Dimineaţă,
devreme, încerc să mă trezesc, nu reuşesc încă să devin o realitate sunt încă
mai mult iluzie decît realitate, muşchii şi articulaţiile nu îmi asigură încă
echilibrul iar ochii încă întredeschişi privesc în gol printre materialitatea
Realităţii în Sine. Mă trezesc oarecum speriat, oarecum mulţumit de întîlnirea
dincolo de timp şi de spaţiu cu „tătuţu”, acum trebuie să trăiesc încă iluza
realităţii mele limitate cu adevărurile ei. Sunt încă confuz între cele două
realităţi încă nu m-am trezit bine încă îmi dezmorţesc şi mintea şi corpul şi
gînduri şi idei care abia, abia se mişcă pe simultanul celor două realităţi.
La început
cînd m-am trezit la realiate, coşmarul realităţii a fost imposibil de suportat,
doar perfecţiunea materieie/nergie
mele umane care mă reprezenta m-a trecut pragul ei. Atunci am strigat să audă
tot Universal în Sine “imposibil”, pentru prima oară şi nu aveam decît 9 ani. Uitarea,
acţiunea obligaţiile sau libertăţile/constrîngere,
sau sentimentele sau intuiţiile care mă reprezentau prin această materie/nergie m-au trecut pagul acestui
coşmar, mai exact l-a acoperit cu alte paradoxuri. Apoi mi-am spus că mai e
mult pînă la întîlnirea mea cu destinul, (acolo unde destinul fiecăruia devine constantă
universală)
pentru a-mi face probleme, ani şi ani voi avea timp să mă întreb, să mă gîndesc
şi poate şi să îmi răspund la coşmarul acestui paradox. Înţelegeam raţional
totul, exista o logică dar îmi pierdeam sensul ei de fiecare data înt-ro groză
plină de neputinţă şi disperare pentru ca apoi viaţa să mi se pară perfectă. Mămica
îmi spunea de multe ori la 90 de ani că îşi doreşte moartea, ori că nu mai vrea
să se chinuie, că trebuie, că nu mai rezistă, că Dumnezeu o chiamă la EL dar
niciodată nu am trăit aceasă înţelegere a realităţii, am fost şi rămîn un om
revoltat, un “Ghiţă contra”, un Camus în această problemă ca şi în multe
altele. Ca Realitate în Sine înţeleg perfect logica paradoxului dar nu pot trăi
niciodată înţelegerea lui. Apoi coşmarul a trecut pe planul secund ocupat fiind
cu realităţile mele cu iluziile mele din realitate. Mai tîrziu cînd am ieşit la
pensie am căutat soluţii pentru ieşirea din paradox, căutam şi eu capătul
labirintului ca şi alţii, coşmarul devenise deja un coşmar cu ochii deschişi,
un paradox din care nu te poţi trezi niciodată dar mai ales de care nu ai dori
să scapi niciodată în favoarea inexistenţei şi atît de des present că am crezut
că nu-l voi învinge şi mă voi sinucide dar materia/energie
din mine a învins din nou, pe de o parte am înţeles că soluţia paradoxului este
tot un paradox, că ieşirea din labirint este intrarea în alt labirint, că absurdul rămîne tot absurd, apoi am înţeles că
nimic nu este de înţeles, că soluţia este acceptarea sau nu a Realităţii în
Sine în toate formele ei convenţionale de la optimism conştient sau nu la
sinuciodere conştientă sau nu. Am acceptat soluţia “imposibil” soluţie pe care
am ştiut-o din prima zi în care am realizat existenţa paradoxului, am şi
strigat-o cu voce tare în mintea mea tînără, era atunci o o soluţie de moment dar nu ştiam
încă ceea ce ştiu acum că este singura soluţie şi nici nu eram conştient de ea
ca soluţie. Acum este inutil să o mai pronunţ sau să o strig o ştie tot Universul
în Sine iar eu ştiu asta, acum însă o trăiesc ca o soluţie, aşa cum au trăit-o
şi părinţii noştrii de generaţii întregi şi cum o vor trăi şi copii copiilor
noştrii generaţii întregi, aşa cum doar ei au ştiut sau vor şti dacă o vor accepta
sau nu ca spirit al trăirii lor.
Ideile încep deja să se certe între ele cu su fără voia
mea, s-au trezit deja şi ca o normalitate o iau înaintea materiei care le
susţine.
- Convenţional dacă avem intersecţia a două drepte spunem
că este un punct dar oare punctul cui aparţine uneia dintre ele sau celor două
drepte sau este independent de ele sau este doar o iluzie care nu există?
Aşa mă cert de unul singur în multe dimineţi în baie sau în faţa oglinzii.
-
Asta suntem noi intersecţia unui nelimitat de drepte materie/energie simultan, intersecţie care nu există decît ca
iluzie a reprezentării acestor drepte, materie/energie.
-
Cînd vrem să
adunăm două cifre facem doar comparaţia lor cu o alta, asta înseamnă semnul
egal, o comparaţie, cînd vrem să aflăm mărimea unei suprafeţe folosim diferite metode de la formule geometrice la
calcul integral nu facem altceva decît să comparaăn rezultatul cu Realitatea în
Sine care nu este decît suma totală a punctelor care formează suprafaţa şi
evident apare semnul şi egalitatea părţilor cu întregul, suma cu totalul ei. Aţi
face şi voi aceasă adunare de puncte dar nu puteţi, vă depăşeşte puterea, sunteţi limitaţi. Ideea este doar rezultatul
unei astfel de comparaţii cu Realitatea în Sine şi noi la fel.
Îmi scutur uşor capul şi îmi rotesc privirile ca ameţeala
să rupă planul ideilor în favoarea acţiunii, devin prospăt, optimist şi parcă am
uitat sau nu ştiu că şi inexistenţa este o existenţă a fiecăruia dintre noi întotdeauna.
