timp mi se pare o absurditate, pentru că nu se poate sau pentru că în¬țe¬leg așa de limpede că simultaneitatea imaginilor și sentimentelor de atunci nu pot fi niciodată separate de imaginile și sentimentele de acum? Ar fi atît de absurd să iubești cu sufletul tinereții tale două exis¬tențe, una tînără și frumoasă, în ochii tăi ca un înger, alta cu privirea pierdută și copleșită de ani și de gre¬utăți, din memoria ta în același timp, în care spiritul tău rațional judecă cele două chipuri. Oare întoarce-rea în timp te face să uiți și să pierzi rațiunea cîștiga¬tă sau te întorci cu aceeași gîndire și spirit ca la 18 ani? Atunci la ce te mai întorci să repeți aceleași gre¬șeli pentru că oricum nu poți avea și rațiunea ta de atunci și pe cea de acum și nici forma și spiritul. Ar fi o tragedie să iubești chipul de atunci și să vezi chi¬pul de acum pentru fiecare din noi. Acele legături nu le poate face nici o întoarcere în timp chiar dacă ar fi posibil să te întorci, iar eu nu vreau să mă în¬torc ni¬ciodată, vreau să rămîn cu amintirile mele, mai mult, uneori refuz chiar să-mi văd prietenii, ca să nu văd schimbarea lor în ochii mei și invers. Oare și univer¬sul în care trăiești ar putea să se întoarcă o dată cu tine sau doar tu? Cum să te împaci între aceste contrarii, aceste transformări, ar fi atît de absurd că mă sperii, chiar dacă orice și oricum totul este doar absurd, dar acesta este mai absurd decît însuși absurdul. Mă ri¬dic și plec, las în urmă prezentul/trecut și întoar¬ce¬rea mea în timp, mai bine să uit că există și să păs¬trez ceea ce nimeni nu-mi poate lua niciodată, iluzia că a existat o tinerețe și așa cum era și niciodată așa cum sînt. Unii deformați de vîrstă și necazuri, alții deformați de umanismul pierdut, alții cu pesimismul apropiatei inexistențe, alții chiar nu mai sînt. Ochii mei nu mai au energia de altădată și nu mai văd lu¬crurile cu claritate, poate doar rațiunea și spiritul meu să mai încerce să vadă ca prin ceață realitatea pe ca¬re nu am găsit-o niciodată. Întoarcerea în trecut, ca și plecarea în viitor, o fac cadou cui își dorește, eu ră¬mîn cu prezentul/trecutului meu și prezentul/vii¬to¬rului către care mă duc.
După atîția ani parcul s-a schimbat și el, or¬di¬nea cosmică au schimbat-o oamenii, pentru moment doar și doar iluzoriu, pentru că schimbările lor nu vor ține o veșnicie, în fiecare secundă totul se schimbă, un gard viu bine întreținut tronează peste tot, mai ceva ca grădinile de la curtea regilor, poate frumos pentru cei ce nu au amintiri, pentru mine este un de¬zastru mi-au tăiat și amintirile o dată cu el, în plus nu se mai poate trece la rondurile de flori de atîtea ori călcate de noi în picioare și de alții.

Roman page. Back in time

In front of the apartment building where I came out from, the trees seemed to guard our feelings and the street with quite a lot of cars heading toward the train station, or to the park. The clean asphalt, lot of green like in the provincial towns at the end of the earth, and it takes less than two minutes to get to the park... It is only now that my intuitions and reason and all others tell me, consciously or not, that the past is simultaneous with the future, and the present is just a transition between these two, which does not exist.
Looking at the park and its alleys, I see the present in the same way as everyone thinks the present would be. The park, the alleys, the trees and grass, many of them the same as in the past, maybe just the benches had been repainted and the shrubs dressed more than before. What I see though as a present, is the future/past of my youth, it is the evolution of this park subsequent to my childhood, it is what I see now from what it was, it is the present/past of my reality and the future of past reality, just as you and my children will reflect my future while I will be nonexistence. Apparently, there is nothing special in seeing your future/past in the present that you live. Just as I look now at the same realities of another time, but after 40 years, namely my future and that of the reality of my universe from 40 years ago, and it is neither easy nor simple to understand the paradox of this simultaneity or of the Reality Itself.
On a street always covered by the tree shades for a few hundred yards, there is the entrance to the park, where we would spent every day of our holidays, except for the days when we used to go fishing or playing football: same entry, but more civilized and less natural than ever.
I entered into the park that I had not seen for such a long time, I almost did not recognize it, especially after people had broken the universal order for their own limited order, and I felt as if I breathed another air, different feelings, but the same existence. After taking a few steps on a path, I sit on a bench, maybe a bench of my memories or my past present’s memories, or the same bench that I will find in my future present. Next to me, the old Monument of Heroes, not very artistic or much impressive, but my feelings bind me to it. Our spirits have so many memories together that I cannot ever say that a flower, a sign, a stone or an animal do not have their own spirit. If you do not feel these connections, this is just a weakness of yours, just another limit. The monument seems to check time and space against the rectangular directions of the park’s alleys that it watches like a guardian of its time and space.
I feel like I sat on the same bench when I was still a high school student... silence, as if the Earth had sunk into the ocean of the Universe Itself, and only its waters comfort your body with a neutrality hard to describe. Few people, few children, few high school students, I could say they can be counted on the fingers of one hand. For a moment, my eyes are caught by a crack in the asphalt, where the grass was trying its best to come to light in a desperate struggle for existence. I look up, surprised, when my class colleague and friend is talking to me:
“Did you send that note?”
“Of course I did.”
I always write love letters and notes for dates on the behalf of a colleague that he is madly in love with, he loves her and, at this age, love is blind. I like this colleague too, but he is my friend and, moreover, I am a bit more rational, less instinctive and perhaps more of a coward. The gossips of my small provincial town maybe scare me, they make me pay attention to what I say and to the ones I go out with, especially the girls whom occasionally I take for a walk. My friend smiles satisfied. Like me and like most kids of this age, he always likes to show his physique well shaped at the gym, but I like to show the spirit that I have shaped in classrooms or by so many readings. We make a few more steps together discussing about normal issues for our age; in the park—the same universal peace and silence. We split up after we say goodbye to each other.
He died long time ago at an early age and almost crazy, of cancer; there was no trace left over from his optimism.
Down the alley—somewhere in front of us, flowerbeds and blossoming chestnut trees— my friend goes towards his house, towards his destiny maybe and I, alone now, try to walk with my thoughts.
The guard, a man limping because of a wound in his youth, (he had fought in the war), who almost every night tries to catch us when we play over the flowerbeds and climb nearly every tree around, now goes about his business somewhere. Fortunately for us and to his regular distress and misery, night is our friend and covert, not to talk about the noise, and we sometimes even turn on a transistor radio, which is the pride of the neighborhood and especially our joy, because it belongs to my elder brother. We turn up the music and listen to it along with the whole park and, maybe, with the surrounding houses as well, in a silence of nature that rings into our ears, and we do not know anymore if it is from the cassette player or from the silence of nature. A seemingly deranged nature, an unknown cosmic order that some call chaos, others system, just like us—those noisy kids—each evening until late at night. I do not know what it will happen if the guard finds out that we are the ones who always tease him at night and, during the day, we walk calmly past him; or maybe he knows and that is why he enjoys our innocent game.
Lost in thought I startle. In front of me, there appears a tall girl with blue eyes, like a symbol of beauty and love, or perhaps only in my childish mind.
“You are so beautiful.”
“And, what do you think, does this help me with anything?”
“Your face compels me; you can never go unnoticed by anyone.”
“I am so happy when you notice me, usually you forget, you are too concerned with science.”
“In my eyes you are the most beautiful.”
“And you're a liar that I like.”
That velvety skin of your cheeks, so soft that you are afraid to touch, the color that you just see and you get thrilled, and all these, if we consider only what we can see or feel, because beyond our eyes and our power to see the reality, there lies her perfection. The blush of her cheeks at every word that I feel that concerns me, that she listens to or she only supposes, this is only her human and imperfect perfection. Beyond them, there is the divine that we never know to listen to, to look at or, at least, to understand. That impetuous blood that gives color to her soul (purity at 16 years of age) seems to foretell our future and that of the generations to come, vibrating along with nature, along with my feelings or hers, or with who knows what unknown universal resonances.
I was no longer able to give her any answer. I took her hand, and we were walking along, with peace and happiness in our eyes and souls, in the park that seemed made for us. Surely, the whole town already knows about this. We hardly talked, overwhelmed by emotions and afraid to go on with our own feelings.
She has changed so much in time; my memory brings her face in front of my eyes, with wrinkles caused by aging and the difficulties of existence. She is a teacher, her husband died already, I am an engineer at retirement age, and we both have grown old.
The emotions made me startle and I look back at the blades of grass coming out from that crack in the asphalt. I am still on the same bench, living in my past present, but the illusion of going back in time disappeared just as it came; I returned to my present reality or to its illusion at least, as certainly past reality was an illusion as well. Where is the Reality Itself, where is what we lived then, what we live now? The future tells us that both will be the same after all, just an illusion that I have ever existed. Why is that reality a dream now and why will it be a dream tomorrow, why going back in time seems an absurdity? Because it is not possible, or because I understand so clearly the simultaneity of the past images and feelings that can never be separated from the present images and feelings.
It would be so irrational to love with the soul of your youth two existences: one young and beautiful, in your mind like an angel, another one with tired eyes and overwhelmed by years of hardship, both in your memory at the same time, and your rational spirit judging the two faces.
I wonder if returning in time makes you forget and lose your gained reasoning, or you come back with the same thinking and spirit as you had when you were 18. Then why come back anymore to repeat the same mistakes, since anyway you cannot have your reasoning from then and from now, neither the form nor the spirit? It would be a tragedy to love the face from the past, but see the face from the present for all of us. There is no return in time that could make those connections, even if a return were possible. I, for one, never want to go back, I want to stay with my memories, moreover, sometimes I even refuse to see my friends, in order not to see their change in my eye and vice versa. Would the universe in which you live be able to return along with you, or just you alone? How to reconcile these opposites, these changes, it would be so absurd that it scares me, even if anyway, everything is just absurd, but this is more absurd than the absurd itself.
I get up and leave, letting behind the present/past and my return in time, better to forget there was any at all, and to keep what no one can ever take from me: the illusion that there was a young man, as I used to be, and never the way I am. Some are transformed by age and troubles, others deformed by the loss of their humanity, others live with the pessimism of an upcoming nonexistence and others are simply gone. My eyes no longer have the energy of the past and cannot see things clearly, maybe only my reasoning and spirit would try to see in the fog the reality that I have never found. The return to the past as well as the departure into the future, these two I offer as presents to whoever wishes. I remain with my present/past and the present/future I am heading for.
After so many years, the park has changed too, people have changed the cosmic order, but just for now and only illusory, because the changes will not last forever, every second everything changes still. A well-maintained hedge reigns all over, resembling pretty much a palace garden, maybe beautiful for those who do not have memories, but a disaster for me; they cut my memories with it and, moreover, I cannot pass to the flowerbeds that we and others had trampled under foot so often.

Contrast și realitate

Nu-i ceea ce crezi tu, iubita mea,
un înger printre demoni,
nu e absiul acela fără fund, 
nici țipătul tăcerii și lipsei de speranță,
nici suflet sfîşiat de paradoxuri
nici disperarea morţii,
e starea de melancolie,
de frămîntări materie/idee
ce în adîncul nopţii fără stele
aşteaptă noul răsărit de soare,
o adiere cum e briza mării,
albastru plin de stele
şi milioane de luceferi încă neştiuţi,
o rimă, un răspuns, sau doar speranța lui,
ca miile de - ndrăgostiţi
sau iarba moale sub călcîie.

Cum să facem din filozofia o terapie de grup II

Este evident faptul că filozofia ca orice entitate/univers poate fi terapie individuală sau de grup şi dacă ne amintim şcoala lui Freud avea catedră de filozofie bine situată în sistemul teoriilor subconştientului. După cum veţi fi observat Freud nu spune inconştient ci subconştient şi el simţea diferenţa dintre conştient, subconştient şi inconştient, cu siguranţă el nu auzise de teoriile moderne neconvenţionale ale simultaneităţii sau paradoxului şi nici nu a putut extinde teoriile lui dincolo de problemele sexuale dar a simţit, a intuit, că nu poate trata inconştientul care nu există, el fiind inexistenţa gîndirii cu toate elementele sale, logică, voinţă, conştienţă, conţştiinţă, etc. Psihoterapeuţii de astăzi găsesc tot felul de terapii dar nu înţeleg fenomenul în generalittaea care îl defineşte, logica după care se conduce ei le descoperă ca experienţe şi apoii se întreabă care sunt regulile lor. Încă nu au înţeles că religia, credinţa de orice natură, teistă sau ateistă, sunt terapii ca orice fenomen mateie/energiie din natura noastră sau cea în care existăm, ştiinţifice sau neştiinţifice. Şi astrologia este o terapie individuală şi de grup. Haideţi să facem şi noi terapie de grup din filozofie, o terapie individuală sau de grup conştientă sau subconştientă prin înţelegerea fenomeneloer existenţei noastre indiferent dacă o facem ca magie sau ca raţiune logică ştiinţifică în sens conventional. Eliberaţi-vă de propriile limite şi reţineţi că orice credinţă este o rezonanţă la fel cum este şi empatia o rezonanţă a sentimentelor umane sau mixte umane cu natura lui sau cea din jur.
Pagină de roman
Vară senin şi răcoarea nopţii, stelele strălucesc pe cer, fiecare în felul ei unic, eu stau pe o piatră înconjurat de prieteni, vecini şi cunoştinţe fiecare la rîndul lui avînd improvizat un scaun din ce se găseşte la îndemînă ca greutate ideilor noastre să nu ne doboare la pămînt sau să producă un cutremur ca o teorie a incertitudinii sau a haosului. Fiecare pe rînd sau într-o gălăgie comună prinşi în entuziasmul unei idei ne aducem aminte că existăm dar mai ales ne eliberăm de energiile negative din jurul nostru şi rîdem de glumele noastre ca şi de ideile din jur, de infinitul cerului albastru sau stelele care ne privesc indiferente, sau de mersul pe stradă sau de notele de la şcoală, poate de ideile trăsnite sau de roiul de furnici care trece pe lăngă noi sau fiecare de visele şi amintirile trecute sau viitoare. Nu ştiu dacă aceste amintiri sunt trecutul sau prezentul meu dar cu siguranţă peste timp am să înţeleg că nu poate fi trecut atîta timp cît trecutul este un alt spaţiu/timp decît prezentul pe care îl trăiam. Nu poate fi nici prezent atîta timp cît este doar imaginea ideilor mele şi nu însăşi trăirea existenţei dincolo de idei în instinct, sentimente sau raţiuni care nu există şi totuşi nici viitor nu poate fi atîta timp cît nu a venit spaţiul/timp al viitorului meu. Aş spune că este un prezent dar mi-e frică pentru că deja cînd încerc să spun prezent acesta a trecut demult, de la fenomneul în sine la idee este o mare diferenţă de spaţiu/timp greu de înţeles. O fi prezntul lor şi eu doar privesc dar nu se poate să exişti fără să exişti. Privesc în lungul ideilor mele fără să ştiu nici eu nici ceilalţi că facem filozofie sau mai exact făceam din filozofie o terapie de grup aşa cum la o cafea fetele sau soţiile noastre bîrfesc tot Universul în Sine doar ca să se elibereze de grijile existenţei de fiecare zi, şi noi şi voi şi toţi ceilalţi empatizăm pe diverse subiecte sau activităţi cu sau fără conştienţa noastră la fel cum acele pietre făceau cu noi o dată filozofie şi ne susţineau şi pe noi şi ideile noastre de la logice la aberante de la ştiinţifice la neştiinţifice de la zodiac la astrofizică sau matematică. Ce poate fi empatia dacă nu bucuria de a trăi împreună idei şi fapte sau chiar bîrfe pe marginea şanţului în timp ce natura prin puterea ei magică ne crează mediul înserării sau nopţii pentru a ne elibera de aparentul absolut al realităţii zilei şi a ne adduce mai apropae de clar-obscurul picturii lui da Vinci sau romantismul oricărei înserări de vară. Nu ştiu dacă este terapie de grup dar dincolo de vreme am să aflu că poţi să faci din orice terapie individuală sau de grup dacă eşti în stare să faci să te simţi bine să nu mai simţi povara Realităţii în Sine ba chiar să rîzi şi să uiţi că miîne nu vei mai fi. Să ieşi din paradoxul morţii în şi să intri în paradoxul ideilor tale pîndă dincolo de paradox într-o logică ştiută doar de subconştientul firecăruia dintre noi sau de Universul în Sine cu siguranţă sau de Dumnezeu. Unii oameni nu vor să ştie că mor alţii din contra vor să fie pregătiţi pentru ultima clipă iar între aceste extreme nelimitate variante intermediare, filozfia poate mulţumi pe toată lumea mutînd psihicul uman din planul existenţei în care există în planul ideilor care ne susţin iluziiile. Filozofie nu este ştiinţă exacta nu este nici neştiinţă de fenoemne subconştiente sau necunoscute ea este prin definiţie ştiinţa/neştiinţa comparaţiilor tale sau ale mele sau ale fiecărei entităţi/univers care există cu singura diferenţă că ea admite paradoxul ca soluţie la fel cum toţi trebuie să acceptăm paradoxul morţii înainte de a nu ne pierde raţiunea.