Noapte de iunie,
senin pînă la negru absolut,
fără nuanţe, fără goluri, fără
limite.
Parcă aud tot Universul în Sine
în glasul nevinovat al
greierilor,
undeva sub cerul acesta
albastru
parcă aceiaşi noapte de iunie
în care m-am născut.
Luna îmi zîmbeşte,
seninul cerului mă previne
să nu uit,
să nu cad în greşeala
umanităţii,
să nu pierd iubirea de
oameni,
să nu cred în nemurirea
egoismului meu.
Neliniştile dispar,
timpul stă pe loc
spaţiul îşi crează a patra
dimensiune
lăsîndu-mă să plec dincolo de
limita care există, dincolo de capătul labirintului meu,
pe care l-am găsit,
dar pe care
nu-l voi găsi niciodată
decît ca paradox
ca
cerul albastru pînă la negru absolut.
