Simț

Ca natură non dialectică  a dicţionarului clasic „simț” este,

„SIMȚ, simțuri, s. n. 1. Facultate a oamenilor și a animalelor de a percepe impresii din lumea exterioară cu ajutorul unor organe specifice; funcțiune a organismului prin care acesta recepționează și prelucrează o anumită categorie de stimuli externi sau interni; simțire. ◊ Organe de simț = organe periferice ale percepției senzoriale. ♦ (Mai ales la pl.) Instinct, pornire senzuală; senzualitate. ♦ Delectare a simțurilor; gust. 2. Capacitate a omului de a înțelege, de a judeca, de a aprecia; înclinare, aptitudine pentru ceva. ◊ Simț moral = facultatea de a deosebi binele de rău. Simț practic = îndemânare în rezolvarea diferitelor chestiuni. – Din simți (derivat regresiv).
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink”.

Trebuie să plecăm de gândul sau ideea că nu trebuie să confundăm simțul cu sentimentul, emoția, afecțiunea, trăirea, atașamentul, tulburarea sau impresia, etc., având în vedere că toate acestea sunt consecințe ale simțurilor organelor de simț, directe și indirecte și nu invers.

Prin convenţie, trăire a organelor de simț ale  unicităţii sau situaţiei/stare a ei ca trăire a emoției/afecțiune a organelor de simț,  afecțiune a organelor de simț ca stare sau realitate, emoție a organelor de simț ca situaţie sau natură, simţ sau sentiment al organelor de simț  ca virtual al emoției organelor de simț al naturii, simţ.sistem, simț uman sau științific, ca sentiment, emoție, afecțiune, trăire, atașament, tulburare, impresie sau trăire a organelor de simț, directe sau indirecte, organice sau anorganice, ca trăire a organelor de simț ale mașinii, computerului sau cyborgului, laic/teiste, etc.

Ca natură nedialectică  a dicţionarului neconvenţional „simț” este,

„virtualul trăirii organelor de simț”,

ca expresie sau termen generic al devenirii unicităţii inclusiv orice particular al ei, printre care:

-  unicitate,

„virtualul trăirii organelor de simț ca unicitate”, (natură/realitate)

convenţie ca metaforă a situației/stare sau naturii/realitate a ei sau,

„simţ.unicitate”,

convenţie ca percepţie a virtualului trăirii organelor de simț al unicității respective, comparat/extracomparat cu repere, situaţii sau sisteme de referință. În condițiile în care orice simţ al unicităţii este un virtual al trăirii organelor de simț  percepute al ei iar orice virtual al trăirii organelor de simț un simţ.unicitate. Simţul.unicitate o simultaneitate/dialectică sau simţ/extrasimţ (nesimţ) ca situaţie/stare a unicităţii,

-  situaţie,

„extrasimţ”,

convenţie ca metaforă a situației sau naturii ei sau,

„simţ”,   

convenţie ca percepţie a extrasimţului situaţiei respective, comparat sau comparativ cu repere sau situaţii. Unde şi când orice simț este un extrasimţ perceput al ei iar orice extrasimţ un simţ dincolo de percepţie, chiar dacă niciodată același simţ cu acelaşi extrasimţ ca situaţie. În condițiile în care nu trebuie confundat extrasimţul cu simțul, sentimentul, emoția, afecțiunea sau trăirea organelor de simț, nesimţul sau antisimţul, inexistenţa lor ca non simţ sau insimț, etc., ştiind că orice extrasimţ este un simţ dincolo de percepţie, în nici un caz inexistenţă cu sau fără natură, ca situaţie,               

-  stare,  

„extrasimţ ca stare”

convenţie ca metaforă a situaţiei sau naturii ei sau,

„simţ.stare”,   

convenţie ca percepţie a extrasimţului stării respective, extracomparat sau extracomparativ cu repere sau situaţii ca stare. Unde şi când orice simţ al stării este un extrasimţ perceput al ei iar orice extrasimţ un simţ dincolo de percepţie, chiar dacă niciodată acelaşi simţ cu acelaşi extrasimţ ca stare,    

-  situaţie ca sistem,     

„extrasimţ ca sistem”, 

măsură sau măsurabil, convenţie ca metaforă a situaţiei ca sistem sau naturii ei sau,

„simţ.sistem”,        

măsură sau măsurabil, convenţie ca percepţie a extrasimţului situaţiei respective ca sistem, comparat sau comparativ cu repere sau situaţii ca sistem, indiferent de situaţie, natură sau organizare. Unde şi când orice simţ, al situaţiei ca sistem, este un extrasimţ perceput al ei iar orice extrasimţ un simţ dincolo de percepţie, chiar dacă niciodată acelaşi simţ cu acelaşi extrasimţ, al situaţiei ca sistem, măsură sau măsurabil. Şi în acest caz extrasimţul, situaţiei ca sistem, nu trebuie confundat cu simțul, sentimentul, emoția, afecțiunea sau trăirea organelor de simț, nesimţul sau antisimţul, inexistenţa lor ca non simţ sau insimț, etc., ale situaţiei ca sistem, ştiind că orice extrasimţ este un simţ dincolo de percepţie, în nici un caz inexistenţă cu sau fără natură, a situaţiei ca sistem, chiar dacă totul este măsură sau măsurabil al situaţiei ca sistem. 

Ca gând sau idee umană, ştiinţă, asemănare şi identificare a lor, egal, antiegal sau inegal ca identic, etc., orice simț devine uman sau ştiinţific ca sentiment, emoție, afecțiune sau trăire a organelor de simț, directe sau indirecte, organice sau anorganice, ca trăire a organelor de simț ale mașinii, computerului sau cyborgului, laic/teiste, etc. Cu contrarii, opus sau contrar care „se anulează reciproc” și nu respectă principiile naturii. Ca uman sau știință despre extrasimț, sentiment, emoție, afecțiune sau trăire a organelor de simț, nesimț sau antisimț, inexistenţa lor ca non simț sau insimț, etc., ca virtual, iluzii și umbre, în nici un caz natură, realitate, natură/realitate sau virtual al unicității lor.  

Ca simultaneitate/dialectică putem spune că orice „simţ” al situaţiei este,

„simultaneitatea/dialectică a  secvențelor extrasimţului”,

pe care îl cuprinde sau defineşte ca secvențe neconvenționale ale situaţiei în general sau,

„supraunitarul simultaneităţii/dialectice a simţului/extrasimţ”,

sau al dialecticii nesimţului virtualului trăirii organelor de simț al situaţiei în general sau,

„simultaneitatea/dialectică a  secvențelor antisimţului”,

pe care îl cuprinde sau defineşte ca secvențe neconvenționale ale situaţiei ca sistem, opus sau contrar în particular sau,

„supraunitarul simultaneităţii/dialectice a simţului/antisimţ”,   

sau al dialecticii nesimţului virtualului trăirii organelor de simț al situaţiei ca sistem, opus sau contrar, în particularul ei. Alt fel spus orice simţ este de fapt un extrasimţ, ca alt sau alt fel de simţ dincolo de percepţie şi invers, ca secvenţe neconvenţionale ale simultaneităţii lor dialectice.

Plecând de la dialectica simţului ca percepția/metaforă sau instantul/extrapolat ca adevăr sau revelație ale oricărui conținut sau entitate/univers, corp sau obiect/fenomen, etc. Unde şi când simțul sau simțirea este unitatea sau dimensiunea unică a organului sau organelor respective de simț. Care știu, cunosc, cuprind sau definesc natura și vibrațiile ei rezonanțe care suntem sau în care existăm, noi sau orice conținut, corp, etc., ca simulatenitate/dialectică și neconvențională de secvențe sau părți, după caz, organul și conținutul simțului respectiv. Alt fel spus simțul este o simultaneitate/dialectică de percepții și metafore ale unui conținut, entitate/univers, corp, obiect/fenomen, sau ființă lucru, etc., după caz. Orice percepție sau instant al unui organ de simț, devine metaforă din clipa/moment în care organul de simț transmite mai de parte sentimentul, emoția, afecțiunea sau trăirea organului sau organelor de simț directe la organele indirecte ca instant. Organele de simț indirecte au percepțiile și metaforele lor specifice. Memoria este capacitatea de a reface instantul simţurilor directe sau indirecte de-a lungul existențe chiar și dincolo de efemerul ei. În aceiași clipă/moment în care gândirea este capacitatea de a extrapola instantul refăcut al memoriei în alte sau lat fel de percepții și metafore ca gânduri și idei, inclusiv umane sau științifice. Judecata reface gândurile și ideile în percepții sau metafore, va virtual de în iluzii și umbre umane sau științifice, în nici un caz ca natură sau alte variante ale ei ca metafore sau percepții. Cu condiţia, evidentă, să nu limităm înţelegerea lor ca semnificație doar la definiţiile clasice sau alte filozofii convenţionale, anterioare prezente sau viitoare, ca „Facultate a oamenilor și a animalelor de a percepe impresii din lumea exterioară cu ajutorul unor organe specifice” sau „funcțiune a organismului prin care acesta recepționează și prelucrează o anumită categorie de stimuli externi sau interni; simțire”, etc. Cu atât mai mult să nu le limităm doar la ceea ce știm sau credem că știm despre ele, etc.

Alt fel spus orice simţ este o activitate specifică a organului de simţ ca sentimente, emoții afecțiuni sau trăiri, etc., ale organelor de simț sau capacitatea acestuia de a avea sau produce, percepții și metafore plecând de la natura care sunt și în care există orice conținut, entitate/univers, corp sau obiect/fenomen, etc., ca instant sau intuiţie/instinct şi extrapolare a lor ca metaforă. Putem să spunem sau să credem în acest sens, fără să limităm, prea mult,  înțelegerea ca semnificație, că totul este un instant trăit sau simțit ca metaforă. Simțul nu este organul ci putinţa sau puterea acestuia de a avea sau produce percepții/metafore ca o consecinţă a vibrațiilor/rezonanță naturii proprii sau în care există orice conţinut sau entitate/univers. Să nu uităm sau trebuie să acceptăm, că gândirea şi judecata sunt doar consecințe ale simțurilor indirecte iar în acest sens creierul este un organ de simţ indirect evident, care primește indirect informații sau metafore și percepții ale organelor de simț directe. Atât ca natură cât și ca virtual de iluzii și umbre ale ei. Aceste metafore și percepții permit unicității sau particularului ei, de orice natură, să compare sau să raporteze, separat sau împreună, sentimente, emoții, afecțiuni, trăiri atașamente, tulburări, impresii sau trăiri ale organelor de simț, directe sau indirecte, etc., inclusiv umane sau științifice, întregului conținut sau corp, etc.  Nu are sens să analizăm sau să discutăm definițiile clasică în limitele și convențiile lor, ar necesita prea mult spațiu/timp și așa destul de limitat pentru noi, cu atât mai mult cu cât nu au la bază sau ca esență lor înțelegeri ca semnificație simultan/dialectice și neconvneționale ca secvențe și părți. Definițiile clasice fiind limitate doar la umanul și știința lor, ca simț sau sentiment, emoție, afecțiune sau trăire văz, auz, pipăit, miros, gust, etc., specifice dar limitate, unde și când intuițiile și instinctele nu aparțin simțurilor.  

Sensibilul este tocmai capacitatea unui conținut sau entitate/univers de a transforma instantul direct al organelor directe de simț în percepții și metafore ale lor pentru ca apoi să le transmită la organele indirecte care reiau procesul de transformare în metafore și percepții. Nesensibil (nu în sens clasic ca negație) este neconvenționalul sensibilului ca sensibil/extrasensibil şi nu non sensibil sau insensibil, ca sensibil inexistent cu sau fără natură, așa cum se crede în sens clasic ca existență a inexistenţei a sensibilului de orice natură. Existența nesensibilului este fenomenul neconvenţional prin care un organ simte conținuturile sau entitățile/univers, corpuri sau obiecte/fenomen ca alt sau altfel de conținuturi și corpuri întotdeauna ca devenire și transformare veșnic/eternă. Ca sentiment, emoție, afecțiune sau trăire a organelor de simț, ca refacerii a instantului și nu a „menținerii”, „reproducerii” sau „păstrării” lui, așa cum ne spun sau cred sau ne spun definiţiile clasice, alte filozofii convenționale, etc. Alt fel spus simțim frig sau cald şi invers, urât sau frumos, bun sau rău, pericole trecute sau viitoare ca prezent, etc., în nenumărate sau nelimitate variante, după caz. Spre deosebire de insensibil în sens clasic care nu simte nimic, în nici o variantă, deoarece este o existență ca inexistență, fără natură, unde și când nu există nici măcar gândul sau ideea de simţ, sentiment, emoție, afecțiune sau trăire, etc. Desigur așa cum am mai spus, noi sau alte conținuturi ca entități/univers, putem percepe realitatea sau natura în mod direct sau indirect, prin natura noastră în variantele ei neconvenționale, care suntem și în care existăm noi sau alți intermediari ca aparate sau instrumente, etc. comparat, comparativ sau raportat cu repere, situații sau sisteme de referință, chiar și dincolo de ele ca știut. Să nu uităm că noi simțim și trăim nelimitatul, atunci când simțim să ne scufundam în el sau când zburăm în in infinitul albastru de dincolo de noi, chiar dacă nu îl putem cunoaște, cuprinde sau defini, etc.  Deoarece nu avem repere, situaţii sau sisteme de referinţă faţă de care să le comparăm sau raportăm, chiar dacă există. Pot fi mai mari sau mai mici în limitele sau dincolo de limitele convențiile noastre, umane sau științifice dar cu siguranță nu ajungem la ele cu percepțiile și metaforele noastre sau ale altor aparate și instrumente, etc., acum sau nici o dată. Nu putem cuprinde, nici noi nici alte conținuturi, natura în nici o variantă a ei, cu atât mai mult cu virtualul nostru de iluzii și umbre limitate, nelimitatul este prea nare pentru limitatul nostru și al simțurilor oricărui conținut sau entitate/univers chiar dacă știm și trăim acest nelimitat mic sau mare prin natura care suntem și în care existăm.

Cu atât mai mult nu putem să le cuprindem sau înţelege ca semnificați prin iluziile judecăților noastre umane sau științifice, ca gânduri sau idei, comparat, comparativ sau raportat ca asemănare/identificare umană sau ştiinţifică, care „se anulează reciproc” și nu respectă principiul naturii lui Lavoisier. Organele noastre de simţ sunt limitate ca şi noi faţă de nelimitatul naturii, naturii/realitate sau virtualul lor, având în vedere orice limită sau limitare a părții față de întreg sau a secvenței față de totul ei, etc. Convenţional sau neconvențional. Noi la rândul nostru suntem organe sau organe de simţ ale altor conținuturi sau entităţi/univers din care facem parte sau în care existăm, planeta pământ, sistem solar sau galaxii, etc. ca orice organ direct sau indirect. Sau substanță cu formă și spirit. Simțul sau simțurile noastre sunt şi simțul sau simțurile lor iar organele noastre de simţ sunt şi organele lor ca simulatenitate/dialectică de secvenţe neconvenţionale. Ca dovadă că omul a crezu din totdeauna și crede și azi că noi şi tot ce există suntem parte a Lui Dumnezeu sau al Unicităţii ca neconvențional. În nici un caz nu putem discuta doar limitat de asociere, dualitate, interdisciplinaritate sau alte variante convenţionale, etc. Ca dovadă că inima sau creierul sau atomii şi moleculele care ne alcătuiesc au reacții la stimuli direcți, interni sau externi ai lor și ai noștri, chiar dacă sunt doar părți sau secvențe ale  conţinutului sau corpului nostru. O înțepătură pe creierul, încă viu, al unui om care a murit are cauze/efecte asupra acestuia ca şi o astfel de înțepătură pe o inimă care încă trăiește, în afara organismului uman dar şi un atom sau moleculă, etc. prin stimuli specifici dincolo de existența conţinutului sau corpului din care fac parte (acupunctură de orice natură, etc.).  Atomii au simțurile lor ca dovadă că intră sau nu în reacție cu alți atomi, molecule sau compuși sau răspund la anumiți stimuli din interiorul sau din afara lor, nu doar ca secvență sau parte a corpului uman sau al altui conţinut ca entitate/univers ci şi separat ca tot sau întreg la rândul lor, în anumite condiţii de existenţă şi nu oricum. 

În cazul unui calculator organele lui de simț sunt senzorii lui externi sau interni, direcți (camere, senzori termici, chimici, etc. sau indirecți hard sau harduri, etc.). Chiar și calculatorul simte prin organele lui de simț și simțurile lui specifice, ca orice conținut sau entitate/univers, de alt fel. Dacă primim o palmă ne doare, dacă vedem un spectacol ne bucurăm sau ne întristăm deoarece toate acestea sunt natură sau vibrații/rezonanță ca natură în toate variantele ei ca natură sau extranatură, realitate, natură/realitate,  etc. şi nu doar sentimente, emoții, afecțiuni sau trăiri ale organelor de simț limitate, etc. Acasă plecăm cu percepțiile și metaforele lor memorate și nu cu natura lor, memorii sau amintiri pe care le putem extrapola prin gândire sau judeca şi dincolo de spectacolului sau natura lor care a dispărut pentru noi râmând doar refacerea lor permanentă în amintirea și memoria naturii noastre sau în care existăm. Gândul ca natură sau emitori/receptori la nivel neuronal este un gând şi nu poate fi o judecată sau extrapolare a refacerilor memoriei gândurile nu emit alte gânduri ca extrapolare sau metaforă ci gândirea și judecata au sau pot avea consecință extrapolarea gândurilor și ideilor memoriei, după caz. Inclusiv limitat ca uman sau știință, bazate pe egal, antiegal sau inegal ca identic al lor, opus sau contrar, etc., care „se anulează reciproc” și nu respectă nici măcar principiul naturii lui Lavoisier. Nu putem enunța teorema lui Pitagora măsurând exact emitorii/receptori (comunicarea ca natură) ai creierului care cuprind sau definesc această teoremă în condițiile în care nimic, nicăieri şi nici o dată și nici când nu există egal sau identic al lor, specific uman sau științific. Nu ne speriem doar de un animal sau un pericol existent ca natură ci şi de gândul sau ideea despre aceste pericole, chiar dacă nu există la acea clipă/moment, ba chiar mai mult ne este frică de moarte chiar dacă nimeni nu simte sau trăiește moartea sau  nașterea lui ca situaţie. Atacul de panică este frica de moarte și nu moartea însăși la care nu ajungem cu simțurile noastre, atacul de panică este emoția sau trăirea nelimitatului de dincolo de ea, ca natură prin natura care suntem și în care existăm. Deși știm, cunoaștem, gândim sau judecăm aceste situații, ele nu sunt un instant sau prezent, sunt doar intuiții și instincte ale instantului respectiv. Nu ştim şi cu atât mai mult nu am știut sau cunoscut, nu vom mai şti sau cunoaște nimic, din ceea ce a fost înainte de nașterea noastră, respectiv dincolo de moarte, pentru că este o existență ca inexistenţă a virtualului nostru uman sau ştiinţific, de iluzii și umbre chiar dacă natura care suntem și în care existăm merge mai departe ca perfecțiune dincolo de repere, situații sau sisteme de referință.  Nu ne speriem sau nu facem atac de panică din cauza morții ci din cauza naturii, care suntem și în care existăm. Indiferent dacă dorim sau nu, acceptăm sau nu, trăim sau simțim, cunoaștem sau nu, veșnicia şi eternitatea devenirii și transformării prin natura, realitatea, natura/realitate şi virtualul lor, în orice clipă/moment a existenţei noastre şi dincolo de ea. Chiar dacă știm, cunoaștem, cuprinde sau definim existența noastră de dincolo de noi, ca virtual de iluzii și umbre, suntem altă sau alt fel de natură cu alt sau alt fel de virtual, iluzii și umbre, alt sau alt fel de egal. Antiegal sau inegal ca identic, etc., chiar dacă egalul, antiegalul sau inegalul ca identic există mai departe. Acela este neconvenționalul naturii care suntem și în acre existăm  dar nu umanul sau știința care suntem sau am existat. Alt fel spus tot noi și natura noastră dar alții ca paradox, armonie și normalitate a devenirii și transformării perfecte dincolo de repere, situații sau sisteme de referință. NU încercați să rezolvați paradoxul naturii care suntem și în care existăm, pentru că este absurd sau „imposibil”, paradoxul merge mai departe cu sau fără acordul nostru, putem doar să îl schimbăm cu alt sau alt fel de paradox. O dată apăruți știm și trebuie să cunoaștem că nu va dispare nici o dată nicicând, nici unde și nicăieri existența noastră, ca natură chiar dacă paradoxal dispare umanul și știința care suntem sau nai exact doar se transformă o dată cu antura care suntem și în care existăm. Având în vedere că „în natură, nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul devine și se transformă,  perfect, fără limite, excepții, nedeterminat, entităţi bine definite, constante sau invariabile, absurd sau „imposibil”, etc., în și dincolo de ea,” iar din inexistență nu poate apare sau naște existență și invers. Acceptând în acest fel perfecțiunea devenirii și transformării ca veșnic/etern dar și principiul lui Lavoisier ca generalizare uman sau științifică, ce verifică în mod limitat perfecțiunea, în și dincolo de repere, situații sau sisteme de referință.  

Gândirea şi judecata umană sau ştiinţifică, virtuală sau teoretică, sunt o consecință a simțurilor noastre, specifice, gândirea ca natură umană judecata ca proiecție a ei specifică cu egal, antiegal sau inegal ca identic, cu contrarii, opus sau contrar, chiar dacă nu există ca natură și variante ale ei ci doar ca virtual de iluzii și umbre. Este absurd sau „imposibil” să credem sau să spunem că Unicitatea (sau Dumnezeu) din care face parte totul, inclusiv noi sau alţii ca noi, nu are gânduri şi idei umane sau științifice, într-o variantă sau alta, nelimitate ca și Ea,  o dată cu noi sau alții care suntem parte sau secvență Ei. Doar pentru că noi sau alte conținuturi nu putem ajungem la Ele și nelimitatul Lor, doar pentru că noi sau alte conținuturi credem că gândurile şi ideile noastre despre Ele sunt Ele însuși, nu însemnă că dincolo de noi și limitele noastre umane sau științifice Unicitatea sau Dumnezeu sunt limitate ca și virtualul nostru de iluzii și umbre. Chiar dacă suntem părți sau secvențe ale Lor, mai de grabă suntem noi nelimitați ca secvență sau parte a Lor decât să fie Ele limitate ca noi, umanul și știința nostru și virtualul nostru de iluzii și umbre. Asta ar însemna ca semnificație să limităm posibilitățile Lor dar şi ale noastre la uman sau știință și nu invers. Chiar dacă logica ne spune clar că orice nelimitat mic sau mare, multiplicat sau divizat cu un limitat rămâne nelimitat și nu invers. Spre deosebire de orice limitat multiplicat sau divizat care nu mai poate rămâne limitat, deoarece ori devine nelimitat prin multiplicare ori dispare prin divizare. Dar în oricare variantă paradoxul rămâne deoarece orice limitat multiplicat sau divizat la un limitat rămâne un limitată pe toată existența lui limitată.  /