Simț
Ca natură non
dialectică a dicţionarului clasic „simț”
este,
„SIMȚ, simțuri, s. n. 1. Facultate a oamenilor și a animalelor de a percepe impresii
din lumea exterioară cu ajutorul unor organe specifice; funcțiune a organismului prin care acesta recepționează și prelucrează o anumită categorie de
stimuli externi sau interni; simțire. ◊ Organe de simț = organe periferice ale percepției senzoriale. ♦ (Mai ales la pl.)
Instinct, pornire senzuală; senzualitate. ♦ Delectare a simțurilor; gust. 2. Capacitate a
omului de a înțelege, de a judeca, de a aprecia; înclinare, aptitudine pentru ceva. ◊ Simț moral = facultatea de a deosebi binele de
rău. Simț practic = îndemânare în rezolvarea diferitelor chestiuni. – Din simți (derivat regresiv).
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink”.
Trebuie să plecăm de
gândul sau ideea că nu trebuie să confundăm simțul cu sentimentul,
emoția, afecțiunea, trăirea, atașamentul, tulburarea sau impresia, etc.,
având în vedere că toate acestea sunt
consecințe ale simțurilor organelor de simț, directe și indirecte și nu invers.
Prin
convenţie, trăire a organelor de simț ale
unicităţii sau situaţiei/stare
a ei ca trăire a emoției/afecțiune a organelor de simț, afecțiune a organelor de simț ca stare sau
realitate, emoție a organelor de simț ca situaţie sau natură, simţ sau
sentiment al organelor de simț ca
virtual al emoției organelor de simț al naturii, simţ.sistem, simț uman sau
științific, ca
sentiment, emoție, afecțiune, trăire, atașament, tulburare, impresie sau
trăire a organelor de simț, directe sau indirecte, organice sau anorganice, ca
trăire a organelor de simț ale mașinii, computerului sau cyborgului, laic/teiste,
etc.
Ca natură nedialectică
a dicţionarului neconvenţional „simț” este,
„virtualul trăirii
organelor de simț”,
ca
expresie sau termen generic al devenirii unicităţii
inclusiv orice particular al ei, printre care:
-
unicitate,
„virtualul trăirii
organelor de simț ca
unicitate”, (natură/realitate)
convenţie ca metaforă a situației/stare sau naturii/realitate
a ei sau,
„simţ.unicitate”,
convenţie
ca percepţie a virtualului trăirii organelor de simț al unicității respective, comparat/extracomparat cu repere,
situaţii sau sisteme de referință. În condițiile în care orice simţ al
unicităţii este un virtual al trăirii organelor de simț percepute al ei iar orice virtual al trăirii
organelor de simț un simţ.unicitate. Simţul.unicitate o simultaneitate/dialectică sau simţ/extrasimţ
(nesimţ) ca situaţie/stare a unicităţii,
-
situaţie,
„extrasimţ”,
convenţie ca metaforă a situației sau naturii ei sau,
„simţ”,
convenţie ca percepţie a extrasimţului situaţiei respective, comparat sau comparativ cu repere
sau situaţii. Unde şi când orice simț
este un extrasimţ perceput al ei
iar orice extrasimţ un simţ dincolo de percepţie, chiar dacă
niciodată același simţ cu
acelaşi extrasimţ ca situaţie.
În condițiile în care nu trebuie confundat extrasimţul cu simțul,
sentimentul, emoția, afecțiunea sau trăirea organelor de simț, nesimţul
sau antisimţul, inexistenţa lor ca non simţ
sau insimț, etc., ştiind că orice extrasimţ este un simţ
dincolo de percepţie, în nici un caz inexistenţă cu sau fără natură, ca
situaţie,
-
stare,
„extrasimţ ca stare”
convenţie ca metaforă a situaţiei sau naturii ei sau,
„simţ.stare”,
convenţie ca percepţie a extrasimţului
stării respective, extracomparat sau extracomparativ cu repere sau situaţii ca
stare. Unde şi când orice simţ al stării este un extrasimţ perceput al ei iar orice extrasimţ un simţ dincolo de percepţie, chiar dacă niciodată acelaşi simţ cu acelaşi extrasimţ ca stare,
-
situaţie ca sistem,
„extrasimţ ca sistem”,
măsură sau măsurabil, convenţie ca metaforă a situaţiei ca sistem sau
naturii ei sau,
„simţ.sistem”,
măsură sau măsurabil, convenţie ca percepţie a extrasimţului situaţiei respective ca sistem, comparat sau comparativ cu repere sau
situaţii ca sistem, indiferent de situaţie, natură sau organizare. Unde şi când
orice simţ, al situaţiei ca sistem, este un extrasimţ perceput al ei iar orice extrasimţ un simţ dincolo de percepţie, chiar dacă niciodată acelaşi simţ cu acelaşi extrasimţ, al situaţiei ca sistem, măsură sau
măsurabil. Şi în acest caz extrasimţul,
situaţiei ca sistem, nu trebuie confundat cu simțul, sentimentul, emoția, afecțiunea sau trăirea organelor de simț, nesimţul sau
antisimţul, inexistenţa lor ca non simţ
sau insimț, etc., ale situaţiei ca sistem, ştiind că orice extrasimţ este un simţ dincolo de percepţie, în nici un caz inexistenţă cu sau fără
natură, a situaţiei ca sistem, chiar dacă totul
este măsură sau măsurabil al situaţiei ca sistem.
Ca
gând sau idee umană, ştiinţă, asemănare şi identificare a lor, egal, antiegal
sau inegal ca identic, etc., orice simț devine uman sau ştiinţific ca
sentiment, emoție,
afecțiune sau trăire a organelor de simț, directe sau indirecte,
organice sau anorganice, ca trăire a organelor de simț ale mașinii,
computerului sau cyborgului, laic/teiste, etc. Cu contrarii, opus sau contrar care „se anulează reciproc” și nu respectă principiile naturii. Ca uman sau știință
despre extrasimț, sentiment, emoție, afecțiune sau trăire a
organelor de simț, nesimț sau
antisimț, inexistenţa lor ca non
simț sau insimț, etc., ca virtual, iluzii și
umbre, în nici un caz natură, realitate, natură/realitate
sau virtual al unicității lor.
Ca simultaneitate/dialectică putem spune
că orice „simţ”
al situaţiei este,
„simultaneitatea/dialectică a secvențelor extrasimţului”,
pe care îl cuprinde sau defineşte ca secvențe
neconvenționale ale situaţiei în general sau,
„supraunitarul simultaneităţii/dialectice a simţului/extrasimţ”,
sau al dialecticii nesimţului virtualului trăirii organelor
de simț al situaţiei în general sau,
„simultaneitatea/dialectică a secvențelor antisimţului”,
pe care îl cuprinde sau defineşte ca secvențe
neconvenționale ale situaţiei ca sistem, opus sau contrar în particular sau,
„supraunitarul simultaneităţii/dialectice a simţului/antisimţ”,
sau al dialecticii nesimţului virtualului trăirii organelor
de simț al situaţiei ca sistem, opus sau contrar, în particularul ei. Alt fel
spus orice simţ este de fapt un extrasimţ, ca alt sau alt fel de simţ dincolo
de percepţie şi invers, ca secvenţe neconvenţionale ale simultaneităţii lor
dialectice.
Plecând de la dialectica
simţului ca percepția/metaforă sau instantul/extrapolat ca adevăr
sau revelație ale oricărui conținut sau entitate/univers, corp sau obiect/fenomen,
etc. Unde şi când simțul sau simțirea este unitatea sau dimensiunea unică a
organului sau organelor respective de simț. Care știu, cunosc, cuprind sau
definesc natura și vibrațiile ei rezonanțe care suntem sau în care existăm, noi
sau orice conținut, corp, etc., ca simulatenitate/dialectică și
neconvențională de secvențe sau părți, după caz, organul și conținutul simțului
respectiv. Alt fel spus simțul este o simultaneitate/dialectică de
percepții și metafore ale unui conținut, entitate/univers, corp, obiect/fenomen,
sau ființă lucru, etc., după caz. Orice percepție sau instant al unui organ de
simț, devine metaforă din clipa/moment în care organul de simț transmite
mai de parte sentimentul, emoția, afecțiunea sau trăirea organului sau
organelor de simț directe la organele indirecte ca instant. Organele de simț
indirecte au percepțiile și metaforele lor specifice. Memoria este capacitatea
de a reface instantul simţurilor directe sau indirecte de-a lungul existențe
chiar și dincolo de efemerul ei. În aceiași clipă/moment în care
gândirea este capacitatea de a extrapola instantul refăcut al memoriei în alte
sau lat fel de percepții și metafore ca gânduri și idei, inclusiv umane sau
științifice. Judecata reface gândurile și ideile în percepții sau metafore, va
virtual de în iluzii și umbre umane sau științifice, în nici un caz ca natură
sau alte variante ale ei ca metafore sau percepții. Cu condiţia, evidentă, să nu limităm înţelegerea lor ca
semnificație doar la definiţiile clasice sau alte filozofii convenţionale,
anterioare prezente sau viitoare, ca „Facultate a oamenilor și a animalelor
de a percepe impresii din lumea exterioară cu ajutorul unor organe specifice” sau „funcțiune a organismului prin care acesta recepționează
și prelucrează o anumită categorie de stimuli externi sau interni; simțire”, etc. Cu atât mai mult să nu le limităm doar la ceea ce
știm sau credem că știm despre ele, etc.
Alt fel spus orice
simţ este o activitate specifică a organului de simţ ca
sentimente, emoții afecțiuni sau trăiri, etc., ale organelor de simț sau capacitatea acestuia de a avea sau produce, percepții
și metafore plecând de la natura care sunt și în care există orice conținut, entitate/univers,
corp sau obiect/fenomen, etc., ca instant sau intuiţie/instinct şi
extrapolare a lor ca metaforă. Putem să spunem sau să credem în acest sens,
fără să limităm, prea mult, înțelegerea
ca semnificație, că totul este un instant trăit sau simțit ca metaforă. Simțul
nu este organul ci putinţa sau puterea acestuia de a avea sau produce percepții/metafore
ca o consecinţă a vibrațiilor/rezonanță naturii proprii sau în care
există orice conţinut sau entitate/univers. Să nu uităm sau trebuie să
acceptăm, că gândirea şi judecata sunt doar consecințe ale simțurilor indirecte
iar în acest sens creierul este un organ de simţ indirect evident, care
primește indirect informații sau metafore și percepții ale organelor de simț
directe. Atât ca natură cât și ca virtual de iluzii și umbre ale ei. Aceste
metafore și percepții permit unicității sau particularului ei, de orice natură,
să compare sau să raporteze, separat sau împreună,
sentimente, emoții, afecțiuni, trăiri atașamente, tulburări, impresii
sau trăiri ale organelor de simț, directe sau indirecte, etc., inclusiv umane sau științifice, întregului conținut
sau corp, etc. Nu are sens să analizăm
sau să discutăm definițiile clasică în limitele și convențiile lor, ar necesita
prea mult spațiu/timp și așa destul de limitat pentru noi, cu atât mai
mult cu cât nu au la bază sau ca esență lor înțelegeri ca semnificație
simultan/dialectice și neconvneționale ca secvențe și părți. Definițiile
clasice fiind limitate doar la umanul și știința lor, ca simț sau sentiment,
emoție, afecțiune sau trăire văz, auz, pipăit, miros, gust, etc., specifice dar
limitate, unde și când intuițiile și instinctele nu aparțin simțurilor.
Sensibilul este
tocmai capacitatea unui conținut sau entitate/univers de a transforma
instantul direct al organelor directe de simț în percepții și metafore ale lor
pentru ca apoi să le transmită la organele indirecte care reiau procesul de
transformare în metafore și percepții. Nesensibil (nu în sens clasic ca
negație) este neconvenționalul sensibilului ca sensibil/extrasensibil şi
nu non sensibil sau insensibil, ca sensibil inexistent cu sau fără natură, așa
cum se crede în sens clasic ca existență a inexistenţei a sensibilului de orice
natură. Existența nesensibilului este fenomenul neconvenţional prin care un
organ simte conținuturile sau entitățile/univers, corpuri sau obiecte/fenomen
ca alt sau altfel de conținuturi și corpuri întotdeauna ca devenire și
transformare veșnic/eternă. Ca sentiment, emoție, afecțiune sau trăire a
organelor de simț, ca refacerii a instantului și nu a „menținerii”, „reproducerii” sau „păstrării” lui, așa cum ne spun sau cred sau ne spun definiţiile
clasice, alte filozofii convenționale, etc. Alt fel spus simțim frig sau cald
şi invers, urât sau frumos, bun sau rău, pericole trecute sau viitoare ca
prezent, etc., în nenumărate sau nelimitate variante, după caz. Spre deosebire
de insensibil în sens clasic care nu simte nimic, în nici o variantă, deoarece
este o existență ca inexistență, fără natură, unde și când nu există nici măcar
gândul sau ideea de simţ, sentiment, emoție, afecțiune sau trăire, etc. Desigur
așa cum am mai spus, noi sau alte conținuturi ca entități/univers, putem percepe realitatea sau natura în mod direct
sau indirect, prin natura noastră în variantele ei neconvenționale, care suntem
și în care existăm noi sau alți intermediari ca aparate sau instrumente, etc.
comparat, comparativ sau raportat cu repere, situații sau sisteme de referință,
chiar și dincolo de ele ca știut. Să nu uităm că noi simțim și trăim
nelimitatul, atunci când simțim să ne scufundam în el sau când zburăm în in
infinitul albastru de dincolo de noi, chiar dacă nu îl putem cunoaște, cuprinde
sau defini, etc. Deoarece nu avem
repere, situaţii sau sisteme de referinţă faţă de care să le comparăm sau
raportăm, chiar dacă există. Pot fi mai mari sau mai mici în limitele sau
dincolo de limitele convențiile noastre, umane sau științifice dar cu siguranță
nu ajungem la ele cu percepțiile și metaforele noastre sau ale altor aparate și
instrumente, etc., acum sau nici o dată. Nu putem cuprinde, nici noi nici alte
conținuturi, natura în nici o variantă a ei, cu atât mai mult cu virtualul
nostru de iluzii și umbre limitate, nelimitatul este prea nare pentru limitatul
nostru și al simțurilor oricărui conținut sau entitate/univers chiar
dacă știm și trăim acest nelimitat mic sau mare prin natura care suntem și în
care existăm.
Cu atât mai mult nu
putem să le cuprindem sau înţelege ca semnificați prin iluziile judecăților
noastre umane sau științifice, ca gânduri sau idei, comparat, comparativ sau
raportat ca asemănare/identificare umană sau ştiinţifică, care „se anulează reciproc” și nu respectă principiul naturii lui Lavoisier. Organele
noastre de simţ sunt limitate ca şi noi faţă de nelimitatul naturii, naturii/realitate
sau virtualul lor, având în vedere orice limită sau limitare a părții față de
întreg sau a secvenței față de totul ei, etc. Convenţional sau neconvențional.
Noi la rândul nostru suntem organe sau organe de simţ ale altor conținuturi sau
entităţi/univers din care facem parte sau în care existăm, planeta
pământ, sistem solar sau galaxii, etc. ca orice organ direct sau indirect. Sau
substanță cu formă și spirit. Simțul sau simțurile noastre sunt şi simțul sau
simțurile lor iar organele noastre de simţ sunt şi organele lor ca simulatenitate/dialectică
de secvenţe neconvenţionale. Ca dovadă că omul a crezu din totdeauna și crede
și azi că noi şi tot ce există suntem parte a Lui Dumnezeu sau al Unicităţii ca
neconvențional. În nici un caz nu putem discuta doar limitat de asociere,
dualitate, interdisciplinaritate sau alte variante convenţionale, etc. Ca
dovadă că inima sau creierul sau atomii şi moleculele care ne alcătuiesc au
reacții la stimuli direcți, interni sau externi ai lor și ai noștri, chiar dacă
sunt doar părți sau secvențe ale
conţinutului sau corpului nostru. O înțepătură pe creierul, încă viu, al
unui om care a murit are cauze/efecte asupra acestuia ca şi o astfel de
înțepătură pe o inimă care încă trăiește, în afara organismului uman dar şi un
atom sau moleculă, etc. prin stimuli specifici dincolo de existența
conţinutului sau corpului din care fac parte (acupunctură de orice natură,
etc.). Atomii au simțurile lor ca dovadă
că intră sau nu în reacție cu alți atomi, molecule sau compuși sau răspund la
anumiți stimuli din interiorul sau din afara lor, nu doar ca secvență sau parte
a corpului uman sau al altui conţinut ca entitate/univers
ci şi separat ca tot sau întreg la rândul lor, în anumite condiţii de existenţă
şi nu oricum.
În cazul unui calculator organele lui
de simț sunt senzorii lui externi sau interni, direcți (camere, senzori
termici, chimici, etc. sau indirecți hard sau harduri, etc.). Chiar și
calculatorul simte prin organele lui de simț și simțurile lui specifice, ca
orice conținut sau entitate/univers, de alt fel. Dacă primim o palmă ne
doare, dacă vedem un spectacol ne bucurăm sau ne întristăm deoarece toate
acestea sunt natură sau vibrații/rezonanță ca natură în toate
variantele ei ca natură sau extranatură, realitate, natură/realitate, etc. şi nu doar sentimente, emoții, afecțiuni
sau trăiri ale organelor de simț limitate, etc. Acasă plecăm cu percepțiile și
metaforele lor memorate și nu cu natura lor, memorii sau amintiri pe care le
putem extrapola prin gândire sau judeca şi dincolo de spectacolului sau natura
lor care a dispărut pentru noi râmând doar refacerea lor permanentă în
amintirea și memoria naturii noastre sau în care existăm. Gândul ca natură sau emitori/receptori la nivel neuronal
este un gând şi nu poate fi o judecată sau extrapolare a refacerilor memoriei
gândurile nu emit alte gânduri ca extrapolare sau metaforă ci gândirea și
judecata au sau pot avea consecință extrapolarea gândurilor și ideilor
memoriei, după caz. Inclusiv limitat ca uman sau știință, bazate pe egal,
antiegal sau inegal ca identic al lor, opus sau contrar, etc., care „se anulează reciproc” și nu respectă nici măcar principiul naturii lui Lavoisier. Nu putem
enunța teorema lui Pitagora măsurând exact emitorii/receptori
(comunicarea ca natură) ai creierului care cuprind sau definesc această teoremă
în condițiile în care nimic, nicăieri şi nici o dată și nici când nu există
egal sau identic al lor, specific uman sau științific. Nu ne speriem doar de un
animal sau un pericol existent ca natură ci şi de gândul sau ideea despre
aceste pericole, chiar dacă nu există la acea clipă/moment, ba chiar mai mult ne este frică de moarte chiar dacă
nimeni nu simte sau trăiește moartea sau
nașterea lui ca situaţie. Atacul de panică este frica de moarte și nu
moartea însăși la care nu ajungem cu simțurile noastre, atacul de panică este
emoția sau trăirea nelimitatului de dincolo de ea, ca natură prin natura care
suntem și în care existăm. Deși știm, cunoaștem, gândim sau judecăm aceste
situații, ele nu sunt un instant sau prezent, sunt doar intuiții și instincte
ale instantului respectiv. Nu ştim şi cu atât mai mult nu am știut sau
cunoscut, nu vom mai şti sau cunoaște nimic, din ceea ce a fost înainte de
nașterea noastră, respectiv dincolo de moarte, pentru că este o existență ca
inexistenţă a virtualului nostru uman sau ştiinţific, de iluzii și umbre chiar
dacă natura care suntem și în care existăm merge mai departe ca perfecțiune
dincolo de repere, situații sau sisteme de referință. Nu ne speriem sau nu facem atac de panică din
cauza morții ci din cauza naturii, care suntem și în care existăm. Indiferent
dacă dorim sau nu, acceptăm sau nu, trăim sau simțim, cunoaștem sau nu,
veșnicia şi eternitatea devenirii și transformării prin natura, realitatea, natura/realitate
şi virtualul lor, în orice clipă/moment a existenţei noastre şi dincolo
de ea. Chiar dacă știm, cunoaștem, cuprinde sau definim existența noastră de
dincolo de noi, ca virtual de iluzii și umbre, suntem altă sau alt fel de
natură cu alt sau alt fel de virtual, iluzii și umbre, alt sau alt fel de egal.
Antiegal sau inegal ca identic, etc., chiar dacă egalul, antiegalul sau
inegalul ca identic există mai departe. Acela este neconvenționalul naturii
care suntem și în acre existăm dar nu
umanul sau știința care suntem sau am existat. Alt fel spus tot noi și natura
noastră dar alții ca paradox, armonie și normalitate a devenirii și
transformării perfecte dincolo de repere, situații sau sisteme de referință. NU
încercați să rezolvați paradoxul naturii care suntem și în care existăm, pentru
că este absurd sau „imposibil”, paradoxul merge mai departe cu sau fără acordul nostru, putem doar să
îl schimbăm cu alt sau alt fel de paradox. O dată apăruți știm și trebuie să
cunoaștem că nu va dispare nici o dată nicicând, nici unde și nicăieri
existența noastră, ca natură chiar dacă paradoxal dispare umanul și știința
care suntem sau nai exact doar se transformă o dată cu antura care suntem și în
care existăm. Având în vedere că „în natură, nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul devine și se transformă,
perfect, fără limite, excepții, nedeterminat, entităţi bine definite, constante
sau invariabile, absurd sau „imposibil”, etc., în și dincolo de ea,” iar din inexistență nu poate apare sau
naște existență și invers. Acceptând în acest fel perfecțiunea devenirii și
transformării ca veșnic/etern dar și principiul lui Lavoisier ca
generalizare uman sau științifică, ce verifică în mod limitat perfecțiunea, în
și dincolo de repere, situații sau sisteme de referință.
Gândirea şi judecata
umană sau ştiinţifică, virtuală sau
teoretică, sunt o consecință a simțurilor noastre, specifice, gândirea ca
natură umană judecata ca proiecție a ei specifică cu egal, antiegal sau inegal
ca identic, cu contrarii, opus sau contrar, chiar dacă nu există ca natură și
variante ale ei ci doar ca virtual de iluzii și umbre. Este absurd sau „imposibil” să credem sau să spunem că Unicitatea (sau Dumnezeu) din care face
parte totul, inclusiv noi sau alţii ca noi, nu are gânduri şi idei umane sau
științifice, într-o variantă sau alta, nelimitate ca și Ea, o dată cu noi sau alții care suntem parte sau
secvență Ei. Doar pentru că noi sau alte conținuturi nu putem ajungem la Ele și
nelimitatul Lor, doar pentru că noi sau alte conținuturi credem că gândurile şi
ideile noastre despre Ele sunt Ele însuși, nu însemnă că dincolo de noi și
limitele noastre umane sau științifice Unicitatea sau Dumnezeu sunt limitate ca
și virtualul nostru de iluzii și umbre. Chiar dacă suntem părți sau secvențe
ale Lor, mai de grabă suntem noi nelimitați ca secvență sau parte a Lor decât
să fie Ele limitate ca noi, umanul și știința nostru și virtualul nostru de
iluzii și umbre. Asta ar însemna ca semnificație să limităm posibilitățile Lor
dar şi ale noastre la uman sau știință și nu invers. Chiar dacă logica ne spune
clar că orice nelimitat mic sau mare, multiplicat sau divizat cu un limitat
rămâne nelimitat și nu invers. Spre deosebire de orice limitat multiplicat sau
divizat care nu mai poate rămâne limitat, deoarece ori devine nelimitat prin
multiplicare ori dispare prin divizare. Dar în oricare variantă paradoxul
rămâne deoarece orice limitat multiplicat sau divizat la un limitat rămâne un
limitată pe toată existența lui limitată.
/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu