Absolut/relativ
Absolutul/relativ este doar un caz
particular al absolutului/extraabsolut ca simultaneitate/dialectică
neconvențională a lui, comparat, comparativ cu repere, situații sau sisteme de
referință. Unde și când extraabsolutul devine relativ iar extrarelativul un
absolut, datorită reperelor, situațiilor și sistemelor de referință. Plecând de
la convențiile umane sau științifice ale dicționarelor clasice dar și de la
adevărul simultan/dialectic neconvenţional al lor, care precizează că
relativul este un absolut și invers ca secvențe neconvenţionale ale
simultaneității lor dialectice.
Adică
„totul este revelație” (natură),
ca situaţie sau natură iar ca iluzie,
„totul este adevăr” (iluzie),
ca iluzie a naturii
revelației unde şi când,
„totul este lege” (iluzie),
sau
„totul este normă” (iluzie),
comparat, comparativ
sau raportat cu repere, situaţii sau sisteme de referinţă ca iluzie a naturii
şi absolut/relativ ale ei. (adevărul
adevărului situației).
Alt fel spus dincolo de repere, situații sau sisteme de referință
absolutul, extraabsolutul, relativul şi extrarelativul devin sau se transformă
în secvenţe elementare de aceiaşi natură fără a mai exista diferențe în
nelimitatul lor neconvenţional simultan/dialectic. La fel cum dincolo de
substanță cuantele nu mai pot fi comparate sau raportate la repere, situații
sau sisteme de referință ca substanță cu formă și spirit sau antură specifică.
Cuantele, corzile stringurile nu mai pot fi definite ca substanţă nu pentru că
nu sunt secvenţe ale unei substanțe ci doar pentru că noi sau alţii nu mai
ajungem să le identificăm ca substanțe. În acest context sunt doar
simulatenitate ca unitate dialectică sau dimensiune unică, etc. chiar dacă
acestea entități bine definite,
constante sau invariabile, etc. nu sunt și nu
pot fi limita nelimitatului lor la care nimeni, nimic, nicăieri și
niciunde nu poate ajunge. În aceiaşi clipă/moment
în care dincolo de ele sau dincolo de orice limită în extralimitatul lor, nu
există repere, situaţii sau sisteme de referinţă, comparații sau rapoarte,
etc., cu atât mai mult egal, inegal ca
identic al lor, uman sau științific.
Care nu respectă nici măcar principiul lui Lavoisier iar contrariile „se anulează reciproc”. În plus să nu uităm că în
neconvenţional nu este sau nu poate exista opus sau contrar, egal, inegal ca identic, cunoaştere sau ştiinţă (știut
uman), limite, excepţii, nedeterminat, în sens clasic, absurd sau imposibil,
etc., chiar dacă natura, natura/realitate şi virtualul lor sunt şi știu toate acestea prin natura sau vibrațiile lor
rezonanță și ale noastre fără să le cunoască dincolo de noi și știința noastră,
ca paradox. Admițând în acest fel că paradoxul este o normalitate simultan/dialectică neconvenţională ca absolut/extraabsolut, relativului/extrarelativ
dar și oricare particular al lor
convenţional sau neconvenţional, ca absolut/relativ. Știind și cunoscând că extraabsolutul este un absolut dincolo de
percepţie iar extrarelativul un relativ dincolo de percepţie, în aceiaşi clipă/moment în care
orice absolut este un relativ şi invers de secvenţe neconvenţionale ale
simultaneităţii lor dialectice. Diferența dintre ele este doar prin punerea de
condiţii de existenţă a convențiilor noastre sau ale oricărui conţinut ca entitate/univers, comparat,
comparativ sau raportat cu repere, situații sau sisteme de referință. Este cel
puțin o limitare, dacă nu eroare, abatere sau greșeală, etc., să credem sau să
spunem că perfecțiunea devenirii veșnice sau transformării eterne poate fi
relativă sau dependentă de repere, situaţii sau sisteme de referinţă, acolo
unde şi când nu există toate acestea ca general sau particular al lor. Altfel
ar fi ca şi când am spune sau crede că perfecțiunea sau veșnicia/eternitate a ei este sau poate fi dependentă de repere, situaţii sau sisteme de
referinţă, etc. Noi şi filozofia neconvenţională dăm multe astfel de soluții
fără limite, excepţii, absurd sau imposibil, etc. şi rugăm orice cititor, fără
excepție, să ne contrazică sau să ne completeze prin exemple sau demonstrații
logice, etc. În acest caz doar să ne dea un singur exemplu de limită a absolutului/extraabsolut, ştiind că deși absolutul şi extraabsolutul sunt limitate
simultaneitatea lor dialectică și neconvenţională este nelimitată. Ca un
absolut care merge, devine se transformă sau modifică veșnic şi etern dincolo
orice limită a lui ca absolut neconvenţional, neabsolut sau absolut/extraabsolut. În aceiaşi clipă/moment în care trebuie acceptat şi relativul lui ca paradox limitat la repere,
situații sau sisteme de referință. Este evident că astfel de definiții nu
întâlniți în limitele umane sau științifice ale dicţionarelor clasice,
filozofiilor convenţionale sau ceea ce știam sau credeam că ştim despre ele
până la o clipă/moment dată. Ca în oricare definiţie neconvenţională plecăm de la definiția
clasică a absolutului şi limitele lui umane sau științifice pe care o
generalizăm dincolo de orice limită, opus sau contrar, egal sau identic, știut
sau ştiinţă (știut uman), limite, excepţii, nedeterminat, în sens clasic,
absurd sau imposibil, etc. Am redat deja definiţiile convențiilor clasice şi
neconvenţionale de absolut şi relativ, ca simultaneități, unități dialectice
sau dimensiuni unice, etc., motiv pentru
care prezentăm în continuare în ordine alfabetică definițiile unor dialectici
ale lor, începând cu dialectica oricărui reper ca generalizare sau absolut/extraabsolut şi particularul ei absolut/relativ.
Trebuie să înțelegem, așa cum am mai spus, că orice
dialectică neconvenţională este o generalizare fără limite, excepții sau
nedeterminări (nu în sens clasic), absurd sau imposibil, invariabil sau
constante, etc. Care defineşte sau cuprinde în generalitatea ei ca adevăr,
revelație, dezvăluire şi veridicitate, etc. o simulatenitate specifică ca
unicităţii sau particular al ei, natură, natură/realitate și virtual sau
doar umbre şi iluzii ale lor. Orice dialectică, indiferent de natură, situaţie
sau organizare are cele patru variante ale trăirii, în cazul nostru,
supraunitar ca absolut, unitate dialectică (cu natură sau non dialectică, fără
natură sau adialectică ca neutru) şi
subunitar al ei ca relativ al unicității sau cazurilor ei particulare.
Comparat, comparativ sau raportat cu repere, situații ca repere sau sisteme de
referință. Altfel spus dialectica, adevărul, revelația, dezvăluirea şi veridicitatea,
etc., trebuie înțelese ca o luptă continuă pentru existență între absolut şi
extraabsolut sau limitat absolut şi relativ al lui ca natură sau doar iluzii și
umbre ca lume, corp, obiect sau fenomen, ființă sau lucru, etc. Ca natură sau particular al ei orice vibraţie/rezonanță,
separat sau împreună, este o dialectică, adevăr, revelație, dezvăluire şi
veridicitate, etc. a naturii ei care este simulatenitate, unitate dialectică
sau dimensiune unică, etc., perfect sau veșnic/eternă
în acest sens, chiar dacă orice vibraţie este o rezonanță şi invers ca
simultaneitate a lor dialectică de secvenţe neconvenţionale.
Prin convenţie, complet/subordonat al
unicităţii sau situaţiei/stare a ei
ca tot/dependent//destin/supus, destin/supus ca stare sau
realitate, tot/dependent ca situaţie sau natură, absolut/relativ
ca iluzie a totului/dependent al naturii, absolut/relativ al situaţiei ca
sistem, absolut/relativ uman sau ştiinţific, etc.
Ca natură nedialectică a dicţionarului neconvenţional „absolut/relativ” este,
„iluzia completului/subordonat”,
ca expresie sau termen generic al devenirii unicităţii inclusiv orice particular al ei, printre care:
-
unicitate,
„iluzia completului/subordonat ca unicitate”,
convenţie ca
metaforă a situaţiei/stare sau naturii/realitate a ei sau,
„absolut/relativ unicitate”,
convenţie ca
metaforă şi percepţie a iluziei completului/subordonat al unicităţii
respective, comparat/extracomparat
cu repere sau situaţii. În condițiile în care orice absolut/relativ al
unicităţii este o iluzie a completului/subordonat perceput al ei iar
orice iluzie a completului/subordonat un absolut/relativ unicitate
dincolo de percepţie, absolutul/relativ unicitate o simultaneitate/dialectică sau absolut/relativ//extra.absolut/relativ (ne absolut/relativ) ca situaţie/stare a unicităţii,
-
situaţie,
„extra absolut/relativ”,
convenţie ca
metaforă a situaţiei sau naturii ei sau,
„absolut/relativ”,
convenţie ca
percepţie a extra absolutului/relativ al situaţiei respective, comparat
sau comparativ cu repere sau situaţii. În condițiile în care orice absolut/relativ
este un extra absolut/relativ perceput a ei iar orice extra absolut/relativ
un absolut/relativ dincolo de
percepţie, chiar dacă niciodată acelaşi absolut/relativ cu acelaşi extra
absolut/relativ ca situaţie. Cu condiția să nu confundăm în nici un caz
extra absolutul/relativ cu absolutul/relativ,
tot/dependent,
destin/supus sau complet/subordonat,
ne absolutul/relativ sau anti absolutul/relativ, inexistența lor ca a
absolut/relativ sau non absolut/relativ, etc., ştiind că orice extra
absolut/relativ este un absolut/relativ dincolo de percepţie ca
situaţie,
-
stare,
„extra.absolut/relativ ca stare”,
convenţie ca
metaforă a stării sau realităţii ei sau,
„absolut/relativ stare”,
convenţie ca percepţie a extra absolutului/relativ
stării respective, extracomparat sau extracomparativ cu repere sau situaţii.
Unde şi când orice absolut/relativ al stării este un extra
absolut/relativ perceput al ei iar orice extra absolut/relativ un absolut/relativ
dincolo de percepţie, chiar dacă niciodată acelaşi absolut/relativ cu
acelaşi extra absolut/relativ ca stare,
-
situaţie ca sistem
„extra.absolut/relativ ca sistem”
măsură sau
măsurabil, convenţie ca metaforă a situaţiei ca sistem sau naturii ei sau,
„absolut/relativ sistem”,
măsură sau
măsurabil, convenţie ca percepţie a extra absolutului/relativ al
situaţiei respective ca sistem, comparat sau comparativ cu repere sau situaţii,
indiferent de situaţie, natură sau organizare. Unde şi când orice absolut/relativ,
al situaţiei ca sistem, este un extra absolut/relativ
perceput a ei iar orice extra absolut/relativ un absolut/relativ
dincolo de percepţie al situaţiei ca sistem, măsură sau măsurabil. Cu aceiaşi
condiție să nu confundăm în nici un caz extra absolutul/extrarelativ, al
situaţiei ca sistem, cu absolutul/relativ, totul/dependent, destinul/supus sau completul/subordonat, ne absolutul/relativ
sau anti absolutul/relativ, inexistența lor ca a absolut/relativ
sau non absolut/relativ, etc., ale situaţiei ca sistem, ştiind că orice
extra absolut/relativ este un absolut/relativ dincolo de
percepţie al situaţiei ca sistem, chiar dacă totul este măsură sau
măsurabil.
Ca gând sau idee umană, ştiinţă, asemănare şi identificare
a lor, egal, inegal ca identic, etc., orice absolut/relativ devine uman
sau ştiinţific, măsură sau măsurabil precis, cu contrarii care „se anulează reciproc” și nu respectă
principiul Lavoisier. Ca iluzie umană a naturii despre extra absolut/relativ,
absolut/relativ, tot/dependent,
destin/supus sau complet/subordonat,
etc., ne absolut/relativ sau anti absolut/relativ,
inexistența lor ca a absolut/relativ sau non absolut/relativ,
etc., ca iluzie, în nici un caz natură, natură/realitate
sau virtual al unicității lor. De umbra virtualului uman sau
științific nu putem discuta deocamdată, nici ca dialectică, chiar dacă
dialectica lui este iluzia/umbră. Umbra virtualului uman sau științific
este iluzia subconștietului nostru de care s-a ocupat Freud și alții dar încă
prea puțin.
Ca
simultaneitate/dialectică putem spune că orice „absolut/relativ”
este,
„simultaneitatea/dialectică a secvențelor extra absolutului/relativ”,
pe care îl cuprinde
sau defineşte ca secvențe neconvenționale ale situaţiei în general sau,
„supraunitarul simultaneităţii/dialectice a absolutului/relativ//extra.absolut/relativ”,
sau al dialecticii
ne absolutului/relativ al iluziei completului/subordonat al situaţiei în general sau,
„simultaneitatea/dialectică a secvențelor anti absolutului/relativ”,
pe care îl cuprinde
sau defineşte ca secvențe neconvenționale ale situaţiei ca sistem, opus sau
contrar în particular sau,
„supraunitarul simultaneităţii/dialectice a absolutului/relativ//anti.absolut/relativ”,
sau al
dialecticii ne absolutului/relativ al iluziei completului/subordonat
al situaţiei ca sistem, opus sau contrar
în particularul ei. Altfel spus orice absolut/relativ este de fapt un
extra absolut/relativ, ca alt sau alt fel de absolut/relativ
dincolo de percepţie şi invers, de secvenţe neconvenţionale ale simultaneităţii
lor dialectice.
Cu siguranță
se poate observa o matrice, ADN, amprentă, tipar, șablon, urmă, prototip, etc. ale
oricărui conţinut sau entitate/univers, inclusiv orice particular al lor
ca natură sau și iluzie la fel cum putem observa aceleași variante ca
dialectică a ca dimensiunii unice, unității
dialectice sau simultaneității lor etc.,
ca simulatenitate/dialectică de secvenţe neconvenţionale. Cu condiția să nu
limităm înţelegerea lor ca semnificație la definiţiile clasice sau alte
filozofii convenţionale, ca relație, manifestare sau univers perceput ca în
sensul de dependență, „conexiune, corelație, înlănțuire,
legătură, raport, (livr.) consecuție,
(rar) conexitate. (Stabilește o ~ între fenomene.) 2. legătură,
raport, (livr.) contingență, nex, (înv.) legămînt, referință”, etc. Trebuie să înțelegem ca
semnificație că dependența și antidependenţa ei, (nu independență ca
inexistenţă neconvenţională) se cuprind sau definesc reciproc ca secvenţe
neconvenţionale ale simultaneităţii lor dialectice. Chiar și limitat la definițiile
clasice ca, „Metodă sau artă de a descoperi adevărul prin confruntarea unor păreri
contrare sau cu ajutorul discuției. 2 sf (În Evul Mediu și mai târziu) Metodă sau artă de a
deosebi adevărul de neadevăr. 3 sf (În Evul
Mediu) Logică formală. 4 sf (În filozofia marxistă) Teorie
despre dezvoltare, concepută ca o autodezvoltare și o automișcare determinată
de contradicțiile interne ale obiectelor și formelor. 5 sf Știință a
celor mai generale legi ale dezvoltării naturii, societății și gândirii”. Unde şi când limitele şi limitările sunt evidente la
gândurile şi ideile, umane sau științifice, egalul, antilegalul (nu inegal ca
inexistență cu sau fără natură) ca egal, specific. Pe fondul unui amestec fără
explicații al definițiilor clasice respective, cu atât mai mult cu cât nu
trebuie să nu confundăm variantele dialecticii neconvenţionale cu
simultaneităţilor lui ca adevăr, revelație, sau veridicitate, etc. Din clipa/moment în care Totul ca Unicitate
sau unicităţi ale Ei sunt devenire sau transformare perfectă ca veșnic/etern,
unde şi când nu putem discuta despre o inexistenţă a dialecticii, adevărului,
revelației, dezvăluirii sau veridicității, etc. ca simultaneitate/dialectică
neconvenţională, etc., nu pentru că nu există ci doar pentru că nu putem ajunge
la ele, noi sau alţii în limitele noastre, cu atât mai mult doar ca uman,
cunoaştere sau știință, egal, antiegal ca identic al lor, etc.
Să nu uităm că Unicitatea şi unicităţile Ei nu au limite ca
devenire și transformare perfectă sau doar ca univers al lor interior/exterior
şi odată cu ele dialectica sau trăirea lor nelimitată. Asta însemnă că
Unicitatea sau Totul Destinul Ei este un absolut/extraabsolut ca perfecțiune iar oricare parte a Ei un relativ
pe care îl cuprinde sau defineşte. Motiv pentru care așa cum nelimitatul, mare
sau mic, divizat sau multiplicat este tot un nelimitat la fel cu unicități-le
sau Unicitatea din care face parte. La fel cum orice parte sau secvență este
relativul totului sau întregului din care face parte, pe care îl cuprinde sau
definește ca secvenţe neconvenţionale.
În ştiinţă, religie sau doar matematică, orice unitate dialectică,
indiferent de natură, situaţie sau organizare, este absolutul multiplilor sau
submultiplilor ei nenumărați sau nelimitați, după caz, tot așa cum în sens
teist, noi, orice conţinut sau entitate/univers, suntem relativul lui
Dumnezeu sau al dumnezeilor Lui. Să nu
uităm, totuși, că orice secvență este un tot şi invers iar în acest context
orice relativ este un absolut şi invers de secvenţe neconvenţionale ale
simultaneităţii lor dialectice. Desigur plecând de la generalitatea absolut/relativului
ca absolut/extraabsolut care devine absolut/relativ doar
comparat, comparativ sau raportat cu repere, situaţii sau sisteme de referinţă.
La urma urmei totul este absolut/extraabsolut
nu pentru că nu ar fi relativ dincolo de comparații sau rapoarte, repere,
situaţii sau sisteme de referinţă ci doar pentru că noi sau orice conţinut, obiecte,
fenomen, sau alte lumi, corpuri,
ființe sau lucruri, nu putem compara sau raporta relativul lor. Dacă absolut/extraabsolutul nu are neutru sau
anonim din cauza lipsei reperelor, situațiilor sau sistemelor de referinţă absolut/relativul
are un anonim sau neutru al lui ca situaţie în general sau doar uman sau
ştiinţific, egal, antiegal ca identic, în particular.
În acest context trebuie să înțelegem că orice secvență sau
parte, tot sau întreg, etc., poate și este un relativ sau un absolut, comparat,
comparativ sau raportat cu repere, situaţii sau sisteme de referinţă. Doar ele
fac diferența în limitele situațiilor sau naturii, inclusiv al particularului
lor. Astfel ca măsură sau măsurabil numărul 100 sau orice număr poate fi absolutul
numerelor naturale, pe care le cuprinde sau defineşte, ca extrapolare a
unității, sau infinitul lor, după caz. În limita posibilităților noastre
limitate, dacă stabilim acest lucru prin
convenție sau convenţii ale noastre și nu putem depăși aceste limite al
unității şi sutei respective, într-o variantă sau alta. Absolutul omului simplu
este viața lui ca destin sau domeniu de definiție la fel ca orice mulțime de
numere sau cifre stabilite prin convenţiile matematice sau de altă natură. La
fel cum poate fi, absolut sau relativ,
orice cifră sau număr, orice multiplu sau submultiplu al lui, orice
conținut sau entitate/univers inclusiv orice particular al lui, etc.
Altfel spus orice domeniu, convenţie, tot sau destin, etc., sunt un absolut al
relativurilor pe care le cuprind sau definesc, indiferent cât de mari sau de mici, de multe sau diferite,
etc. Aceste înțelegeri ca semnificaţie
ne permit să spunem sau să credem că dialectica oricărui reper sau particular
al lui este absolutul/extraabsolut în general sau absolutul/relativ
al lui în particular, pe o devenire veșnică sau o transformare eternă. Cu atât
mai mult cu cât putem spune sau crede că oricare variantă umană sau ştiinţifică
a filozofiei relativității (Einstein sau cine știe cine) este constantă sau
invariabilă ca absolut în sens clasic, pe o devenire veșnică sau transformare
eternă. La fel ca orice principiu și regulile lui sau lege și normele ei, etc.
Doar inexistenţa, cu sau fără antură, care nu există, decât ca gând sau idee a
minții umane sau științifice, este sau
poate fi invariabilă sau constantă în sens clasic, chiar dacă nu există.
Inexistența cu sau fără natură nu are relativ chiar dacă este un absolut în
lumea ei, ca paradox.
Ca oricare dialectică sau adevăr, avem cele patru variante
ale trăirii dialecticii absolutului/relativ, supraunitarul acestei
dialectici (absolut), unitatea dialectică, adialectică sau non dialectică după caz şi supraunitarul ei
(relativ). Unitatea dialectică poate fi neutru, anonim, ambigen sau eterogen,
etc. după caz sau doar originea a dialecticii respective, etc., comparat,
comparativ sau raportat cu repere, situații sau sisteme de referință. Ca simultaneitate/dialectică neconvențională a situaţiei în general
ca trăire cu variantele ei non dialectice și adialectice ca natură sau doar
iluzie a ei ca neutru, anonim, ambigen sau eterogen, etc., ale oricărui sistem,
uman sau știință. Dincolo de repere, situații sau sisteme de referință, ca
stare sau realitate a ei, nu se poate pune problema trăirii sau a dialecticii
ei chiar dacă există ca alternanță, nu pentru că nu există ci doar pentru că
noi nu putem ajunge la ele. Convenția nu poate şi nu există în lipsa
comparațiilor sau rapoartelor cu repere, situaţii sau sisteme de referință iar
în lipsa convenţiei dispare şi dialectica
sau adevărul convenţiei respective totul fiind doar
simulatenitate/dialectică neconvenţională la care nu putem ajunge.
În concluzie,
nu trebuie să căutăm
absolutul sau perfecțiunea ca absolut/extraabsolut la fel cum nu trebuie
să căutăm Unicitatea sau pe Dumnezeu în limitele noastre umane sau științifice,
chiar dacă ne putem ajuta de multe alte conținuturi sau entităţi/univers.
La urma urmei și oi suntem un absolut al părților și secvențelor noastre de la
cuante la organe, etc. În limitele convențiilor noastre sau dincolo de ele,
atât cât existăm, ca iluzii și umbre sau dincolo de ele, ca natură, natură/realitate
și virtual al unicității lor. Totul este absolut/relativ semănător
oamenilor care merg în echilibru pe sârmă şi care nu este un echilibru în sens
clasic ci doar o dialectică sau un adevăr al armoniei respective ca echilibru/extraechilibru
sau doar echilibru/dezechilibru, natură, natură/realitate sau
virtual al lor sau doar iluzie și umbră ca natură. În acest sens şi înțelegere
ca semnificație convenția, unitatea, dimensiunea unică sau simultaneitatea,
etc. indiferent dacă parte, secvență sau
tot, convenţie sau destin, parte sau întreg, etc., sunt absolut/relative
ca dialectică sau adevăr, pe acre le trăim când ca absolut când ca relativ sau
când nu putem altfel doar ca unitate dialectică sau simulatenitate. Ca esență a
oricărei dialectici să nu uităm că orice dialectică este o simultaneitate şi
invers, ca secvenţe și tot de relaţii ale lor, neconvenționale ale
simultaneităţii lor dialectice.
Relativul este doar un particular al extraabsolutului nostru sau al
unicităților din care facem parte, dincolo de limitele umane sau științifice,
ca metaforă (extrapolare a percepţiei) sau percepţie (instantul ei). În
condițiile în care orice absolut este un relativ și invers ca secvenţe
neconvenţionale simultan/dialectice. Relativul ca și absolutul, ca opus sau
contrar, apar doar odată cu repere, situații sau sisteme de referință. Dincolo
de ele totul este doar absolut/extraabsolut fără limite, excepții,
nedeterminat, invariabil, constante sau entități bine definite, absurd sau
imposibil, etc. Unicitatea sau Dumnezeu nu pot fi relative în nelimitatul și
perfecțiunea lor, constante sau invariabile pe o devenire și transformare
perfectă. În lumea Lor nu există relativ cum nu există limite, excepții,
dependență, etc. Dacă ținem cont că orice diviziune sau parte a lor divizată
sau multiplicată rămâne un nelimitat, evident noi, orice conţinut sau entitate/univers,
suntem un absolut/extraabsolut al lor, chiar dacă noi, vedem sau nu,
extraabsolutul nostru sau dacă îl limităm la relativul lui şi al nostru din
neputință. La fel cum nu vedem sau cunoaștem perfecțiune ași nelimitatul nostru
ca parte sau secvență a Lor, ca normalitate a paradoxului. …
Convenția fără dialectica sau adevărul ei este o
inexistenţă care vine şi trece în eternitate fără ca cineva sau ceva să o poată
trăi, constata, compara, percepe sau raporta ca metaforă sau percepţie sau cine
mai știe cum, etc. altfel spus ca un om sau o ființă fără trăirile lor ca
emoții/sentimente.
