Câmpuri ca forme și spirite

Nu putem spune parametrului, câmpului sau minunii, configurației sau psihicului, formei sau spiritului, etc., că sunt transfer, predare/primire, sau consecință, cauza/efect, doar de energie sau putere, respectiv de masă sau materiei, separat, după caz. Cu atât mai mult nu putem spune sau crede că aceste câmpuri, forme sau spirit sunt substanța uman/științifică sau existență a naturii în sensul dicționarelor clasice, alte filozofii convenționale sau ceea ce știm sau credem că știm despre ele, etc. Nici ca uman sau știință dar nici ca neconvenţional al lor simultan/dialectic, de secvențe și părți ale lor.  Din simplul motiv că toate aceste variante sunt transfer sau consecința a simultaneității lor dialectice și neconvenţionale de secvențe și părți cu substanța, respectiv existența oricărui conținut sau corp, etc. În ajutorul nostru vine chiar limbajul convenţional al omului, umanității și științei care spun deseori că sunt „câmpuri energetice” sau „forme materiale”, făcând în mod indirect legătura dintre configurația și psihicul uman/științific cu masa și energia ca substanță specifică, în sens clasic, dar și a câmpurilor, directe și indirecte ale existenței ca materie/putere neconvenţională. Ceea ce justifică varianta câmpurilor ca substanță sau masă/energie, uman/științifice dar și câmpuri ale existenței ca formă/spirit ale materiei/putere, după caz, etc. Câmpuri ce pot fi directe ca formă sau indirecte ca spirit, în general ca natură sau doar parametrii direcți și indirecți ai substanței uman/științifice în particularul lor. la fel cum este justificată înțelegerea ca semnificație a minuni, himerei și miracolului, direct/indirecte. Directe ca formă indirecte ca spirit.

Dacă plecăm de la definiția neconvențională a câmpului ca parametru sau câmp electric, magnetic, câmp, minune, himeră, miracol, laic/teiste, etc., câmp.sistem, Câmp, minune, himeră, miracol, etc., putem constata logicul/ilogicul variantelor noastre simultan/dialectice și neconvenționale ca natură paradox/absurdă și perfect/antiperfectă. Cu contrarii care se și nu „se anulează reciproc”. Unde și când orice parametru are ca dialectică configurația/psihic sau directul/indirectul lui, câmpul are directul/indirect al lui, existența formă/spirit a naturii, ș.a.m.d. În lipsa câmpurilor sau doar a parametrilor putem spune că nu este existență nu pentru că, teoretic nu poate exista, ci doar pentru că ar dispare o dată cu ele orice interacțiune sau simultaneitate/dialectică și neconvențională. Nu ar mai exista sau nu au existat gravitația, magnetismul, greutatea sau influența, etc., de nici o natură și o dată cu ele trăirile, emoțiile și sentimentele, etc., adică tot ceea ce însemnă existență. Mergem mai departe, în acest sens făcând legătura cu ideile oricărui  conținut sau corp, care prin convențiile noastre sunt definite ca proiecții directe și indirecte ale  parametrilor sau câmpurilor, minunilor sau himerelor, etc. Răspunzând în acest mod la întrebarea cum se formează ideile din elemente ale naturii chiar dcaă nu sunt natură ci sunt doar un virtual de iluzii și umbre. Adică,

„virtual uman sau științific ca virtual sau proiecție a parametrilor, câmpului, minunii, himerei, miracolului, teist/laice, etc., virtual.sistem, Virtual sau proiecția câmpului, minunii, himerei, miracolului, etc.”

Răspunsul filozofic este relativ simplu, datorită simultaneității/dialectice și neconvenționale ca secvențe și părți. La fel cum timpul este constant datorită simultaneității/dialectice a lui cu spațiul iar spațiul este variabil datorită simultaneității/dialectice a lui cu timpul. Alt fel spus spațiul este constantă/variabilă iar timpul o variabilă/constantă ca simulatenitate/dialectică de secvențe și părți neconvneționale.  Ca paradox/absurd al perfecțiunii/antiperfecte în general sau doar perfecțiune/„imperfectă” în particularul lor. context în care trebuie să admitem că evoluția naturii logice nu poate admite și nu poate admite discontinuități pe o devenire și transformare perfect/antiperfectă sau perfect/„imperfectă” ca veșnicie/eternă. În căutarea sau căutările noastre nu putem admite că din inexistență se naște existență și invers, în aceste condiții. Alt fel spus câmpurile sunt gândurile naturii iar proiecțiile lor de la devin sau se transformă în gânduri și idile ca sistem sau doar sistem uman/științific. După caz. Gândurile și ideile creierului nostru uman sau științific ca natură, emitori, receptori, sinapse și neuroni, etc., sunt precursor al gândurilor și ideilor minții, judecății și rațiunii noastre uman/științifice ca proiecții pe scoarța cerebrală sau doar scoarța și scoarțele formei oricărui conținut sau corp. Sau oricare alte organe de simț directe și indirecte, ca virtual, iluzii și umbre ale naturii. În caz opus sau contrar însemnă ca semnificaţie sau ar însemna că ele vin sau evoluează din inexistența lor ca existență anterioară, ceea ce poate și este doar un absurd sau „imposibil”, uman/științific.

Dacă analizăm în acest context înțelegerea lor ca semnificaţie putem constata că știința percepută are formulele ei, comparat sau raportat la formă și spirit dar și știința ca metaforă are formulele ei specifice, comparat sau raportat cu ele. Știința ca percepție prin formulele specifice parametrilor direcți și indirecți, religia prin extrapolarea lor dincolo de percepţie ca metafore, decalog sau pilde, etc. Respectiv distanțe, arii, suprafețe, tensiune, culoare, câmpuri de masă/energie, gânduri și idei, etc., sau doar trăiri, emoții și sentimente, gânduri și idei ca metafore ale lor prin extrapolare a percepțiilor, măsurii și măsurabilului lor absolut/relativ. Știința ca metaforă are percepțiile și metaforele ei  specifice antimăsurabile, „obrajii roșii ai fetelor mari” sau „bunul simț”, etc., al armoniei ca echilibru/dezechilibru, ale pozitiv/negativului sau al omului simplu, etc. Dacă mergem și mai departe putem constata că multe din formulele științei percepute nu se referă la formă și nici la spirit. Dar vom putea constata că mai nou că sentimentele sunt vibrații/rezonanțe la nivelul ADN-ului uman sau științific ca trăire, emoție și sentiment, etc. Respectiv vibrații/rezonanțe specifice, adică tot câmpuri, gânduri și idei într-o variantă sau alta. Diapazonul emite și recepționează un câmp sau câmpuri de vibrații/rezonanță specifice și nu transferă are drept consecință trecerea substanței proprii ca natură altei substanțe, conținut sau corp, etc., după caz. Desigur în ambele variante direct și indirect. La fel cum noi planeta sau orice conținut, etc., transferăm, emitem și recepționăm, în permanență (numărat/peren), câmpuri directe și indirecte ca natură sau doar parametrii. Unele percepute altele doar metafore ale lor.

 

În loc de concluzie

Câmpurile și directe ale pământului, gravitaționale, magnetice sau electrice, etc., dau forma și spiritul lui, sau forma și spiritul lui sunt masă și energie, materie sau putere, etc. ?

Întrebarea este doar retorică

Lăsând la o parte câmpurile Unicității sau Lui Dumnezeu, pare evident că toate câmpurile dau forma și spiritul lui și invers. Datorită simultaneității lor dialectice de secvențe și părți neconvenționale. La fel cum gândurile și ideile naturii noastre ne dă forma și spirtul sau configurația și psihicul fiecăruia dintre noi dar și invers. Gândurile și ideile noastre uman/științifice modifică în mod specific, natura și existența fiecărui ca formă și spirit. În acest spirit al înțelegerii ca semnificație, câmpurile directe dau forma pământului.         Respectiv câmpurile gravitaționale, magnetice, electrice sau de oricare altă natură, dau forma lui ca substanță ca masă/energie sau materia sau puterea, etc., după caz, dau această formă și invers. În aceiași clipă/moment în care așa cum am mai spus, noi facem legătura între câmpuri directe și formă, indirecte și spirit ca gânduri și idei. Câmpurile directe dau forma oricărui conținut sau entitate/univers, indirecte spiritul lui, ar și invers. Câmpurile indirecte sau ale nucleului său dau spiritul lui și invers. Cu condiția să le putem cuprinde sau defini, ști sau cunoaște, etc., fără a le limita la definițiile clasice alte filozofii convenționale, ceea ce știm sau cunoaștem sau ceea ce credem că știm sau cunoaștem despre ele, etc. În plus spiritul nostru sau al oricărui conținut, plantă, animal, etc., este și spiritul pământului sau lumii întregi și invers. Ca dovadă modificările climatice sau de orice natură datorate spiritului nostru, uman sau științific, bun sau rău după caz. Care modifică sau este modificat după caz, Comparat, comparativ sau raportat cu repere, situații sau sisteme de referință.

Moto

Aven curajul să spunem lumii întregi că atuul nostru este natura pe care o cuprindem, cunoaște, sau definim în și dincolo de limitele noastre uman/științifice. Nu putem fi contraziși așa ușor. Poate că avem erorile și greșelile noastre specifice care trebuie și pot fi corectate în permanență ca dovadă a limitelor oricărei convenții sau convențional și corecțiile lor necesare. Chiar dacă noi și neconvenționalul nostru dăm doar direcțiile ca natură logic/ilogică sau paradox/absurd al perfecțiunii noastre „imperfecte”. Și nu punctele specifice acestor direcții, percepții sua metafore.

 

Cel care nu îți este prieten nu ți-a fost niciodată, nicăieri, nici unde și nici când, deoarece un prieten este toată viața ca și existența. Ori este ori nu. Nu există nuanțe ale prieteniei lui chiar dacă uneori vă certați și vă împăcați la fel sau vă spuneți adevărurile care lor.  

 

 

Filonatură

Ca „Iubire de natură” sau „Filozofie a naturii”

Singura filozofie a lumii care poate face armonizarea CONTRARIILOR CA PARADOX/ABSURD SAU PERFECȚIUNE/„IMPERFECTĂ” A NATURII.  

De 2000 de ani știința în sens clasic încearcă să se opună religiei fără să înțeleagă ca semnificație că și una și alta sunt știință, una ca perfecție alta ca metaforă. Dar nu numai. În acest sens matematic fizica, astronomia sau astrofizica, fizica cuantică, biologia sau chimia, neutrosofia sau estenica domnului F. Smarandache, sociologia sau estetica, etc. Sunt doar științe percepute sau științe în sens clasic bazate pe măsură și măsurabil aparent precise, care au la bază contrarii care „se anuelază reciproc” și nu respectă nici măcar principiul lui A. lavoisier.  Principiu care ne spune că „nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă”.

Oare formula matematică,

1-1 = 0,

este o transformare sau poate contrariile care „se anuelază reciproc” și au drept consecință zero sau inexistența?.  Ca să nu mai vorbim de oricare formulă matematică, fizică sau chimică, etc. Inclusiv formulele relativității lui Einstein care au la bază egalul sau identicul contrariilor ce „se anulează reciproc”.   Același lucru sau lucrare a naturii este și în cazul științelor ca metaforă religie sau parapsihologie, etc., unde identicul și egalul este baza principiilor decalogului sau metaforele textelor religioase ca intuiții și instincte. Indiferent de religie sau credință în sens clasic care de alt fel se ajută de tehnologie ca și percepțiile matematicii sau fizicii, etc. dar și invers științele în sens clasic plecă de multe ori doar de la intuiții și instincte care sunt doar metafore, în nici un caz măsură sau  măsurabil precis. 

Din aceste motive și multe altele „Filonatura”  este singura filozofie a lumii care poate armoniza toate aceste contrarii dar și multe latele. De la alchimie la chimie, parapsihologie sau probabilitate, astrologie și astronomie, etc., până la principiile și regulile naturii cu contrarii care nu se anuelază sau legile și normele, procedurile sau standardele umane sau științifice. Ba chiar armonia dictaturii și democrației sau libertății și constrângerii lor, a cinstei și hoției, a sărăciei și bogăției, a existenței cu inexistența, a nașterii cu moartea ei ca absurd, umane sau științifice. În plus poate da direcție în oricare domeniu al cercetării teiste sau laice, separat sau împreună,  după caz, sau doar al înțelegerii ca semnificație a legilor și normelor oricărei ființe, om sau animal, instituție sau sistem uman și științific, comunism sau capitalism, globalism sau suveranism, etc.  Lumea este deja în impas pentru că nu mai are direcțiile necesare în fața unui nelimitat de repere, situații și sisteme de referință. Noi dăm direcțiile științelor percepute dar și metaforelor ei. 

 

VĂ RUGĂM SĂ URMĂRIȚI BLOGUL AFIȘAT PRIN LINKUL https://thephilosophyofnature.com/blog/  

CU MENȚIUNEA CĂ TOATE CĂRȚILE NOSTRE LE PUTEȚI CUMĂRA DAOR DIN LIBRĂRIA M. EMINESCU,

Adresă: Bulevardul Regina Elisabeta 16, București 030167 

Număr de telefon: 021 314 2383

 

SINGURA COLABORARE.

În curând o nouă prezentare de carte

 

Axiomă/convenție

Sau dialectica definiților oricărui dicționar ca simultaneitate dialectică și neconvențională de secvențe și părți, după caz. Unde și când price axiomă este o convenție și invers datorită simultaneității lor dialectice ca natură logic/ilogică, paradox/absurd al perfecțiunii/„imperfecte” a naturii ca devenire și transformare veșnic/eterne. În și dincolo de repere, situații și sisteme de referinţă, inclusiv umane sau științifice. Nu discutăm cazurile generale dincolo de repere, situații și sisteme de referință, unde și când totul este convenţie/extraconvenție sau axiomă/extraaxiomă ca neconvenţional al axiomei și convenției, ca dialectică, adevăr, revelație, veridicitate, etc., al neconvenționalului lor. Chiar dacă în și dincolo de repere, situații și sisteme de referință axioma și convenția sunt unul și acelaşi lucru,  luând în considerație că axioma este o convenție și invers ca simultaneitate/dialectică de secvențe și părți neconvenționale. La fel cum, de alt fel, natura este o realitate și invers, simultaneitate/dialectică și neconvențională de secvențe și părți, după caz, unde și când realitate este doar o extranatură iar extranatură doar o realitate. În și dincolo de repere, situații și sisteme de referință. Doar în limitele reperelor, situațiilor ca repere și sistemelor de referință  convenția/extraconvenție și axioma/extraaxiomă devin axiomă/convenție ca dialectică a neconvenționalului lor. Comparat, comparativ și raportat cu repere, situații și sisteme de referință prin punerea de condiții specifice de existenţă, inclusiv umane sau științifice ca fatalitate/destin sau doar limbaj al lor. 

Prin convenţie, fatalitate/destin ca limbaj al unicităţii sau situaţiei/stare a ei ca margine/tot//extremitate/ansamblu ca limbaj, extremitate/ansamblu ca limbaj al stării sau realității, margine/tot ca limbaj al situaţiei sau naturii, axiomă/convenție ca virtual al  marginii/tot ca limbaj al naturii, axiomă/convenție.sistem, axiomă/convenție umană sau științifică sau axiomă/convenție umană și științifică sau axiomă/convenție sau capăt/definiție, limită/orizont, fatalitate/destin, margine/menire, extremitate/ursită, frontieră/soartă a limbajului, laic/teiste, etc., ca limbaj.

Ca natură nedialectică a dicţionarului neconvenţional „axiomă/convenție” este,

„virtualul fatalității/destin ca limbaj”,

ca expresie sau termen generic al devenirii unicităţii inclusiv orice particular al ei, printre care:

-  unicitate,

„virtualul fatalității/destin ca limbaj al unicității”,

convenţie ca metaforă a situaţiei/stare sau naturii/realitate a ei sau,

„axiomă/convenție.unicitate”,

convenţie ca metaforă şi percepţie a virtualului fatalității/destin ca limbaj al unicităţii respective, comparat/extracomparat cu repere sau situaţii. În condițiile în care orice axiomă/convenție a unicităţii este un virtual al fatalității/destin ca limbaj perceput al ei iar orice virtual al fatalității/destin o axiomă/convenție.unicitate dincolo de percepţie. Axioma/convenție.unicitate o simultaneitate/dialectică sau axiomă/convenție//extra.axiomă/convenție (ne.axiomă/convenție) ca situaţie/stare a unicităţii,  

-  situaţie,

„extra.axiomă/convenție”, 

convenţie ca metaforă a situaţiei sau naturii ei sau,

„axiomă/convenție”,

convenţie ca percepţie a extra.axiomei/convenție a situaţiei respective, comparat sau comparativ cu repere sau situaţii. În condițiile în care orice axiomă/convenție este o extra.axiomă/convenție percepută a ei iar orice extra.axiomă/convenție o axiomă/convenție dincolo de percepţie, chiar dacă niciodată aceiaşi axiomă/convenție cu aceiaşi extra.axiomă/convenție ca situaţie. Cu condiția, general valabilă, să nu confundăm, în nici un caz, extra.axiomă/convenție cu axiomă/convenție sau limita/domeniu, marginea/tot, extremitatea/ansamblu și fatalitatea/destin ca limbaj, ne.axioma/convenție sau anti.axioma/convenție,  inexistența lor ca non.axioma/convenție sau in.axioma/convenție, etc., ştiind că orice extra.axiomă/convenție este o axiomă/convenție dincolo de percepţie ca situaţie, 

-  stare, 

„extra.axioma/convenție ca stare”,

convenţie ca metaforă a stării sau realităţii ei sau,

„axioma/convenție.stare”,

convenţie ca percepţie a extra.axioma/convenție a stării respective, extracomparat sau extracomparativ cu repere sau situaţii. Unde şi când orice axiomă/convenție a stării este o extra.axiomă/convenție percepută a ei iar orice extra.axioma/convenție o axiomă/convenție dincolo de percepţie, chiar dacă niciodată aceiaşi axiomă/convenție cu aceiaşi extra.axiomă/convenție ca stare,  

-  situaţie ca sistem

„extra.axiomă/convenție ca sistem”

măsură sau măsurabil, convenţie ca metaforă a situaţiei ca sistem sau naturii ei sau, 

„axiomă/convenție.sistem”,  

măsură sau măsurabil, convenţie ca percepţie a extra.axiomă/convenție a situaţiei respective ca sistem, comparat sau comparativ cu repere sau situaţii, indiferent de situaţie, natură sau organizare. Unde şi când orice axiomă/convenție, a situaţiei ca sistem, este o  extra.axiomă/convenție percepută a ei iar orice extra.axiomă/convenție o axiomă/convenție dincolo de percepţie al situaţiei ca sistem, măsură sau măsurabil. Cu aceiaşi condiție să nu confundăm în nici un caz extra.axiomă/convenție, a situaţiei ca sistem, cu axiomă/convenție sau limita/domeniu, marginea/tot, extremitatea/ansamblu și fatalitatea/destin ca limbaj, ne.axioma/convenție sau anti.axioma/convenție,  inexistența lor ca non.axioma/convenție sau in.axioma/convenție, etc., ale situaţiei ca sistem, ştiind că orice extra.axiomă/convenție este o axiomă/convenție dincolo de percepţie a situaţiei ca sistem, chiar dacă totul este măsură sau măsurabil.  

Ca gând sau idee umană, ştiinţă, asemănare şi identificare a lor, egal, inegal ca identic, etc., orice axiomă/convenție, devine umană sau ştiinţifică sau axiomă/convenție sau capăt/definiție, limită/orizont, fatalitate/destin, margine/menire, extremitate/ursită, frontieră/soartă a limbajului, laic/teiste, etc., ca limbaj, ca limbaj, măsură sau măsurabil precis. Cu contrarii care „se anulează reciproc” și nu respectă principiul Lavoisier. Ca virtual de iluzii și umbre ale naturii despre extra.axiomă/convenție, axiomă/convenție sau limită/domeniu, margine/tot, extremitate/ansamblu și fatalitate/destin ca limbaj, ne.axiomă/convenție sau anti.axiomă/convenție,  inexistența lor ca non.axiomă/convenție sau in.axiomă/convenție, etc. ca limbaj specific, ca virtual de iluzii și umbre, în nici un caz natură, realitate, natură/realitate sau virtual al unicității lor.  

Ca simultaneitate dialectică putem spune că orice „axiomă/convenție”, ca situaţie, este, 

„simultaneitatea dialectică a  secvențelor extra.axiomei/convenție”,

pe care o cuprinde sau defineşte ca secvențe neconvenționale ale situaţiei în general sau,

„supraunitarul dialecticii axiomă/convenție”,

sau al dialecticii ne.axiomei/convenție a virtualului fatalității/destin ca limbaj a situaţiei în general sau,

„simultaneitatea dialectică a secvențelor extra.axiomei/convenție”,

pe care o cuprinde sau defineşte ca secvențe neconvenționale ale situaţiei ca sistem, opus sau contrar în particular sau,

„supraunitarul dialectice a anti.axiomei/convenție”,

sau al dialecticii ne.axiomei/convenție a virtualului fatalității/destin a  situaţiei ca sistem, opus sau contrar în particularul ei. Alt fel spus orice axiomei/convenție este de fapt o extra.axiomă/convenție, ca alt sau alt fel de axiomă/convenție dincolo de percepţie şi invers, de secvenţe și părți neconvenţionale ale simultaneităţii lor dialectice.   

Așa cum am mai spus axiomă/convenție este dialectica oricărei definiții ca limbaj specific oricărui dicționar simultan/dialectic ca definiție/axiomă/convenţie. unde și când definiția este unitatea, dimensiunea unică sau simultaneitatea, etc. iar axioma/convenţie dialectica definiției respective, inclusiv a dicționarului când nu putem ajunge la unitatea, dimensiunea unică sau simultaneitatea ei, din cauza limitelor noastre sau ale oricărui conținut. Plecând de la generalitatea dialecticii oricărei definiții ca axiomă/extraaxiomă și convenție/extraconvenție până la particularul lor ca axiomă/convenție a situației, comparat, comparativ sau raportat cu repere, situații sau sisteme de referință. Desigur ținând cont și de faptul că în și dincolo de repere, situaţii sau sisteme de referinţă există contrarii, opus sau contrar, care se și nu „se anulează reciproc”. Ca natură în oricare variantă a ei realitate, natură/realitate și unicitate, etc. Dacă definiția sau definițiile oricărui dicționar au ca dialectică axioma/convenție, antidicționarul are ca dialectică sau adevăr convenția/axiomă, în oricare variantă a lor ca prioritate a axiomei față de convenție în cazul dicționarului sau prioritate a convenției față de axiomă în cazul antidicționarului. La fel cum democrația este o libertate/constrângere iar dictatura o constrângere/libertate  ca prioritate a libertăți sau constrângerii, după caz.  Haosul are axiomele și convenţiile lui ca indiferență/întâmplare, ba chiar un dicționar, definiții sau chiar limbaje codate, etc. ca indiferență/întâmplare, chiar dacă nu sunt măsură sau măsurabile ca uman sau știință, sau noi, alții și orice conținut nu putem traduce, cunoaște, cuprinde sau defini indiferența lui întâmplare. 

Uneori trăim, simțim sau avem sentimentul că ne prăbușim într-un gol fără limită sau că suntem nimicul acela unde nimeni şi nimic, nicăieri, nici unde și nici o dată nu putem ajunge. Această trăire, simțire sau sentiment aparține unicităţii noastre ca natură dincolo de limitele noastre umane sau științifice cu contrarii care „se anulează reciproc”. Acesta este nelimitatul mic sau mare, după caz, pe care îl trăim sau simțim dar pe care nu-l putem măsura, cunoaște, cuprinde sau defini, nici noi nici alți și nici un conținut, din cauza limitelor noastre convenționale, umane sau științifice. Nu putem crede sau spune că această trăire, simțire sau sentiment este o inexistență, chiar dacă nu o putem înțelege ca semnificație de atâtea ori sau nu o putem cuprinde, cunoaște sau defini în limitele noastre ca percepţie, măsură sau măsurabil, cu atât mai mult doar umane sau științifice. Uneori îi spunem depresie sau nevroză, alteori doar melancolie, chiar dacă această trăire, cu emoțiile și sentimentele ei, ne poate duce dincolo de limitele noastre convenționale, la sinucidere sau boală, tocmai datorită profunzimii ei ca natură care suntem și în care existăm. Acesta este neconvenționalul nelimitatului nostru, mic sau mare, al naturii, în variantele ei ca realitate, naturii/realitate şi virtual al lor. Care nu trebuie să fie confundat cu o descoperire sau alta sau cu  neconvenționalul virtualului nostru de iluzii și umbre,  umane sau științifice despre ele ca lume, corp, obiect/fenomen, ființă sau lucru, etc. Dacă cifra unu este convenția cifra minus unu este o extraconvenție sau anticonvenția, după caz,  iar zero un neutru al celor două cifre sau contrarii ca opus sau contrar, în cazul limitat al adunării. Unu și minus unu sunt elementele dialecticii oricărui zero în adunare la fel cum prezentul este neutrul trecutului cu viitorul lor. Prezent ca neutru al contrariilor timpului uman și științific sau tridimensional al lui stabilit prin convenție și punerea ei de condiții de existență. La fel cum noi suntem neutrul dintre părinții noștri și copii pe care îi avem, noi fiind doar neutrul contrariilor dialecticii bunici/copii. Sau ca tridimensional bunici/părinți/copii, unde și când părinții sunt doar neconvenționalul bunicilor și copiilor. Dacă un cuvânt este o convenţie neologismul (în sens clasic) al acelui cuvânt este extraconvenționalul lui, ş.a.m.d., iar arhaismele doar antineologismul cuvântului respectiv. Cuvântul în sine ca neconvenţional al dialecticii arheologism/neologism în sens neconvențional. În oricare dintre variante, chiar dacă sunt doar cazuri particulare, limitate, ale convențiilor respective ca limbaj.  /