Undeva, departe, dincolo de mii şi miliarde de ani de timp şi de lumină sunt eu aceiaşi secvenţă neconvenţională nelimitat de mica într-un nelimitat de mare de nimic, aceiaşi simultaneitate de relativ/absolut de totul şi nimic de sens fără sens de existenţe care nu există. Sunt aceiaşi secvenţă care eram eu sau tu, atunci, fără să ştiu că eram şi fără să ştii că tu erai doar reprezentarea mea de atunci. La fel cum ştiu că eu eram tu atunci iar acum nu ştiu dacă exist chiar dacă sunt o altă reprezentare ca şi tine sau ca şi alţii. Aceiaşi natură dar alta, aceiaşi oameni dar alţii, aceleaşi universuri dar cu totul altele, atît de departe unele de altele la mii şi miliarde de ani de timp şi de lumină, un univers de entităţi de alte entități și alte universuri. Iar eu aceiaşi secvenţă neconvenţională nelimitat de mica într-un nelimitat de mare de nimic. Sunt împreună cu alte mii şi miliarde, nelimitat de multe, de secvenţe nelimitat de mici reprezentate toate într-un fir de iarbă sau pomi sau flori sau chiar oameni şi multe alte mii şi miliarde, nelimitat de multe, de fire de iarbă sau pomi sau flori sau chiar oameni. Pot să spun că pentru mine acum este atunci şi invers nu are nici o importanţă pentru tine sau pentru ceilalţi, sunt nelimitat, sunt tot şi toate şi nimicul care le reprezintă ca flori ca pomi sau chiar oameni sau nimic dar şi trecut şi viitor în acelaş timp, suntem natura însăşi şi fiinţe şi pietre şi morminte şi vid şi Dumnezeu. Pot spune cu certitudine că sunt transcendenţa însăşi că reîncarnarea există ca şi Dumnezeu dacă ar putea să se recunoască. Şi Dumnezeu există dacă ar putea să se recunoscă pe EL însuși. Exista şi atunci ca și acum dar nu pentru voi doar pentru mine şi ai mei, aceleaşi secvenţe nelimitat de mici aşa cum vă simţeaţi şi voi în faţa universului sau a lui Dumnezeu, nelimitat de mici, neputincioşi, nimicuri, fărîme convenţionale de nimc într-un nelimitat de mare. Eu sunt acelaşi, mă simt la fel de bine şi de rău, la fel de frumos şi de urît la fel existenţă ca şi inexistenţă, limitat şi nelimitat, sunt neutrul este evident, nu tu iubire nici suspine nici durere nici adiere nici bătaie de vînt nici rezonanţe nici simţuri nici intuiţii nici trecut nici viitor și nimeni și nimic nu știe că exist nici măcar eu.
O lumină limpede, strălucitoare, mîngîie împrejurimile pline de vietăţi, de energie, de iubire şi de suspine, o pajişte plină de verdele firelor de iarbă şi de blîndeţea soarelui, o adiere de vînt sau doar o voce ca o adiere se aude undeva, poate doar vibraţie care nu există sau poate doar existență care nu este nici măcar vibrație. Ce este aşa greu să vă imaginaţi o vibraţie care nu există cînd atîta lume crede şi îşi imaginează o lume a lui Dumnezeu sau un Univers în Sine sau limita infinitului pe care şi la care nu poate ajunge nimeni şi nimic, nu o ştie nimeni şi pe care nu o poate înţelege cu logica noastră limitată niciodată. Nimeni nu o poate găsi niciodată dar să o mai şi înţeleagă. Imaginile noastre despre Universul în Sine şi lumea lui sunt doar ipoteze, iluzii, ele nu vor fi niciodată o realitate nici măcar ca iluzie, asta dacă nu vrem să facem din El doar o convenție limitată, în nelimitele lui, chiar dacă fiecare din noi suntem o partea a lui şi a lumii pe care o susţine. EL este reprezentarea, voi doar iluzia reprezentării lui. Sunt la fel ca această natură din jurul meu pe care n-o văd, n-o simt dar pe care ca o iluzie a realităţii am trăit-o atunci iar acum ea este iluzia realităţii în care trăiesc, eu sunt ea însăşi şi iluzia şi realitatea ei simultan la fel cum eu sunt o iluzie pentru existența care am fost și care sunt. Era iluzie atunci pentru că ea pentru tine care mă reprezentai nu era o realitate, era doar ceea ce credeai tu că este realitate, pe care am trăit-o prin tine, în timp ce eu sunt o realitate pentru că eu o susţin pe ea ca iluzie, acum este o iluzie pentru că oricît ar fi realitate eu nu voi putea să o reflect nciodată cu toate nelimitele mele. Nu simţuri, nu sentimente, nu existenţe, nu vibraţii sau energii planetare chiar dacă totul este doar existenţă ca Realitate în Sine, doar limite, doar convenţii, doar contrarii pe care nu le văd şi nu le simt niciodată dar ştiu că există cum şi tu ştii că există Dumnezeu fără să-l vezi sau să-l simţi niciodată. Ca şi Dumnezeu sunt toate acestea iluzii şi realităţi simultan şi nu vei înţelege niciodată aceste nenţelesuri dar ele sunt singura ta legătură cu Realitatea în Sine, cu natura care eşti şi care vei fi pentru totdeauna dar nu vei mai şti niciodată că eşti. Aici fiecare fir de iarbă sau floare sau piatră sau fluturi sau miros sau om sau univers îşi trăieşte propriul destin şi ştie chiar dacă nu ştie ca şi tine că nu există întîmplare şi nici haos ci doar perfecţiune, doar variabile nelimitate pe care nu le poţi controla niciodată din cauza limitelor tale care te definesc și te înlănțuie într-un sistem de referință limitat. Aici şi eu m-am întîlnit cu destinul devenit constantă universală şi nelimitată. Acea constantă care pentru voi este doar o variabilă pe care o credeți libertatae sau poate liberul albitru, doar relativă, dar pe care Universul în Sine nu o poate defini fiind atît de mică pentru el cît o secvenţă nelimitat de mică într-un nelimitat de mare ca mine şi ca tine dincolo de mine şi de tine în nelimitat. În liniștea plină de neliniști, lîngă mine, o vibraţie imposbil de definit sau de reflectat mă întreabă,
- Ce sunt eu un fir de iarbă sau doar atomi şi molecule, sau doar secvenţe neconvenţionale nelimitat de mici într-un nelimtat de mare de nimic?
- Imaginează-ţi că acum poţi fi orice vrei, acum, în prezentul care nu există eşti un fir de iarbă, o floare sau un animal, apoi cînd pleci din prezentul care nu există devii trecut şi viitor simultan care te va reprezenta în nelimitat şi în care poţi fi doar secvenţă nelimitat de mică într-o convenţie oricare ar fi ea, ori pom ori plantă ori animal sau paote doar gîndire nematerializată niciodată, la fel ca acum dar alta, într-un nelimitat de mare de nimic poţi fi orice poți fi oricînd ceea ce crezi că eşti.
- Nimeni nu spune nimic în jurul nostru, nu se aud cuvinte, se simt doar gînduri şi idei sau poate nici atît, poate doar vibraţie care nu există sau poate doar existență care nu este nici măcar vibrație, toţi şi toate vorbesc o limbă care nu există şi care este doar sensuri şi trăiri de şoapte, doar esenţe, doar vibraţii nelimitat de mici de simultane vibraţii nelimitat de mari, nelimitat de mici, sunt sensurile abisului din care pleacă orice cuvînt, orice limbă sau rezonanţe convenţionale dincolo de spaţiu şi de timp şi rezonanţe cosmice necunoscute ce nu mai pot definite ca transformare/spaţiu/timp. Eu doar îmi imaginez această mare de verdeaţă şi soare şi lumină şi linişte şi sens şi monstrul de plăcere al pădurii, de vietăţi din jurul meu, că am fost cîndva convenţie ca tine şi ca ceilalţi o sumă limitată de contrarii ca tine şi ca ceilalţi sau natura din jur. Ce paradox, atunci trăiam iluzia reprezentării dispărute de mii şi miliarde de ani de timp şi de lumină, acum trăiesc iluzia Realităţii în Sine care sunt dar pe care nu o pot reflecta niciodată, ce paradox să fii prizonerul celor două lumi şi al iluziei şi al reprezentării.
O lumină limpede, strălucitoare, mîngîie împrejurimile pline de vietăţi, de energie, de iubire şi de suspine, o pajişte plină de verdele firelor de iarbă şi de blîndeţea soarelui, o adiere de vînt sau doar o voce ca o adiere se aude undeva, poate doar vibraţie care nu există sau poate doar existență care nu este nici măcar vibrație. Ce este aşa greu să vă imaginaţi o vibraţie care nu există cînd atîta lume crede şi îşi imaginează o lume a lui Dumnezeu sau un Univers în Sine sau limita infinitului pe care şi la care nu poate ajunge nimeni şi nimic, nu o ştie nimeni şi pe care nu o poate înţelege cu logica noastră limitată niciodată. Nimeni nu o poate găsi niciodată dar să o mai şi înţeleagă. Imaginile noastre despre Universul în Sine şi lumea lui sunt doar ipoteze, iluzii, ele nu vor fi niciodată o realitate nici măcar ca iluzie, asta dacă nu vrem să facem din El doar o convenție limitată, în nelimitele lui, chiar dacă fiecare din noi suntem o partea a lui şi a lumii pe care o susţine. EL este reprezentarea, voi doar iluzia reprezentării lui. Sunt la fel ca această natură din jurul meu pe care n-o văd, n-o simt dar pe care ca o iluzie a realităţii am trăit-o atunci iar acum ea este iluzia realităţii în care trăiesc, eu sunt ea însăşi şi iluzia şi realitatea ei simultan la fel cum eu sunt o iluzie pentru existența care am fost și care sunt. Era iluzie atunci pentru că ea pentru tine care mă reprezentai nu era o realitate, era doar ceea ce credeai tu că este realitate, pe care am trăit-o prin tine, în timp ce eu sunt o realitate pentru că eu o susţin pe ea ca iluzie, acum este o iluzie pentru că oricît ar fi realitate eu nu voi putea să o reflect nciodată cu toate nelimitele mele. Nu simţuri, nu sentimente, nu existenţe, nu vibraţii sau energii planetare chiar dacă totul este doar existenţă ca Realitate în Sine, doar limite, doar convenţii, doar contrarii pe care nu le văd şi nu le simt niciodată dar ştiu că există cum şi tu ştii că există Dumnezeu fără să-l vezi sau să-l simţi niciodată. Ca şi Dumnezeu sunt toate acestea iluzii şi realităţi simultan şi nu vei înţelege niciodată aceste nenţelesuri dar ele sunt singura ta legătură cu Realitatea în Sine, cu natura care eşti şi care vei fi pentru totdeauna dar nu vei mai şti niciodată că eşti. Aici fiecare fir de iarbă sau floare sau piatră sau fluturi sau miros sau om sau univers îşi trăieşte propriul destin şi ştie chiar dacă nu ştie ca şi tine că nu există întîmplare şi nici haos ci doar perfecţiune, doar variabile nelimitate pe care nu le poţi controla niciodată din cauza limitelor tale care te definesc și te înlănțuie într-un sistem de referință limitat. Aici şi eu m-am întîlnit cu destinul devenit constantă universală şi nelimitată. Acea constantă care pentru voi este doar o variabilă pe care o credeți libertatae sau poate liberul albitru, doar relativă, dar pe care Universul în Sine nu o poate defini fiind atît de mică pentru el cît o secvenţă nelimitat de mică într-un nelimitat de mare ca mine şi ca tine dincolo de mine şi de tine în nelimitat. În liniștea plină de neliniști, lîngă mine, o vibraţie imposbil de definit sau de reflectat mă întreabă,
- Ce sunt eu un fir de iarbă sau doar atomi şi molecule, sau doar secvenţe neconvenţionale nelimitat de mici într-un nelimtat de mare de nimic?
- Imaginează-ţi că acum poţi fi orice vrei, acum, în prezentul care nu există eşti un fir de iarbă, o floare sau un animal, apoi cînd pleci din prezentul care nu există devii trecut şi viitor simultan care te va reprezenta în nelimitat şi în care poţi fi doar secvenţă nelimitat de mică într-o convenţie oricare ar fi ea, ori pom ori plantă ori animal sau paote doar gîndire nematerializată niciodată, la fel ca acum dar alta, într-un nelimitat de mare de nimic poţi fi orice poți fi oricînd ceea ce crezi că eşti.
- Nimeni nu spune nimic în jurul nostru, nu se aud cuvinte, se simt doar gînduri şi idei sau poate nici atît, poate doar vibraţie care nu există sau poate doar existență care nu este nici măcar vibrație, toţi şi toate vorbesc o limbă care nu există şi care este doar sensuri şi trăiri de şoapte, doar esenţe, doar vibraţii nelimitat de mici de simultane vibraţii nelimitat de mari, nelimitat de mici, sunt sensurile abisului din care pleacă orice cuvînt, orice limbă sau rezonanţe convenţionale dincolo de spaţiu şi de timp şi rezonanţe cosmice necunoscute ce nu mai pot definite ca transformare/spaţiu/timp. Eu doar îmi imaginez această mare de verdeaţă şi soare şi lumină şi linişte şi sens şi monstrul de plăcere al pădurii, de vietăţi din jurul meu, că am fost cîndva convenţie ca tine şi ca ceilalţi o sumă limitată de contrarii ca tine şi ca ceilalţi sau natura din jur. Ce paradox, atunci trăiam iluzia reprezentării dispărute de mii şi miliarde de ani de timp şi de lumină, acum trăiesc iluzia Realităţii în Sine care sunt dar pe care nu o pot reflecta niciodată, ce paradox să fii prizonerul celor două lumi şi al iluziei şi al reprezentării.
O buturugă, probabil pierdută de timp în spaţiul eternităţii, probabil un arbore bătrîn pe care zece oameni nu ştiu dacă îl pot cuprind, o linişte ca de momînt sau de inexistenţă, un spaţiu imens şi plin de farmec şi lumină liniştită în care acel limbaj aparent imposibil, de voci ce nu există, acele voci pe care nu le auzi nciodată chiar dacă de atîtea ori le auzim în fiecare din noi ca o conştinţă sau poate conştiinţa însăşi sau spiritul din noi şi eu cu ele împreună la masa tăcerii, le înţeleg perfect chiar şi ne-nţelegerile și ne-nțelesurile dintre ele iar una spune liniştit şi simplu:
- Eu sunt suportul raţiunii voastre, o spune parcă plină de modestie dar fără modestie.
- Te minţi singură nu poţi compara niciodată nimic, se supără o alta, nici chiar pe tine, spune o alta plină de certitudini.
- E absurd să crezi că poţi compara în lipsa mea trecutul, apare o voce din senin.
- Sau poate viitorul spune o alta nostalgic.
- Sau simţuri pe care cu siguranţă doar eu le pot reflecta, se mlădie o voce în tăcere.
- Sau sentimente pe care nici una nu le cunoaşteţi. Ce păcat să vă certaţi inutil cînd nu trăiţi sentimente cînd nici măcar nu trăiţi propriul sentiment al propriei voastre existenţe pierdute cîndva, undeva.
Aş fi vrut să spun şi eu ceva dar tăcerea mea nu este atît de limpede ca a lor, ca o voce feminină ce nu are curajul să-şi rostească iubirea şi doar radiază această iubire. Mă uit la ele şi ele la mine şi ştim cu toţii că că eu sunt suportul care le reprezintă în tăcerea lor zgomotoasă şi eu şi ele înţelegem că eu sunt secvenţa inexistenţei lor şi a mea în care îmi amintesc cumva că şi atunci cînd într-adevăr credeam în existenţa mea eram inexistenţă.
- Eu sunt suportul raţiunii voastre, o spune parcă plină de modestie dar fără modestie.
- Te minţi singură nu poţi compara niciodată nimic, se supără o alta, nici chiar pe tine, spune o alta plină de certitudini.
- E absurd să crezi că poţi compara în lipsa mea trecutul, apare o voce din senin.
- Sau poate viitorul spune o alta nostalgic.
- Sau simţuri pe care cu siguranţă doar eu le pot reflecta, se mlădie o voce în tăcere.
- Sau sentimente pe care nici una nu le cunoaşteţi. Ce păcat să vă certaţi inutil cînd nu trăiţi sentimente cînd nici măcar nu trăiţi propriul sentiment al propriei voastre existenţe pierdute cîndva, undeva.
Aş fi vrut să spun şi eu ceva dar tăcerea mea nu este atît de limpede ca a lor, ca o voce feminină ce nu are curajul să-şi rostească iubirea şi doar radiază această iubire. Mă uit la ele şi ele la mine şi ştim cu toţii că că eu sunt suportul care le reprezintă în tăcerea lor zgomotoasă şi eu şi ele înţelegem că eu sunt secvenţa inexistenţei lor şi a mea în care îmi amintesc cumva că şi atunci cînd într-adevăr credeam în existenţa mea eram inexistenţă.
