Powered By Blogger

luni, 4 martie 2013

Secvenţé de roman



Puţini sînt cei care ştiu sau înţeleg ce-nseamnă să- ţi plîngi neînţelesurile şi durerea în mijlocul fericirii tale ca Realitate în Sine, dovada că nu Realitatea în Sine este importantă ci realitatea ta iluzie/realitate. Să fii în sînul familiei care te iubeşte, să fiii la pieptul soţiei sau iubitei tale, să fii inconjurat de toată dragostea şi iubirea copiilor tăi iar tu să-ţi curgă lacrimile nenţelesurilor tale ca simultaneitate a celor două realităţi, ce poate fi mai absurd sau mai paradox?. Poate vi se pare un paradox, nu trebuie să ne fie teamă să recunoaştem că este un paradox şi nu doar al meu ci al oricăruia dintre noi, chiar dacă noi îi  acceptăm  sau nu  existenţa. Ce poate fi mai frumos decît să ştii că exişti, că eşti parte integrantă a unei familii, a unei familii pe care o iubeşti şi care la rîndul ei te iubeşte şi te respectă cum poţi numi lacrimile tale amestecate cu durerea destinului uman, cu inexistenţa pe care o ştii că există ca realitate, a ta şi a celor dragi, prezentă şi viitoare care este doar o realitate a ta şi nu o Realitate în Sine şi nu te iartă cînd îţi este lumea mai dragă, putem să-i spunem oricum, paradox, destin, fatalitatea ba chiar normalitate, .. dar pentru cine?
-          Eşti prietenul meu, mai puţin important dacă avocat sau ministru sau cerşetor la colţul străzii sau simplu muritor. Întotdeauna îmi face plăcere să ne vedm sau poate doar să stăm de vorbă la telefon, tocmai din acest motiv aş dori să te întreb cum simţi prezenţa mea ca o pedeapsă sau ca o bucrie sau un amestec al realităţii noastre?
-          Fii serios, mă bucur întotdeauna şi cînd ne vedem şi cînd doar discutăm, prefer însă să nu mai aud niciodată de necazuri în care să apelezi la mine ca profesie.
-          Cred că îmi confirmi că mă percepi ca o apăsare, ca o presiune, mai puţin important ca o presiune sau solicitare psihică de bucurie sau de necaz. În subconştientul tău este o simultaneitate unde respingi presiunea dar îţi doreşti apropierea, vrei să te eliberez de presiune dar să -ţi rămînă plăcerea întîlnirii. Este ca şi cînd te-ai duce la înmormîntarea unui prieten la care nu-ţi doreşti să ajungi dar eşti obligat să ajungi sau la căsătoria ex soţiei tale pe care vrei să o vezi fericită dar nu-ţi doreşti să o vezi ca să poţi uita trecutul tău.
-          Nu este nici înmormîntare şi nici uitare, eu te-am ajutat  să treci  peste un mare necaz, cum poţi vorbi de înmormîntare, nu ştiu dacă este stress sau relaxare postfenomen dar nici nu putem exclude efortul deosebit în care spre deosebire de alţii am pus o parte din sufletul şi trecutul şi amintirile mele. Poţi să-ţi imaginezi acest efort repetat a doua oară în condiţiile cînd este unic şi ca mărime şi ca personae şi ca sentimente, eu nu. Ai dreptate mi-e teamă pentru o a doua oară iar teama este mai mare decît bucuria rezovării unei astfel de situaţii conflictuale. Pare o simultaneitate de-a ta ca o bucurie/necaz sau libertate/constrîngere sau cercurile concentraţionare ale lui Steihardt.
-          Mi se pare atît de ciudat să ai o bucurie atît  de mare, că ai făcut un lucru bun, pe care abia aştepţi să o uiţi, să te lipseşti de ea din cauza fricii, mi se pare ca o revelaţie în care îl vezi sau doar îl intuieşti pe Dumnezeu şi de frică în faţa unei astfel de posibilităţi  să fugi sau să refuzi revelaţia care este unică sau poate fi unică, să refuzi o stare unică, o bucurie unică doar pentru că îţi este teamă de existenţa ei. Să refuzi o a doua întîlnire cu extazul pentru că ţie frică şi să te izolezi în mediocritate sau în inconştienţă sau poate în indiferenţa cotidiană.
-          Sigur, dar ce nu este absurd, nu tu îmi spui mereu că lumea este un absurd un paradox, după cum vezi eu nu conştiez aceste paradoxuri dar aşa cum spui tu conştient/inconştientul meu îmi spune, mă face să simt, această bucurie nu ca o libertate ci ca o constrîngere sau ca libertatea unei constrîngeri sau ca libertatea lui Steinhardt în cercul lui concentraţionar. Este adevărat că uneori simt şi constrîngerea ca pe o libertate aşa cum un ascet simte plăcere în constrîngerile lui la fel şi eu simt de multe ori o constrîngere ca o libertate dar mai ales atunci cînd mă apropii sau simt că mă apropii cît de cît de credinţă şi de Dumnezeu.
-          Libertatea/constrîngere este doar un sentiment ca şi singurătatea/pluralitate sau frumosul/urît sau alte multe contrarii sentimentale. De aceia oamenii se simt cînd liberi cînd constrînşi cînd singuri cînd apropiaţi de ceilalţi, cînd urîţi cînd frumoşi în raport de vibraţiile neconvenţionale la nivel ADN şi dincolo de acesta.
-          Şi totuşi împotriva acestei simultaneităţi îţi calci în picioare şi frica ba poate chiar şi sentimente şi mă ajuţi mai departe, ce speri, speri într-o mulţumire prezentă cît exişti sau liniştea de dincolo de existenţa noastră care este o realitate dar nu o realitate a noastră conştientă, se vede clar că după foloasele materiale nu te omori.
-          !!!
-                      Eşti cititorul meu, te rog citeşte aceste rînduri şi spune-mi părerea ta.
-                      Eşti incredibil încerci să pătrunzi în sufletele şi raţiunea oamenilor, nu credeam că poţi citi atît de bine unele gînduri sau sentimente umane sînt chiar eu în aceste rînduri, credeai că nu observ?.
-                      A! Nu, în nici un caz. Să nu confundăm realitatea cu iluzia ei. Noi sîntem realitatea, acea realitate nelimitată, incomparabilă şi inconfundabilă, aceste rînduri, imagini, cuvinte sau idei, mai exact convenţii sînt departe de Realitatea în Sine care sîntem noi. Noi şi AND –ul nostru trăim, vibrăm, rezonăm direct cu realitatea prin realitatea din noi să nu confundăm acest lucru cu iluzia creată de mine prin aceste rînduri, imagini, cuvinte sau idei, sau mai exact convenţii, niciodată.
            O umbră deasă ca în mijlocul unei păduri, poate ca într-o mică oază de copaci cu mese curate, feţe de masă albe şi proaspăt scrobite, o oază de viaţă şi de culoare care asigură liniştea şi relaxarea călătorului ca oazele în deşert unde acestea devin salvarea celui plecat de acasă. O oază înconjurată de o mare de lumină  fierbinte sau de o mare de întuneric rece dincolo de limitele  sau orizontul ochilor noştrii.  Un semiîntuneric plăcut unde micile adieri ale vîntului aduc mici raze de lumină ce schimbă coloritul şi dinamica peisajului din cînd în cînd.
Chiar şi păsările au locul lor, îmbină continuu fîlfîitul aripilor cu ciripitul atît de plăcut oricărui călător în timp şi spaţiu, mai ales într-o zi însorită de vară, care cu toată insistenţa ei nu poate să-şi trimită săgeţile de lumină şi căldură prin multiplele straturi de frunze verzi sau tulpinile seculare, uriaşe ale arborilor de printre noi. Ici colo cîte un băutor de cafea sau de bere visează sau îşi aduce aminte cîte ceva sau chiar analizează probabil problemele existenţei sale din ziua aceia sau de altă dată, ca şi noi ca şi alţii. Ne ridicăm şi noi ca să plecăm cu sufletul împăcat, sau poate doar plăcut afectaţi de discuţiile noastre şi de atmosferă, trăim în continuare iluzia/realităţii noastre în care credem că dialogul nostru a exprimat  realitatea nostră sau a trăirilor noastre, al rezonanţei noastre cu realitatea. Şi cît de departe sîntem de Realitatea în Sine chiar dacă noi înşine sîntem Realitatea în Sine, nelimitată, pe care doar noi şi iluzia/noastră/ realitate limitată o limităm ca pe o oază de lumină şi culoare înconjurată de o mare de lumină sau de întuneric dincolo de orizontul opricărei cunoaşteri sau simţuri, prin care nu pătrundem niciodată.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu