De ce să-mi pară rău?

 

De ce să-mi pară rău acum,

de ceea ce am fost,

de ceea ce sunt,

de ceea ce voi fi,

în egoismul meu?

 

N-am fost, nu suntem

și nu putem să fim,

stăpânii existenței noastre,

nici eu, nici tu nici alții,

nici o dată.

 

Noi suntem destin/fatalitate, al naturii

pe cât de logică, ilogică la fel,

un paradox/absurd 

și „imperfect”/perfect al ei

și-acum și dincolo de noi.

 

Doar „imperfect” al ei etern,

Ca gânduri, câmpuri și idei

Ea doar perfecțiunea noastră limitată

Pe cât de logică, ilogică la fel.

 

Fatalitate și destin ce aparține,

naturii care-am fost și care suntem,

naturii-n care-am existat mereu  

și-atunci și-acum și-n tot de-a una.

 

Atunci de ce ne-ar pare rău

În egoismul nostru

că dăm, cândva, ce n-am avut,

ce nu avem și nu putem păstra

 sau duce mai departe?

 

 

 

Natura ne-a dat cadou o viață,

De dincolo de noi

Prin cei care au fost

și care nu mai sunt,

căci viața merge mai departe,

la cei ce vor veni

și dincolo de toți.

 

În infinitul de tăcere din noi

și dincolo de noi,

 nelimitatul de tăcere care suntem

și-n care existăm,

sau viața ce-o primim

și-o dăruim la fel.

 

Să nu ne pară rău

că dăm ce am primit

de la părinții și bunicii noștri,

s-o dăruim la fel,

urmașilor ce vor veni,   

Naturii care suntem

și-n care existăm.