Mommy

“Kiss your hand, mommy.”

“Welcome, dear. How rarely you drop by! I don’t know how long I have left to live.”

A woman over 87 years old opens the door and takes me in her arms lacking the strength of youth, with those wrinkles that reflect my troubles, and those of my brothers, and her own, over a lifetime just as tumultuous and tense as of any of us. Those wrinkles inflicted on any being, or on the bark of any tree, or on the planet, which are cicatrized by the resonance with nature and with the universe we live in. I am in tears and she does not know what to do anymore, she was so happy; if she had been younger, she might have danced or sang, but she was less and less able to do anything as days went by. In the past, she used to rush and set the table with all sorts of goodies prepared by her, but now, if I am in a hurry, I have to make my own. She can hardly walk with her swollen legs, perhaps from the weight of years, or just from a poor circulation, or who knows. For some time she does not even want to see a doctor anymore, as it seems afflicting and useless to her, and then she thinks she spends money for nothing, despite our insistence. At times, she waits to go into inexistence, which for her it is simply the great beyond, the Good Lord; sometimes it seems she really wishes for this inexistence that terrifies me and, I think, any other man as well.

Maybe I will also get to the perfection of her reason sometime, or maybe I do not have the necessary faith to accept all things the way the Universe Itself—or for some people the Good God—left them.

Strangely, she sometimes has panic attacks, but that state is not her reason or feeling, maybe just instinct, or something else from the human unconsciousness of the spirit, or maybe the future inexistence itself. Neither her voice nor her eyes are the same as in the old times. Forty years ago, she was so young that I cannot even believe, she used to be so active and did not think of inexistence, she did not know what to do first for her children and family, what kind of sweets to prepare or what delicacies to put on the table, and she cooked all sorts of sophisticated dishes. She was a great cook and had a good education as well, even though she has never practiced as a professor or schoolteacher, according to her qualification. The delegates of "daddy" from the capital city lodged wherever they could, but they ate mandatorily to our place the fish soup that mommy made, actually that fish borscht that only few knew, like the one from his home, like his mother’s, and mommy knew how to make it. The news were quickly spread throughout the company, businesses then were not as busy as now. Everybody licked their fingers, dipping polenta in the pan where the fish had been fried in cornmeal. We were favoured by fortune, she has never left us and probably even now she would not leave us, unless she had to, forever.

She has worked all her life with optimism, but our model over the years has been her iron will, her ambition to learn and to get there, where fate defeated her, despite the qualities she had. The parents were somewhat wealthy and did not necessarily care about learning and her intellectual future, and that has hurt her during her entire life, that is the reason why she has taught us these us intellectual values. She has always enjoyed a movie or a play, they were rare in a small town like ours, so used to read instead a book when she had some free time, but she did not really have much. Now she cannot even watch TV without struggle, and she still wants it, but she is no longer able to; her hearing does not help her much either, yet she does not give up discussing politics. Existence seems a punishment for her sometimes.

“Maybe you want to rest, Mom.”

“No, I'd prefer a walk in our park which, even though it has changed, it’s still the most beautiful in the county. I want to see the green park, as in our childhood.”

I am already melancholy, I know it is not the same, but it brings back so many deep feelings and, moreover, I can meet anytime with the reality of my memories, with my colleagues and friends, (some are already long gone), those who are left. Apparently, it is the same old park; it occupies the same space, apparently the same alleys, even the same trees, if I take a closer look.

Sometimes I think I am the only one transformed by the past time and space, I am the only one who no longer reflects the reality of the universe in which we once lived.

Maybe my memories or my spirit are no longer as vivid as then, maybe I also get closer to nonexistence and I lose the details of the present or past existence in which I evolved; or maybe not. In reality, nothing is the same anymore, if we consider that there is no identity in the universe, if we consider that space and time can never be identical. Present reality can never be similar to past reality, and I know this very well. What I am looking at now is the present of my past and of the universe in which I existed, and not only that, this is just the present image of my past in the mirror of my passing spirit that is left to me.

I kissed her cheeks wrinkled by old days and marked by each moment, each day or night, year or decade that have passed over us, I open the door and leave. I let her happy that she could still see and hear me, and she knows that I will return to eat, as in the long forgotten times, in an hour or two.

Pagini de roman.7. Mămica

- Sărut mîna, mămică.

- Bine-ai venit, mamă. Ce rar veniți pe aca­să, nu știu cît am să mai trăiesc.

O femeie de peste 87 de ani îmi deschide și mă ia în brațele ei lipsite de puterea zilelor tinereții, cu ridurile acelea care reprezintă necazurile mele și ale fraților mei și ale ei de-a lungul unei vieți, la fel de agitate ca a fiecăruia dintre noi pe care rezonanța cu natura, cu universul în care a trăit le cicatrizează oricărei ființe sau pe scoarța oricărui copac sau al planetei. Nu știe ce să mai facă de bucurie, iar mie îmi dau lacrimile de emoție, poate dacă ar fi tînără ar dansa sau ar cînta, dar nu mai poate pe zi ce trece. Altădată se grăbea să pună masa cu tot felul de bu­nătăți pregătite de ea, acum dacă mă mai și grăbesc trebuie să-mi pun singur. Nu mai poate, abia își plim­bă picioarele de colo-colo, picioarele umflate de gre­u­tatea anilor sau poate doar de la o circulație proas­tă, sau cine știe. De la un timp nici la medic nu vrea să mai meargă, i se pare chinuitor și inutil, o dată i se pare inutil pentru ea, apoi pentru că dă banii de­geaba, cu toate insistențele noastre. Uneori așteaptă să plece în inexistență care pentru ea este doar din­co­lo la bunul Dumnezeu, uneori parcă își dorește a­ceastă inexistență, care pe mine mă îngrozește și cred că pe oricare altul. Poate și eu voi ajunge la perfec­țiunea rațiunii ei sau poate nu am credința necesară să accept lucrurile așa cum le-a lăsat Universul în Si­ne sau pentru unii bunul Dumnezeu. Ciudat, uneori are atacuri de panică, dar acea stare nu este rațiunea ei și nici sentimente poate doar instinct, sau poate altceva din inconștiența umană a spiritului sau poate însăși inexistența viitoare. Nici vocea și nici ochii nu mai sînt aceiași de altă dată, acum 40 de ani era atît de tînără că parcă nici nu-mi vine să cred, era vioaie și nu-și aducea aminte de inexistență, nu știa ce să mai facă pentru copiii și familia ei, ce dulciuri să pre­gătească sau ce delicatesuri să pună pe masă și gătea tot felul de mîncăruri sofisticate. Era o bucătăreasă deosebită și avea educație chiar dacă n-a profesat niciodată ca profesor sau învățător cum era pregă­ti­tă. Delegații lui „tătuțu” de la capitală se cazau pe unde se cazau, dar de mîncat era obligatoriu la noi, ciorba de pește pe care o făcea mămica, de fapt acel borș pescăresc pe care puțini îl știu, ca la el acasă, ca la mama lui și mămica știa să-l facă. El îi dusese ves­tea în toată întreprinderea, nu erau întreprinderile așa aglomerate ca acum. Se lingeau toți pe degete, întingînd mămăliga în tigaia unde peștele era prăjit în mălai. Noi am fost răsfățații soartei, ea n-a plecat niciodată de lîngă noi și probabil că nici acum n-ar pleca, dacă nu i s-ar impune pentru totdeauna.

A muncit cu optimism toată viața, dar ceea ce ne-a fost model de-a lungul anilor a fost voința ei de fier, ambiția de a învăța și de a ajunge acolo, unde pe ea soarta a înfrînt-o, cu toate calitățile pe care le avea, părinții erau oarecum bogați și nu i-a interesat neapărat cartea și viitorul intelectual, toată viața a durut-o acest lucru și ne-a transmis nouă aceste va­lențe intelectuale. Întotdeauna i-a plăcut un film sau un teatru, erau rare într-un orășel de provincie ca al nostru, citea în schimb cîte o carte, cînd avea timp și nu prea avea. Acum nici măcar la televizor nu se mai poate uita fără să se chinuie și își dorește încă dar nu mai poate, nici auzul nu o mai ajută prea mult, dar nu se dă bătută să discute politică. Poate că i se pare o pedeapsă uneori existența.

— Poate vrei să te odihnești, mamă.

— Nu, aș prefera o plimbare în parcul nostru, care chiar dacă s-a schimbat, tot este cel mai frumos din județ. Vreau să văd parcul înverzit ca pe vremea copilăriei noastre.

Mă cuprinde déjà melancolia, știu că nu mai este același, în același timp îmi trezește la fel de mul­te sentimente și de adînci, în plus, oricînd mă pot în­tîlni cu realitatea amintirilor mele, cu colegii și prie­tenii mei, (unii sau dus deja de mult), cei care au mai rămas. Aparent este același parc de altădată, ocupă același spațiu, în aparență aceleași alei, chiar și ace­iași pomi, dacă mă uit mai atent. Uneori am impre­sia că doar eu sînt cel transformat de spațiul și tim­pul trecut, că doar eu nu mai reflect realitatea uni­versului în care am trăit odată, poate că amintirile mele sau spiritul meu nu mai sînt la fel de vii ca a­tunci, poate că și eu mă apropii de inexistență și pierd detaliile existenței prezente sau trecute în care am evoluat, sau poate nu. În realitate, nimic nu mai este la fel, dacă ținem cont că nu există identitate în uni­vers, dacă ținem cont că spațiul și timpul nu pot fi identice niciodată. Realitatea de acum nu poate fi a­ceeași cu cea de atunci niciodată și eu știu foarte bine acest lucru, ceea ce privesc eu acum este pre­zentul trecutului meu și al universului în care am existat și nu numai, este doar imaginea prezentă a trecutului meu în oglinda spiritului meu trecător care mi-a mai rămas.

O sărut pe obrajii ridați de vremuri și de sem­nele fiecărei clipe, fiecărei zile sau nopți, an sau de­ceniu trecut peste noi, deschid ușa și plec. O las bu­cu­roasă că încă m-a mai putut vedea și auzi și că știe că mă reîntorc la masă, ca în vremurile de mult ui­ta­te, peste un ceas sau două.

Contrarii

Mă plimb adesea pe alei sau merg fără de sens pe drumuri ne-nţelese,

- Şi cît aveai de gînd să stai?

- Nu stau şi nici nu fac nimic,

Plec trist şi mă întorc la fel.

Mă duc după un scop sau poate un destin

Mă-ntorc la fel de gol şi fără scop şi poate fără suflet.

Cînd am plecat contrariile îmi erau suspine

Cînd m-am întors suspinele erau furtuni în lacrimi de durere

Şi totul sub un cer albastru liniştit

şi o perdea de raze calde

De răsărit de soare,  

Deja îmi pare că sunt mort

Căci viu am fost şi n-am ştiut ce sunt.